Ce fericit eşti... 
îmi doresc să scriu, îmi doresc să fiu fericită. da. în mintea mea mereu e o bătălie. nu în mine, ci în minte. sunt mii de secvenţe, care mă fac să urăsc totul. şi să iubesc totul în acelaşi timp. sunt atâtea filme gratis pentru un singur spectator. imaginţie n-am, şi mai nou, nici un orizont prea larg. aşa mi se spune. nu am experienţă. am filme. europene. aş putea spune că sunt şi suprarealiste, într-un fel, pentru că sunt o droaie de cadre şi secvenţe care, deşi curg unele după altele, nu au niciun fel de legătură. mi-aş acorda singură un premiu. o lună în singurătate, pe cea mai pustie insulă. pe cât de bine am ajuns să cunosc fericirea, am întâlnit-o demult, pe atât de bine am cunoscut şi mai demult, tristeţea acută. 21 mai - fericire, 31 decembrie - agonie, imagini contrare puternice. dar nu e data când am întâlnit aste sentimente pentru prima oară.
mă cert cu mine necontenit şi tot necontenit caut pe cineva care să-mi vorbească. "câte-n lună şi în stele", am sperat cândva. am sperat şi am ajuns la linişte deplină. asta o fi însemnând expresia. oricum, toţi mă pot manipula, toţi pot să-mi inducă idei greşite despre mine. sau reale. nici nu ştiu. am nevoie de un titirez să-mi spună care e realitatea. am nevoie de cineva.

chasing pavements.

Cum e să-ţi urmezi visele? Am învăţat şi ştiam să fac asta cândva. Acum cred că nu mai am niciun vis. Altfel nu-mi explic cum nu mai fac nimic. Stau... şi stau... Nu mă motivează nimic, mă îndepărtez de oameni la care ţineam cândva, m-am îndepărtat de mult de lucruri care-mi plăceau. Nu mai simt nimic. Şi-l văd pe băiatu' ăsta care avea un vis destul de stupid sau, cel puţin, aşa îmi părea mie pe vremea aia. Acum vreo 2 ani. Era un coleg de facultate, care cocheta, pe cât putea el atunci, cu rapu'. Visa să îşi facă un nume. Acum văd că scoate piese cu Guess Who şi asta îmi dă mie speranţe. Trebuie să cred suficient de mult în ceva şi să şi muncesc cât pot pentru acel ceva. Cred că aşa funcţionează tot. Mai întâi trebuie să-mi dau seama ce naiba vreau de la viaţa asta.

Ştie cineva sentimentul ăla când mergi la un vernisaj al unei tanti care se consideră un geniu al generaţiei ei când vine vorba de pictură, iar tot ceea ce pictează sunt sticluţe de ojă şi ciorapi atârnând şi în clipa aia îţi spui Man, cred că eu pictez chestii mai interesante? Sau, mergi la o lansare de carte, descoperi că e vorba de poezie, scrisă de o doamnă la 60 de ani, blocată cumva în adolescenţă, scriitoricesc vorbind, iar atunci îţi spui: dacă tanti asta poate să scrie în halul ăsta, pot şi eu, doar că mult mai bine? Sau atunci când descoperi că o fată care pare ea superdeşteaptă, superfată, ceaiuri rafinate, cărţi interesante pe care le citeşte, şi nici măcar în româneşte, însă atunci când citeşti blogul fetei respective realizezi că scrie cam... prost, din toate punctele de vedere, inclusiv gramatical, ortografic şi toate alea... Ei bine, fix atunci nu te trăzneşte ideea: Bă io chiar pot să scriu mai bine şi mai fain decât ea?

Eh, ce să mai încolo şi-ncoace? Mi-am dat seama că pot fi o scriitoare, o poetă şi mai ales, pictoriţă. Da, aş putea picta nişte floricele minunate, avangardiste. La capitolul poezii... pfff, aş fi varianta feminină a lui Nichita Stănescu sau chiar Bacovia. Doar că în stilul meu. Desigur, acum chiar fac ceva în sensul ăsta şi e cât se poate de serios. M-am pus pe scris. Vreau să fac un volum de povestiri. Pentru că am ceva idei, cunosc ceva oameni, şi cine ştie, poate dau ocazia unei alte îngâmfate să creadă că poate mai bine decât mine să scrie :) 

go away.

atenţie, urmează o postare puerilă şi plictisitoare. as i am.

îmi creez mereu tot felul de universuri, asta pentru că eu cred cu tărie în cele paralele, dar nu înseamnă că sunt schizofrenică. aşadar, fiecare lucru pe care-l deţin deschide un univers, şi uneori îmi place să aleg câţiva oameni cu care mi-ar plăcea să împart acel univers dezvoltat în jurul unei chestii, să zicem, o carte sau un film, dar de cele mai multe ori totul se învârte în jurul unor trupe. Nu trupe din alea faimoase şi bune ca Vama (jk), genul de trupe pe care nu-mi permit financiar să le plac, ci din astea mai... meh. Eu nu sunt prea generoasă. Devin extrem de geloasă dacă unui om îi place ce-mi place şi mie. Dar, cumva am târât oameni în lumile mele şi ei continuă să aducă alţii pe care nici măcar nu-i plac. Şi aş vrea să-i trimit pe toţi la ei acasă şi să mă lase cu muzica mea. Şi să-şi ia şi prietenii neinvitaţi. Iar dacă neinvitaţii nu sunt pe placul meu, îmi simt universul întinat. Ajung să-mi urăsc propriile plăceri.

copacul frunza vestejita
nu moare toamna
sta breaz acolo
impamantat.
Frunza nu pica moarta
o tine trunchiul inca tanar
neridat pe scoarta

Începe cu un simplu nod în gât. O oarecare senzaţie ciudată în ceafă, iar vederea îşi pierde lumina pentru câteva clipe. În întuneric îţi dai seama că se învârte ceva, că tu te învârţi, iar inima o ia razna. Pulsează şi mai mult sânge, cu mai multă putere în toate cele patru camere ale ei, ai senzaţia că toate se umplu în acelaşi timp şi nu mai poţi să respiri. Deşi sângele este pompat continuu, nu ajunge la picioare sau la mâini. Degetele devin reci. Pe urmă, tremură. Cel din faţa ta continuă să te acuze, ai greşit mult şi rău de tot. Nu pricepe ce vrei să spui, pentru că vocea ta s-a înecat. Tu nu ştii de ce nu înţelege. Te simţi ca un claustrofob, pereţii se apropie de tine şi te strâng tare, devii conştient de fiecare mişcare a muşchilor din corpul tău. Încerci să respiri mai repede, încerci să absorbi tot aerul din jur, dar îţi simţi sternul spart şi motorul tău tras afară cu forţa. E ca o operaţie, dar fără instrumentele necesare. O operaţie pe cord deschis la care tu, pacientul, asişti. Tu eşti acolo, pe masa aia, tu vezi şi simţi tot ce se petrece, însă doctorul nu ştie că eşti captiv acolo. Însă, dacă ştie, e doar sadic, îi place să te vadă aşa, îţi şi zâmbeşte în timp ce trece o ustensilă ruginită prin chestia aia care se zbate rău de tot. Nu mai ai cum să dai înapoi, ştiai că se va ajunge la asta. Îl laşi să facă totul. Doar că a plecat. Eşti încă pe masă. Nu e nimeni căruia să-i poţi spune că eşti acolo, treaz, toate simţurile s-au acutizat. Toată lumea e plecată. Ce o să faci?

Am văzut recent un film. Bunicel, chiar bun, aş putea spune. Era vorba despre un nene care s-a izolat şi nu mai ieşea din casă, după ce a publicat un singur roman. Un tip pasionat de literatură îl descoperă, din pură curiozitate, şi nu ştie cu exactitate cine e acest om. El îl învaţă cum să scrie. Şi mai întâi de toate, atunci când se aşază la masă de scris trebuie doar să scrie. Şi să scrie, indiferent de ce creionează acolo. Să îşi intre în ritm. Nu trebuie să se gândească la ce va urma să creeze. Dacă ştiam numele filmului, pe care evident că l-am uitat, îl scriam şi nu mă mai lungeam cu explicaţii de genul ăsta. Nu trebuie să-mi ies din ritm. Trebuie să tastez întruna, cică. Aşadar, acum probabil că vreau să scriu despre mine, desigur, pentru că eu cu asta mă ocup. Om mai egoist ca mine nu am mai întâlnit. În fiecare clipă mă gândesc la propria-mi persoană, chiar şi atunci când e vorba despre altcineva. Mereu. Poate asta m-a făcut să cad în depresia în care sunt. Mă consider un om respingător cu un caracter urât. Ceea ce e adevărat, eu sunt convinsă de asta. Şi sunt câţiva oameni care tot încearcă să mă convingă contrariul. Eu nu-i cred, pentru că nu am timp, şi marşez pe aceleaşi idei. Eniuei. Am decis că cel mai bine ar fi să reîncep să mă gândesc la cei din jurul meu, doar la ei. Cu cât îmi rezerv mai puţine gânduri doar pentru mine, voi putea fi fericită pe deplin. Perhaps. Da, am scris în engleză, pentru că pot. M-am oprit o secundă din scris, ceea ce mi-a cam distrus cadenţa degetelor. Asta e, revenirea îmi va fi grea. Nu ştiu câtă dreptate avea nenea din film, pentru că a scos un singur roman. Mbine, a renunţat la a mai publica, pentru că muriseră ai lui din cauza cărţii. Kind of. Spoiler allert. 

Aşaaaa, dacă renunţ la egoism voi fi fericită total. Nu? Poate mă apuc de făcut chestii bune pentru oamenii din jurul meu. O să ajut mult la orice. Cred. Dar eu sunt prea leneşă, în general. 

Tot aştept un mesaj, dar nu îmi mai scrie nimeni, toţi au adormit la ora asta. 

Acum vreo două săptămâni am pornit într-o excursie genială. Am fost şi eu pe Cheile Nerei. Cadou de ziua mea. De la bilovdul meu. A fost ceva foarte fain! Deşi am fost o pacoste tot traseul. Am plâns de vreo patru ori până am ajuns unde trebuia. Păi aveam şi de ce, traseul nostru consta în urcarea unor dealuri foarte împădurite şi un drum cam lunguţ, de vreo 9 ore. De mers pe jos. Şi asta a doua zi doar. În prima zi cred că am mers doar 5 ore. Fix de 14 august am făcut acel minunat traseu de 9 ore. Da, mi-am cam rupt picioarele, la modul că le simţeam foarte prezente, dar nu le mai puteam mişca. Nu ne-am întors pe acelaşi traseu, ci am mers într-un alt sat, pentru că deja era noapte prin pădure. Dar acum mă simt aşa de mândră de mine, am reuşit să fac asta. Şi mi-am dat seama cam cât de mult poate să mă accepte bilovdu'. Dacă eram el, mă abandonam în pădure. Era un cadou pe care nu l-am primit prea bine. După ceva ore de mers pe jos, vreo 6, am ajuns la destinaţie, destinaţie care trebuia să mă bucure atât de mult, pentru că natura chiar e fabuloasă, iar peisajele de acolo... minunate, însă eu am început să urlu şi să fac ca toate nebunele. Desigur am început din nou să plâng. Fără să mă gândesc că nu avea nevoie de o reacţie ca a mea... Da, cred că ţine la mine. După cum spuneam, eu m-aş fi lăsat acolo, dar el, el a găsit o soluţie şi am mers până într-un sat din apropiere şi de acolo am luat o ocazie. Şi în satu' ăla am plâns, că nu voia să ne ducă nimeni înapoi. Nu eram cu cortul, eram cazaţi la o pensiune. Acum vreau să mă întorc, dar cu un cort. Îl car eu. Şi o să mă bucur de tot. Nu o să mai plâng, că acum ştiu la ce să mă aştept. Da, nu mai pot să mă opresc din scris... Îi fain sunetu'. 

