luni, 23 aprilie 2012

Antrenamentul e să pot să fiu ca apa

Nu-mi plac confruntările. Le urăsc! Din inimă le urăsc! Niciodată până acum vreo 4 ani nu am ridicat vocea la unul din părinţii mei, ei bine, acum 4 ani am fost nevoită să mă apăr în lupta verbală care se iscase de nicăieri. De la nişte simple urări de "An nou fericit!". Atunci am decis că nimeni nu are dreptu' să-mi calce tentativa asta de demnitate în picioare, nici măcar tatăl meu. Tot atunci am hotărât că nu o să las vreodată nişte cuvinte să mă atingă în vreun fel sau altul. Atunci m-am închis în mine şi am încetat să mai am încredere în cineva. În oricine. Din clipa aia, nu am mai lăsat să fiu acuzată pe nedrept, am încercat să ignor orice, cât mai mult posibil. Indiferenţa şi ignoranţa dau roade de cele mai multe ori. Şi mi-a mers bine o perioadă. Cam până acum o oră.
O altă confruntare, aceleaşi personaje, motive ambigue. De data asta mă simt vinovată. Demnitatea mea nu merită atâta scandal. Nu merita în momentele alea, nu merită nici acum. Deşi încă mai tremur toată, că deh, nervii mei când se exteriorizează, nu glumesc. Se arată sub diverse forme, deseori, tremur. Ce-mi promit? Nimic, nu merit. Nu trebuie să îmi pierd firea, indiferent cât de provocată mă simt. Se pare că nu e prea bine să-ţi laşi gândurile să-ţi zburde afară. Bine că mai am colţu' ăsta, unde mă descarc, mâgălind pereţii. Aşa uit. Din păcate, m-am pierdut. Starea mea migrează, de la o exttremă la alta, foarte des. Nu mai am chef de nimic, nu am ce demonstra nimănui vreun lucru. I'm fucked up! Mă pornesc în căutare de psihologi...

antrenamentul e să pot să fiu ca apa...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu