miercuri, 30 noiembrie 2016

Am ajuns la Orizont

Orizont. Album nou de la Coma. Eu l-am primit abia ieri. Mi-am făcut o precomandă pe getmusic. Punct ro. Da. Ca să fiu sigură că-mi ajunge pe mâini, în căşti, că îl am. Băjeții au scos album după 10 fucking ani. Auzisem că Un semn e pe album, la fel ca Document, Chip, Vezi şi Cel mai frumos loc de pe pământ. Cum naiba să nu vreau să îl am?  Pe urmă au dat celelalte două minunății: La hotar şi Orizont. Gata. Normal că e imperativ să îl am. Doamne. Chestia asta ce o scriu eu aici ar trebui să fie un fel de recenzie. Dar nu prea sunt în stare. Doar aştern aici impresia despre album. La prima audiție. Mă gândeam că nici nu există ceva trupă care să îmi placă mega-mult, dar despre care pot admite că au şi piese mai puțin reuşite. Nu e şi cazul celor de la Coma. De obicei tre' să spun că ceva nu îmi convine la o anumită piesă şi trec instantaneu la făcut ierarhii, cea mai ok piesă, melodia cea mai tare, una meh si una despre care probabil nici nu ar trebui să vorbesc. Voldemort-ul albumului. Dar nu. Gaşca asta se încăpățânează să scoată ceva extraordinar. Nici nu am preferată. Îmi place tot albumul. La nebunie. Fiecare piesă o ascult de câteva ori. Nu pot să cred ce versuri tari, deşi le face Cătă..., dar instrumentalul - rupe. Rupe. cel puțin pe Dor, Delicii şi Montagne Russe chitara aia e a doua venire a lui Iisus. Mă cam omoară albumu' ăsta. E singurul pe care am dat bani si nu regret nici măcar 50 de bani. Cum de obicei se întâmplă la altele.
Coma. Băăă, io o să intru în comă curând, nu mai am nevoie de absolut nimic. O să îl ascult vo' 10 ani de acu înainte. Are şi pana, da' şi bâta aia ce te nenoroceşte efectiv. Te ia Cătă pe Montagne Russe şi îți cântă frumos, chiar îți dă încredere că e în regulă să îl urmezi, dar după colț se află restul găştii, care stă la pândă cu instrumentele lor pe care nu se tem să le abuzeze. şi te lovesc cu muzica lor cum nici nu ai visat. Aş fi vrut să fiu nițel cârcotaşă, da' nu se poate. Nu am cum. Cred că senzația asta o ai când ajungi la orizont, chiar dacă pare imposibil, ză guys did it.
Tot ce trebuie să ştie un om care vrea să îşi achiziționeze albumu' e că merită să îl ai. Şi atât. Piesele sună într-un mare fel, eu cel puțin, nu am mai auzit ceva care să sune atât de bine vreodată. Şi Coma nici măcar nu era chiar preferata mea. Până când au dat Un Semn. I pitty the fool. Doaaamneeee! Sunt prea entuziasmată. Foarte, foarte fain şi cu muuuult peste tot ce s-a scos în materie de rock şi muzică în general,  la noi. Sau pe planetă. Eu îi bănuiesc că au făcut ceva pact cu diavolul să poată să facă aşa ceva. Aia e. Coma a impus standardul cu Orizont.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Filth

Filmele europene sunt în topul celor mai bune filme văzute vreodată de mine. Şi asta probabil se datorează modului în care sunt făcute, dar şi poveştilor care mereu îți lasă ceva la care să te gândeşti. Asta am pățit-o cu mai toate filmele produse pe continentul nostru.
Filth este un film adaptat după cartea cu acelaşi nume, a lui Irvine Welsh (autorul "Trainspotting"). Niciun regizor nu a fost pe placul lui Welsh, pentru ecranizarea cărții, crezând chiar că nu poate fi transpusă povestea prea bine de pe hârtie, pe un ecran. Jon S. Baird,  regizorul care l-a înduplecat pe Welsh, un regizor tânăr, a avut destul curaj şi după 11 ani de când a fost plantată ideea de a face filmul, aceasta s-a şi concretizat.
Este genul de film care te intrigă şi trezeşte în spectator sentimente contradictorii față de personajul principal, Bruce Robertson - un polițist scoțian care tinde spre o promovare.
Aparent, e un tip antipatic care urăşte totul, scârbit de marea lui țară, Scoția. Are o soție, Carol şi o fetiță, pe care nici măcar nu îşi aminteşte cum le-a pierdut. L-au părăsit, iar Bruce crede că singura modalitate prin care le poate recupera este să obțină promovarea. Odată cu asta vin necazurile. Bruce porneşte jocurile murdare prin care le sabotează colegilor lui şansele la poziția vânată de el. Bruce are o tulburare de personalitate borderline, e un om bipolar, puțin schizofrenic şi depresiv, însă nimeni nu joacă jocurile ca el. Filmul are suficientă violență fizică şi psihică, scene amuzante cam pe tot parcursul lui, scene ofensatoare pentru public, şi deşi personajul principal e atat de bolnav şi respingător până în final ajungi să îl compătimeşti şi să îi doreşti un final fericit. Până şi creatorul personajului îl urăşte pe Bruce, pentru că îi manipulează pe toți din jur, îşi trădează singurul prieten, se culcă cu soțiile colegilor lui, se droghează, face cam orice nu ar face un polițist vreodată. Dar îi vrei binele, cumva. Pentru că e de fapt vorba despre bolile lui mentale şi chinul prin care trece, doar pentru a fi aproape de familia lui din nou. Filmul este absolut minunat, sunt prea puține filmele care transmit atâtea emoții şi trăiri prin scene atât de depravate.


luni, 16 mai 2016

De ce se evaporă amitirile?

O cameră obscură, îmbătrânită şi cam mică. Într-un colț al ei găseşti un cufăr uriaş, prăfuit. Dacă deschizi cutia asta veche de lemn, nu descoperi prea multe. Doar câteva poze rupte şi nişte cuvinte aruncate dintr-un stilou pe o foaie de maculator. E greu să le ansamblezi pentru a le da o oareşce coerență, darămite să încerci să le pui şi în ordinea corectă. Ăsta e puzzle-ul pe care vreau să îl termin cât mai curând. Există oameni care spun că ştiu exact prima lor amintire. Eu nu pot face aşa ceva. În cufărul meu, fețele din poze sunt cam şterse, parcă au fost expuse la lumina soarelui prea multă vreme. Încerc să pun într-o legătură imaginile cu frazele găsite alandala. Şi nu îmi iese. Nu pot nicicum să îmi amintesc ceva. Abia îmi amintesc ultimii 10 ani corect. Oricum e un exercitiu interesant să încerci sa dai sens unor frânturi despre care nu ştii cu exactitate dacă aparțin realului sau imaginarului. Plutesc toate ca un fir de praf dezintegrat în lumina unui soare ce cade în spatele liniei orizontului. Mi-ar conveni să pot reface fără efort toată viața, mental.  Dar fiecare parcelă a vieții o percep ca o altă realitate trăită parcă de altcineva. Poate de asta mi-e şi greu să îmi dau seama care e prima mea amintire.

duminică, 8 mai 2016

CMFLDPP

De obicei, când băieţii de la Coma scot o piesă nouă vreau să ştiu imediat la ce se gândea Cătălin când a scris versurile. Şi ca să pot face asta o ascult până nu mă mai suportă nimeni din jur (which usually, is not that hard anyways). Ce vrea să ziiiicăăă??? ceeee?
Sunt ca o dependentă de heroină, nu că aş şti cum sunt dependenţii de heroină, dar lumea vorbeşte. Deschid youtube-ul, la fel cum îşi pregăteşte un narcoman doza necesară; cu multă grijă lovesc tastele în bara de căutare, exact cum fierbi substanţa aia maronie, într-o linguriţă folosind doar o brichetă; dau enter şi arunc un ochi peste rezultatele livrate de iutub, deja davaua e în seringă, garoul strânge braţul... nu trebuie să caut prea mult, e chiar în faţa mea. Înfig seringa, dau play şi mă întind pe spate, lăsând muzica asta frumoasă să îmi inunde sinapsele. PLAY!



Nici nu mai contează la ce se gândea sau ce voia să spună, care e povestea lui, atâta timp cât mie îmi spune fix povestea pe care o căutam. Povestea aia de care chiar am nevoie acum. Emoţii, ură, suspin şi dor şi drag şi vestitul "toate-or să treacă". E şi un pic ciudat cum îi atribui fiecărei piesă sensul potrivit. Ascult piesa asta cu zâmbetul pe buze, cu ochii închişi şi mă las să plutesc şi încerc să depăşesc poveştile "hectic" şi "morphine".

miercuri, 6 aprilie 2016

3, în blogu' meu: filme faine

S-a întâmplat din nou. Până acum a fost vorba de solişti din trupe de la noi, chitarişti, muzicieni - tot de la noi, actori ca duchovny, dup-aia m-am îndrăgostit iremediabil de istoria universului narată de minunatul profesor brian cox, de felul în care omul ăsta e aşa pasionat de fizică, de umorul lui, voce şi modul în care explică, astfel încât şi un om care a renunțat la un profil real în favoarea umanului, să priceapă; tot căutându-l pe profesor după ce am terminat de vizionat seriile lui de documentare, am dat de show-urile britanice. Aşa am descoperit că îmi place Jimmy Carr de fapt. Şi mai ales David Mitchell, Rob Brydon şi Lee Mack. Într-un final, scotocind în grămada cu obsesiile mele, l-am întâlnit pe el: Jaaaames McAvoy. Am atâtea obsesii că nici nu mai ştiu pe unde să le aşez şi cum să le organizez. Auzisem de el şi îl ştiam mai mult prin prisma filmelor cu supereroi, care de altfel nici nu mă atrag aşa mult, drept urmare nu prea conta băiețelul ăsta în cinema. Pentru mine.
O introducere caaam enervantă făcui. Doar ca sa spun ca imi place McAvoy, scoțianul.

1. Trance
Dacă nu era Graham Norton Show, nu auzeam de filmul Trance. Pe care îl promova McAvoy. Am zis că e un băiat simpatic şi mi-ar plăcea să văd încă un film regizat de domnul Danny Boyle (a regizat şi Trainspotting, deci trebuia să fie bun). De fapt, asta m-a şi atras. Filmul e absolut dement şi m-a lăsat cu o grămadă de întrebări. Povestea se învârte în jurul unui tablou furat din mijlocul unei licitaţii. Iar cel care l-a furat a fost lovit în cap şi numai prin hipnoză poate să îşi ajute gaşca de infractori să îl regăsească. Joacă şi Rosario Dawson şi nenea din Black Swan, Vincent Cassel. Filmu' e chiar foarte fain şi te ţine într-un suspans, pfuiuiuiui. Atunci am decis că ar trebui să mai văd vreun film cu McAvoy, pentru că a jucat foarte fain.


2. Filth.
One thing lead to another şi am zis: dar hei, dacă tot Trainspotting m-a adus la McAvoy, ar trebui să vizionez un film făcut după o carte scrisă de Irvine Welsh. Ooo. Filth. Film mai dement ca ăsta, mai rar. De fapt, poate că mai există câteva filme atât de şocante şi amuzante în acelaşi timp. Filth prezintă povestea unui poliţist scoţian care are nişte probleme mentale grave. În goana după o avansare, care le vor aduce înapoi pe soţia şi fetiţa lui - aşa crede el, încalcă orice regulă posibilă. Manipulator, egocentrist, nebun de-a dreptu', tot te face să zâmbeşti şi să te gândeşti: aaah, l-aş chinui pe tipu' ăsta. Chiar trezeşte nişte stări contradictorii, care îşi fac apariţia în acelaşi timp. E pe de-o parte amuzant, pe de altă parte, trist. Să-l vezi pe om cu se confruntă cu demonii lui interiori... bittersweet. A, şi încă ceva, e cu droguri, rasism, homofobie şi multe alte lucruri ofensatoare.


După filmele astea produse în Europa, am considerat că tre' să îmi clătesc un pic mintea şi să vizionez un film făcut de americani. să mă relaxez cu ochii la McAvoy, which brings us to:
3. The Disappearance of Eleanor Rigby: him/her/them

Ăsta e un film făcut de trei ori. Actori principali: James McAvoy (dooooh!) şi Jessica Chastain (Murph, din Interstallar). Acelaşi scenariu, din trei perspective diferite. Filmul vorbeşte despre un cuplu care trece printr-o tragedie la un moment dat. Dar din cauză că cei doi suferă în moduri diferite şi nu pot vorbi despre ceea ce li s-a întâmplat, deşi se iubesc extraordinar de mult, tipa decide să dispară o vreme. În primul film, firul poveştii urmăreşte ceea ce îşi aminteşte el despre dispariţia ei şi e cumva învăluit de mister. O regăseşte la un moment dat şi o urmăreşte, dar îi respectă decizia ei de a se detaşa. Am urât-o pe tipa asta. Trebuia să văd şi versiunea ei, ca să înţeleg exact ce se întâmplă.Şi ea îl urmăreşte mult pe el. Iar al treilea este combinaţia celor două scenarii. Foarte trist.

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Trăiesc într-o rămăşiță a marelui început. Totul din jur vine tot de acolo. Cu tălpile lipite de pământ sau cu adieri de nori trecându-ne pe la urechi, ne bucurăm cu toții de acelaşi început. Sau ce a rămas din el. Se tot întinde până ne va sfâşia dintr-un pur noroc. Sau cine ştie precis? Poate e mai mult decât noroc. Orbităm în jurul propriului ego şi ne întrebăm dacă vom şti ce e acolo, de fapt. Putem doar să ne imaginăm, sperând să găsim un loc potrivit pentru când va fi venit sfârşitul. Să ne refugiem acolo şi să reînviem ca specie. Da' nu ştim cu siguranţă dacă mediul ăla ne va rupe în bucăţele infinite sau ne va da liniştea ce o căutăm.
Univers, multivers... orice ar fi locul ăsta, are un vers. Scris, gândit, plănuit sau cântat. E un vers. Poate.
Fi-vom sfâşiaţi după ani în care am căutat să ridicăm ceaţa, să dam la o parte tot praful. Şi doar să fim. Să trecem prin toată nebunia învăţării supravieţuirii, acomodării şi progresului, ca pe urmă să fim rupţi în particule care se vor recreea sau nu. Şi să luăm poate totul de la început. O bubuitură violentă şi un proces pe cât de lent credem, pe atât de rapid. Ca să mai fim o singură secundă. Să construim totul din rămăşiţe. Ceva nu facem bine. Când vom găsi cea mai bună combinaţie şi vom fi noi cei demni de a fi orbitaţi de ego.

luni, 14 martie 2016

Media de la noi

Ştiri de ultimă oră pe toate posturile româneşti: Mădălina Ghenea iubeşte din nou! Cine este noua iubire  a vedetei internaționale? Uuu, sunt atât de curioasă, că nu pot dormi. Incredibil!!! Chiar nu pot să dorm, dar asta pentru că m-am agățat pe ceva emisiuni faine din afară, în mod special din Marea Britanie, emisiuni în care sunt promovate lucruri cu adevărat interesante, nu chestii din astea de la noi: a terminat ghenea oare cu tot Hollywood-ul? Ce mai zice Miha Rădulescu? Dar cum mai apare Iulia Albu la teve? Cuuuui îi mai dăruieşte becali vreo casă şi alte lucruşoare de genul ăsta.
Serios? Altă treabă nu avem? De ce nu se fac şi la noi show-uri teve educative? De ce tre' să văd tipe dezbrăcate care urlă că sunt tratate ca nişte obiecte de către bărbați (care e şi porci pe deasupra, ar spune elena cârstea)?
La noi ajung ştiri chestiilebanale şi irelevante despre nişte oameni care nu contribuie practic cu nimic la progresul societății. Ne mândrim că avem o frumusețe ca Ghenea, care spune că vorbeşte vreo 5 limbi străine. Să o anunțe cineva că dacă eşti în stare să repeți cuvinte auzite în telenovele, nu înseamnă neapărat că eşti capabil să vorbeşti cursiv şi coerent în acea limbă. Şi că nici limba maternă nu se socoteşte a fi limbă străină pe care o stăpâneşti, din moment ce e limba maternă. Şi parcă văd că nu ştie como se dice în română "sunt star internațional". Dacă ar fi să preiau modelul ei, aş putea admite că pot vorbi şi eu în 8 limbi diferite: engleză, germană, italiană, spaniolă, turcă, franceză, un pic de rusă şi română. Incă engleză o pot vorbi cu mai multe accente. Na. Normal că restul le cunosc cam aşa cum le ştie şi ea: vreo două cuvinte din fiecare. Unele doar la nivel fonetic (turcă şi rusă).
De ce e aşa important ce face ființa asta, şi anume: cuplatul aleatoriu cu băjeți din industria filmului american?
Mi-ar plăcea atât de mult să văd lucruri faine la tv, să îmi spună şi mie cineva despre cum pe o cometă, undeva în spațiu, există deja un rover căruia i-au trebuit 10 ani să ajungă acolo. Sunt proastă, că nici nu ştiu cum să mă exprim în cazul ăsta. Sau de ce nu se vorbeşte despre misiunile Cassini-Huygens, respectiv New Horizons, anul în spaţiu al lui Scott Kelly, creaturi ce trăiesc fără oxigen şi lumină în ceva peşteri ciudate şi care produc acid sulfuric? ce nu e wow la lucrurile astea? Recent s-a anunțat că Einstein avea dreptate în legătură cu existența undelor gravitaționale, într-o conferință absolut minunată. Eistein spunea, în urmă cu mult timp, că aceste unde există dar nu credea că se va putea demonstra vreodată. Totuşi, după atâââta vreme, s-au putut intercepta nişte unde gravitaționale produse de unirea a două găuri negre, acum 1,3 miliarde de ani. Şi ce să vezi, descoperirea secolului a fost puțin comentată de CTP şi despre care s-a spus într-o singură seară la ştiri. Atât. Da' când îşi schimbă Mădă Ghenea iubiții, păi ăştia o țin 3 zile cu tipa asta care ştie că în franceză se spune bonjur, dacă vrei să spui bună ziua (sigur că nu ştie cum naiba se şi scrie)
Chiar nu sunt curioasă!
Îi mai văd pe unii pe net că se plâng de faptu' ca nu le admiră nimeni pe pipițele astea irelevante, "aşa sunt românii, mereu dau în fete care aduc cinste țării noastre". Cu ce mă ajută se ştiu tot ce mişcă despre tipele astea? Care cinste?
Pur şi simplu nu înțeleg cum naiba s-a ajuns să venerăm nulități? Aş prefera să aflu despre oameni care fac nişte lucruri absolut extraordinare - a nu se înțelege vreun talent de genul: pot cânta la orgă în timp ce mă plimb pe un monociclu.

Poate că unele dintre posibilele subiecte mai sus notate pot părea neatractive publicului român. Însă, mă îndoiesc. Ziceam pe la începutul acestei postări, la fel de coerente precum franceza domnişoarei Ghenea,  că m-au prins ceva emisiuni din Marea Britanie. Şi asta pentru că io nu am o bază solidă în fizică sau chimie, dar felul în care emisiunile alea sunt concepute, pfuiuiuiui. Ai nevoie de câţiva comedianţi, oameni care să se priceapă într-un anumit domeniu, o gazdă şi vreo juma' de oră. Se iau comedianţii şi oamenii specializaţi şi se fac două sau chiar trei echipe. Mai ai nevoie de întrebări, un sistem de punctaj/punctare, împarţi emisiunea în două sau trei categorii şi de acolo se dezlănţuie nebunia.
Faza e că la englezi au început să fie din ce în ce mai promovaţi cei ce se ocupă de fizică cuantică (vezi Brian Cox - care la ei deja e un fel de rockstar şi are cele mai faine documentare, da' participă la emisiuni de genul panel show, pentru că e chipeş şi deştept; mai şi povesteşte şi explică nişte lucruri pe care sigur profu' sau profa de fizică nu a reuşit să te facă să le reţii), comedianţi precum: Jimmy Carr, Lee Mack, Kevin Bridges, etc. Şi-i aproape fascinant să te uiţi la aşa ceva. Când zic aşa ceva, mă refer la: QI (prezentat de Stephen Fry, unde sunt  aduse în discuţie quite interesting facts, de unde şi numele emisiunii), Would I lie To You (asta e mai mult de divertisment), Big Fat Quiz (prezentat de Jimmy Carr), Human Universe (un documentar ce te dă pe spate), Stargazing, The Jonathan Ross Show, etc, etc, etc, Nu doar că rămâi cu gura până la urechi, da' mai şi înveţi ceva.

De ce aş vrea să mi se prezinte doar oameni care nu ştiu nimic decât să provoace scandal? Nu mai bine mă uit io la ceva de genul emisiunilor de pe bbc?


marți, 8 martie 2016

Să vă ferească entitatea pe care o slăviţi, să fiţi prinşi de ploaie în municipiul Hunedoara!
Cel mai trist e când eşti surprins de acest fenomen meteorologic şi nu ai la tine o amărâtă de umbrelă, dar hai, poate ai o glugă, ceva. Oricum, nu ăsta este subiectul pe care voiam să-l abordez, ci felul în care tre' să eviţi să nu te îneci în bălţile strategic amplasate pe toate trecerile de pietoni, trotuarele sau carosabil. Absolut superb! Bine, nu ii ca şi cum problema asta nu există peste tot în sătucu' ăsta numit România, dar măcar din respect pentru secolul în care trăim, cum ar fi să scăpăm de aşa ceva? Cum ar fi să îl ia naibii cineva la intrebări pe domnul primar minunat despre problemele reale ale oraşului? Că aşa, să îl lăudăm: vai, ce băiat cumsecade e, că împarte flori de 8 martie! dar nenea: un oraş relativ curat, se poate? poate şi un oraş cu un centru vechi care să arate cât de cât decent, nici asta nu se poate să avem? se poate să nu se ia ţiganii pe stradă aiurea de tine? (aseară nu doar că trebuia să ocolesc cu eleganţă bălţile alea, da' trebuia să par simpatică, să nu mi-o iau de la un ţigan furios). În mijlocul oraşului patronează prăvălii comuniste cu ferestre sparte, locuri de muncă - 0, da' bine că avem manele la fiecare colţ al străzii, câini vagabonzi cât cuprinde, dărăpănături all over plus flori de 8 martie. Nu pot să zic că în Timişoara, spre exemplu, e mai bine, pentru că acolo, la ultima ploaie serioasă, primarul se lăuda că singurul pasaj neinundat este cel construit de el. Şi acolo e o problemă permanentă cu ţiganii, câinii, etc, etc.
Dacă tot e an electoral, nu puneţi mâna să faceţi ceva, totuşi? Şi să îmi plătiţi şi mie ceva medicamente, că sunt varză, vă daţi seama că nu am putut ocoli chiar toate bălţilte. Aveţi de câştigat voturi and shit.

miercuri, 3 februarie 2016

ză dacs come from ză tracs

ce îmi mai fucking plac fazele astea cu vorbitul în două limbi, like la fiecare a doua propoziţie expirată în eter. it's like am fo' născuţi pe plaiuri englezeşti or smth. şi chiar dacă unii nu o fac pentru că au asta, cumva, în sânge, nu păcălesc pe nimeni. nu-i ca şi cum mai sunt oameni care să nu îţi poată descifra codul, nu e sumeriană, e doar engleză. vrei să fii jmecher şi să-ţi dai pe spate prietenii cu expresiile uzuale cunoscute de tine (alea 3, oricum)? well, învaţă fucking germană. sau franceză. sau, no lo se, ceva diferit. sigur îi dai pe spate. dacă nu, vorbeşte naibii în română când o arzi aiurea cu prietenii tăi prin mall sau pe unde vă mai daţi check in, care inevitabil vine la pachet cu una dintre alea 3 expresii cunoscute de micul vostru grup, chiar şi o combinaţie dubioasă între cele 3.

nu zic că vaaaaaaaaai, trebuie toţi să ne exprimăm în româneşte pentru că suntem români and shit, daci din tată-n fiu, noi dacii, ulterior români, am fost primii pe pământ şi ne putem deplasa în universuri paralele prin tunelele/tunelurile de sub bucegi. nu, nu de aia. doar că e fucking annoying. şi nu uita: ză dacs come from ză tracs. cum ar spune un fost prim român de vază.
uneori mi se pare că ăştia care nu vor să epateze, folosesc engleza ca scut dintr-ăsta... mmm, să nu îşi dea nimeni seama ce vrei tu să spui. nu neapărat să te dai inteligent, doar poate că treci printr-o fază adolescentină sau preadolescentină. şi mâzgăleşti versuri pe bancă/scaune/mese/caiete (cam unde vezi spaţiu liber), încercând să te convingi singur că dacă îţi aranjezi gândurile sub formă de catren, ceilalţi nu se vor prinde de fapt ce vrei tu să spui pentru că te vor crede pe cuvânt că sunt ceva versuri dintr-un artist underground la fel de neînţeles ca tine. well, e un fel de analogie.

nici nu mai pomenesc de ăia deştepţi care iau unele cuvinte din engleză şi le folosesc ca şi când ele există şi în română. cum ar fi focusatu' intens. sau ţinutele glamuroase. sau vorba lui Pleşu (a se lua la cunoştinţă că io citesc oameni interesanţi), secretarele au devenit assistant manager şi cizmarii, designeri. cine nu ştie ce bolborosesc aici (adică, what the fuck i'm saying here, în caz că: neah română), poa' să citească asta.
acu' că a apărut şi nebunia aia cu tricourile în romgleză, viaţa mea e şi mai exciting. măcar e miştocăreală.
în încheiere, nu mă deranjează aşa tare că bagă câte unu, câte un cuvânt în engleză, din când în când. dar,când deja exagerează, i would slap that mofo în the f-ing face.

marți, 19 ianuarie 2016

mmb

Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.

Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)

Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/

În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:

1. nemesis


2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)


3. cum am crescut






duminică, 17 ianuarie 2016

muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron,  Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la  concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.

Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.

Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.

No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva) 





joi, 14 ianuarie 2016

pierde-vreme

Mergeam cu soarele prin noi...
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Precum în cer, aşa şi pe fb

Nu o să-i înțeleg niciodată pe cei fac abuz de rețelele de socializare. Nu mă refer la ăia care țin cu tot sufletul  să facă ştiute toate mişcările pe care le fac, toate stările pe care le au de-a lungul zilei. Nu la ăştia, ci la cei care  transced spațiul, fie el şi virtual, şi îşi pun status-uri de genul:  nu o să te uit niciodată, pentru mine rămâi mereu cel mai bun, dumnezeu să te odihnească, etcetera, etcetera.
De ce trebuie să facă asta? Adică aş mai înțelege dacă cineva ar scrie: răposatul a fost cel mai minunat om din viața mea, dar să i te adresezi direct fostului om pe fb, ca şi când ar putea el citi ce gânduri îți mai trec prin cap cu privire la el e absolut inutil. Nu numai inutil da' pe alocuri, amuzant. Pentru mine e puțin amuzant. Mi-l şi imaginez pe omul ăla mort, plutind undeva prin rai sau iad şi indiferent de locul unde s-ar afla, ar avea acces la net, implicit fb, şi când se mai plictiseşte în eternitatea lui, mai verifică din când în când activitatea oamenilor dragi pe care i-a lăsat pe pământ. Dacă e în rai, blană are acces la orice şi poate să facă chiaaar de toate. Aşa că mai şade pe net şi îşi scrijeleşte pe față un zâmbet când vede că unii din ei îşi schimbă starea în "feeling lost" şi un status aducător de lacrimi. Dacă e în iad, la fel, într-o pauză de la cazane, intră pe net, că deh, internetul e unealta diavolului.
Bine, ar mai fi şi purgatoriul. Stau mai mulți oameni într-o sală mare de aşteptare, îşi aşteaptă sentința şi destinația finală. Între timp, din camera de deliberare, iese un funcționar cu veşti: va mai dura puțin până la anunțarea verdictelor, jurații încă se mai consultă; în altă ordine de idei, puteți accesa internetul, avem wifi, parola e one.way.or.another. aveți la dispoziție 7 ani pământeni. V-aş sugera totuşi să luați în calcul toate faptele făcute în timpul vieții dumneavoastră, să puteți depune ulterior o contestație.
Şi ăia normal că verifică ce se mai întâmplă acasă la ei. Poate citirea statusurilor familiilor lor îi determină să îşi revadă timpul petrecut ca om, diferit.
Asta presupunând că scriitorii facebookieni sunt creştini sau ceva. Mă întreb cum a decurs trecerea de la scris pe coroane "nu te vom uita" la "nu te voi uita niciodată... feeling alone :( ". Adică, unde e veriga lipsă? Să fie oare rugăciunea în ceva lăcaş sau lumânarea aprinsă în amintirea decedatului? Posibil. Dar nu pricep de ce a trebuit o actualizare a acestora în rugăciuni şi lumânări aprinse online...
Care e rostul, până la urmă? Nu îți apare după publicarea mesajului "seen at 4:20" pentru că cei ce nu mai sunt aici, nu mai au forma asta. Sau dacă o au, nu cred că pot butona. Sau răspunde. Sau accesa netul. Cred că acolo - sus, jos sau în aşteptare - au ceva mult mai tare decât internetul. Nu cred că se poate comunica prin aceleaşi unde prin care o facem noi, cei rămaşi. Şi chiar dacă ar fi, presupun că ar fi alte lucruri care îi preocupă pe cei pierduți, cum ar fi căutarea şi aflarea răspunsurilor pe care le-au dorit de atâta vreme. Nu au ei timp să stea aiurea pe net. Pune-te în locul lor, dacă pot spune aşa, tu ai sta pe net dacă ai fi în rai, iad sau purgatoriu? Dacă eşti în rai, pfuiuiuiui, câte poți face... în iad eşti cam reținut la muncile diavoleşti, că aşa trebuie. Iar în purgatoriu, cu toate că funcționarul ăla ți-a dat net, parolă şi mână liberă... it's a trap!!! Nu uita că ți-a sugerat să îți recalculezi viața în aşteptarea verdictului. Te-ar putea costa veşnicia. De aia există unele fenomene stranii, că ăia ce şi-au pierdut timpul pe net în camera de aşteptare, au fost distraşi din cauza netului. Şi atunci se întorc să îi certe pe ăştia care au uitat cum se spune o rugăciune. 
Cât despre cei vii, cărora le este dedicat textul, ei bine, cred că pot fi catalogați ca attention whores. Să vadă tot www-ul că ei suferă. Bineînțeles, mai târziu, îndurerații vor să arate ce fel de sărbători au avut, în cel club dezmățat au ajuns de revel, câtă bogăție se află în sufletele şi pe mesele lor. Dar ei tot alone şi lost se simt. Aia e. Noi să fim sănătoşi!