Mi-am descoperit limitele şi m-am descoperit pe mine. Că tot voiam să ştiu cu adevărat cine sunt. Poate nu pot spune că ştiu cu exactitate ce şi cum sunt, dar măcar am ajuns să văd o bună parte din mine. Aşa am realizat că trebuie să fac schimbări majore, să-mi şlefuiesc comportamentul şi să-i apreciez mai mult pe oamenii din jurul meu. Mai ales că merită. Acum că ştiu cum sunt, cât pot duce, vreau să revin la starea mea iniţială, adică să mă preocupe stările celor din jurul meu, nu doar ale mele. Sper să pot face asta şi, totodată sper, să nu fi făcut ceva greşeli gramaticale sau ortografice. This is it.  

Radio Campus Timişoara reviiineeee!!!

Cum ar putea cineva să nu ghicească despre ce e această postare? adică, titlul e destul de sugestiv. Însă, mai sunt oameni care nu au auzit până în acest moment de Radio Campus 100 fm, aşa că voi încerca să explic cât pot eu de "pe scurt".

Acest radio, care va emite cât mai curând, a fost creat în ideea de a oferi studenţilor de la jurnalism un loc unde să se poată juca în voie şi să şi înveţe în acelaşi timp. Nu e acel gen de radio cu care e obişnuită toată lumea. Pe acest post oamenii vor putea asculta muzică, pe bune. Nu lălăieli şi hit-uri de doi bănuţi jumate. Dimpotrivă, vrei calitate, dai pe 100 FM.

Genul pe care-l abordează sună destul de pompos şi derutant: underground fussion cross-over. Dar e ok, bă! O să vă placă postul pentru că e altceva, e o gură de aer şi o doză de nebunie frumoasă. Emisiuni interactive, cu teme sociale, culturale şi exclusiv pentru studenţi, ştiri şi tot felul. Moderatori tineri şi puţin plecaţi de acasă, ei vor oferi nişte ore bune şi faine de tot ceea ce îşi doreşte orice ascultător! :D

Dacă vreţi să fiţi la curent cu tot ce se întâmplă acolo, să aflaţi când va fi lansat şi să fiţi în contact cu cei din redacţie, daţi un like pe pagina aceasta.

am o cană primită/dată de pomană la înmormântări/pomeni. am umplut-o cu lămâi stoarse şi felii de lămâi. am o cană de morţi plină cu limonadă. o cană de morţi cu limonadă plus gheaţă. am o cană de morţi şi o floare de bumbac în păr. bumbac colorat. primul strat, floarea mare e albastră, iar cea mică e o buburuză cu buline albe. e ţinută în viaţă de un năsturel refolosit. aparţinea unei cămăşi. cantitatea de limonadă ingurgitată până în momentul de faţă, de luni până azi, cred că depăşeşte 10 litri. eu nu mai pot păţi nimic de Paşti. îmi voi detoxifica organismul. mai trebuie şi sistemul meu digestiv să ia o pauză de la atâta muncă. mai ales că 4 zile l-am ţinut doar pe tărie şi mult alcool. trebuie să-mi purific organissmul. aşa că această cană de morţi mă va ajuta foarte tare. cana plină cu limonadă, cu semne clare de condens, aburindă, preligându-se picuri până pe butucul pe post de masă din grădina mea umbroasă... iar eu, uitând de licenţă, voi sta cu o carte, întinsă, cu picioarele în iarbă şi cu floarea de bumbac în păr. aşa îmi voi petrece sfintele sărbători.

Acest blog a fost mereu jurnalul meu personal, jurnalul ăla pe care orice frate mai mic, sau mai mare - după caz - îl găseşte ascuns sub pernă şi-l răsfoieşte c-un zâmbet arcuit într-un colţ al gurii. Cu care o şantajează pe sora lui, prin care o face să se simtă stânjenită şi de care îi aminteşte în fiecare clipă a existenţei ei. Sau asta voia să fie. Norocul meu e că am un frate super. Despre asta este vorba acum.

Dragă frate mai mic, ştiu că asta e o metodă prin care-mi dovedesc laşitatea. Aleg să-ţi scriu, pentru că nu pot să-ţi spun în faţă toate lucrurile care urmează a fi spuse. Sunt o laşă! Vreau să ştii că, deşi nu am avut un comportament care să dovedească asta, ţin foarte mult la tine. Mă bucur să ştiu că am un frate ca tine, unul căruia îi pasă de sora lui mai mare, care întreabă mereu când are de gând să mai vină şi acasă şi care mă aşteaptă întotdeauna la gară. Uneori, mă enervai, că îţi puneai căştile alea în urechi, când mergeam pe stradă, sau pur şi simplu, când mergeam, şi păşeam, aşa, în linişte. Dar, îţi mulţumesc pentru asta, chiar îmi place liniştea aia pe care mi-o oferi. Simt că am devenit mai apropiaţi cu toate că ne-am îndepărtat. Ne despart 200 de km, până la urmă. Eu am încredere în tine, am mare încredere, şi o să te susţin în tot ce faci, pentru că meriţi. Eşti una din puţinele persoane care contează enorm pentru mine şi pentru starea mea mentală. Tu, plus restul familiei. Şi desigur, încă cineva :) Să ştii că mă simt atât de bine când vin acasă şi sunt încojurată de voi. E cel mai frumos sentiment. Iar de fiecare dată când îmi expiră timpul de şedere şi trebuie să mă întorc, e ca şi cum trebuie să rup o parte din mine şi să mă întorc aici, unde sunt privată de toată grija voastră. Îmi place să te aud cântând la chitară şi trebuie să-ţi mărturisesc ceva: uneori te înregistrez pe telefon şi te ascult pe tren. Şi când mi se face dor de casă. Atât am şi eu pe lume, o familie, pe care tot încerc să o fac să fie mândră de mine. Dar, în schimb, nu reuşesc decât să fiu o povară. Mi-ar plăcea să fac ceva semnificativ, ceva prin care să vă arăt că nu mă ţineţi în spate degeaba. Îmi doresc să reuşesc ceva în viaţa asta, ceva de care să beneficieze şi să ajute întreaga familie.

Ştiu că toate fetele îşi doresc o soră şi un alt fel de familie, dar eu am exact ceea ce mi-aş fi putut dori vreodată. Vă mulţumesc din suflet că aveţi grijă de mine şi că mă faceţi să simt că, indiferent de lucrurile pe care le fac, voi mă acceptaţi fix aşa cum sunt, mai mult cu rele decât cu bune. Sunteţi totul pentru mine!

Mă tot întrebam cum e să trăieşti mai multe stări, în acelaşi timp. Am experimentat asta. E minunat, am simţit, printre altele, că retrăiesc nişte poveşti de acum un an, în timp ce El îmi inducea o imagine. Am şi simţit că e reală, tangibilă. Totul se întâmpla în trecut, dar totuşi în prezent. Şi mi-a făcut plăcere să experimentez asta. Dar şi multe altele.

de vreo două săptămâni am cumpărat ziarul. aveam nevoie de el pentru o temă. la un seminar. dar eu l-am luat că avea ceva ce mă atrage. cum altfel? abia acum, după mai bine de două săptămâni, am rezolvat. e foarte greu sudoku din evenimentul zilei. e un ziar cu greutate numai prin prisma joculeţelor menite să-ţi umple acel mult timp liber, chiar şi cele trei cadrane din suplimentul ziarului sunt ecstrem de grele.
 mă tot uitam la mâinile mele. şi în timp ce făceam sudoku, şi în timp ce stăteam pe balcon... am realizat că nu-mi plac. prin comparaţie, degetele oricărui om de pe planetă sunt mai frumoase decât crenvurştii mei mişcători.  chiar şi un băiat are mâini mai frumoase. deşi, cunosc o persoană care are degetele strâmbe şi roase.
poate asta m-a şi ajutat să mă concentrez pe rezolvarea minunatului joc.
cred că la ce am făcut în utima vreme, aş putea foarte bine să-mi dau licenţa din spălatul vaselor. Nu ştiu dacă ar intra la studiu de caz... da, cu siguranţă acolo.
mă simt goală, there are no more feelings inside me. vreau acasă

3!!! în blogu' meu...

Iuhuuuuuuhuuuuu!!!
Ăsta da început de articol. Mbine, să vedem despre ce voiam să vorbesc. A, da. Muzică. Nu ştiu de ce dar am în cap o melodie şi tot îmi cântă... întruna. Nu vrea să se oprească. Dar e ok, nu e decât Lenny Kravitz. Ciudat e că în acelaşi timp mă mai gândesc la încă una. Mă gândesc la următoarele melodii: American Woman şi Primăvară. Cea de-a doua e a unei adunături underground de la noi, şi anume: Haarp Cord. Plus Chimie. Că tot veni vorba de Chimie, cum e chestia asta: el să colaboreze cu mari nume, mainstream, gen Loredana (daaa, chiar ea, adică sorcova de la Vocea României) şi, mai nou, Chimie va face o piesă cu, staţi aşa, pregătiţi-vă, nu v-aţi fi aşteptat vreodată la numele ăsta. Mi-e greu să-l divulg. Dar el a mărturisit, numele ăsta de care tot spun eu. Pfoai, Chimie va colabora cu minunatul, mirificul, mirobolantul Radu Mazăre!!! Cum aşa ceva? Nu ştiu ce droguri mai bagă Chimie, daaar, e de rău. Săracu' de el. Bun, dar nu ştiu ce altă melodie să mai pun aici, pentru că se numeşte 3, în blogul meu, şi nu 2, în blogul meu. Mă voi gândi la ceva... dar, piesa asta, Primăvară, sună aşa de frumos, relaxant. Mai ales la partea lui Cimie. Are o voce aşa de calmă omu' ăsta. Şi reuşeşte să-mi transmită relaxarea aia. anyway:

1. Lenny :D



2. Haarp Cord şi Chimie



3. The Lumineers - ho hey

nothing left to say

Viaţa mea, cel puţin în momentul ăsta, e o analogie a unei situaţii în care un om citeşte nişte fragmente dintr-o carte, pasaje, dar trebuie să revină mereu şi mereu, pentru că nu a acordat niciun gram de atenţie acţiunii. Iar atunci când în sfârşit e atent, nu se implică deloc, cartea nu-i transmite nimic, nu prea l-a atins. Eu sunt omul.
Mă uit la Friends, mă uit de fiecare dată când vreau să mă înveselesc. Dar cumva îmi amintesc că am minunatul talent de a-mi îndepărta prietenii.

 Până acum, am crezut şi eu, ca orice persoană normală, că vina le aparţine lor, celor ce au plecat de lângă mine. Dar deja s-au întâmplat prea multe, în acelaşi timp. Colega de apartament, una dintre cele două, mă face să mă simt mereu ca un nimic. Şi asta se întâmplă când şi ea, surprinzător sau nu, tinde spre zero. Oh, mi-e dor de matematică. Într-una din serile-de-fapt-noptile-înspre-dimineţi am visat că pentru a intra în licenţă trebuia să rezolv o ecuaţie, acşăli, să dau un examen din matematică. 3 părţi, ca la BAC. Dar ecuaţia asta era în prima parte şi se ramifica în alte două, fiecare cu două răspunsuri posibile.În visul meu, era foarte uşoară, doar că eu nu am putut s-o rezolv. Şi, să fim serioşi, eu sunt la jurnalism, nu am treaba acum cu matematica. Poate ea are treburi neterminate cu mine şi vine ca o stafie în vis, să mă avertizeze, gen: profa ta de mate din liceu avea dreptate, eşti varză, acum hai să lucrăm puţin la o ecuaţie simplă. Mbine, în ultima vreme, de când a fost înmormântarea, am nişte vise ciudate. Ciudate rău de tot. Într-o dimineaţă - pentru că acum adorm doar înspre dimineaţă -  am visat că aveam un prieten, ceea ce e destul de ciudat din moment ce mai sunt doar vreo 3 oameni alături de mine; aveam un amic, cu un păr afro, aducea puţin cu tipu' ăla de la XFactor, Jamie Archer, şi se făcea că eram la un concert de-al trupei AC/DC sub un pod oarecare. Doar că Angus Young era Jamie. Oricum, după concert, obişnuiam ca eu să mă împrietenesc cu nişte oameni şi-i duceam să-l cunoască pe ăsta micu'. Iar el se ocupa de ei. Cu un fierăstrău. Şi alte unelte de ciopârţit. Deci, era un fel de Dexter. Nu ăla cu sora lui proastă, celălalt... serialul. Era destul de ciudat că niciodată nu observa nimeni dispariţia acelor oameni, iar eu întrebam mereu cum a decurs operaţiunea, cu toate că văzusem cum săreau stropii de sânge. Ciudat, nu?

Oricum, nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre faptul că am rămas singură. Mi-e frică de abandon. Şi abandonul mi-i se întâmplă acum. M-au părăsit două făpturi care au însemnat destul de mult pentru mine. Mult. Vezi, dragă jurnalule, cât de tâmpită sunt? În loc să fiu afectată de decesul unchiului meu, eu tot la faza asta mă gândesc. Trebuie să recitesc nişte pasaje, să înţeleg despre ce e vorba. Şi să le acord atenţie oamenilor care mai merită, şi slavă Creatorului Nostru (tot cu N, pentru că totuşi, trebuie să Ne respectăm), merită! Şi nu sunt genul acela de oameni care să te determine să faci ceva ce nu vrei, dar o faci, pentru că ţii la ei. Şi sufăr. Şi nu mai suport nimic. Totul mă afectează. Nu mai pot gândi limpede. Iar problemele reale mă lasă rece. Parcă nici nu ar exista. Nu mă înţeleg şi aş vrea tare mult să încetez în a mai încerca să o fac (gen, să mă înţeleg pe mine, mă. m-). Aş vrea nişte linişte în sufletu' meu prost.

Interviu cu cea de-a patra putere în sat

E cunoscut atât pe plan local, cât şi pe plan regional. Are tot ceea ce trebuie să aibă un bărbat: ten masliniu, personalitate, faimă, tractor şi bani. Mi-am dat seama că mă ştiu cu acest om de ceva vreme şi nu am profitat. Din punct de vedere jurnalistic. Şi, ţinând cont că în primul an de facultate am îndrăznit să scriu asta, cu o altă personalitate a vieţii mele, adică Bubu, m-am gândit să mai încropesc un interviu. Un superinterviu cu cineva din presă. Sau, mă rog, va fi în presă, sau nu... Oricum, moment publicitar, în anul doi, şi în prezent, mă ocup de asta.

Începem?

    Când vrei

Multă lume nu are idee cu cine fac acest interviu, deşi e paradoxal, din moment ce toată lumea ar trebui să ştie de dvs., aş dori să vă faceţi o scurtă prezentare, domnule. şi aşa începe minunatul interviu, gen

   Aha… Scurtă prezentare?! un fel de băiat perfect cu mici defecte, îs ceea ce ai căutat toată viaţa ta!

Sunteţi amuzant, domnule. Să  trecem la următoarea întrebare.

   Spune

Toată lumea din lume ştie despre averea enormă pe care o deţineţi, mai ales despre tractor. Aveţi un tractor mai cunoscut decât găina Iuliei Albu. Cum aţi strâns aceasta avere şi ce le transmiteţi Iuliei albu + găinii ei?

   Averea o să o moştenesc, au muncit părinţii. Păi, ce să zic, te naşti vedetă, aşa e şi în cazu’ tractorului, de când a ieşit din fabrica, se zvoneşte că ar fi fost în nişte filme, ca recuzită.

Deci, cum ar veni, e şi faimos. A apărut cumva în filmele lui Nicolaescu?

   Evident, tot timpu’ apela Nicolaescu la fostu’ proprietar.

Poate că faima dvs. se datorează tractorului celebru şi ultraperformant ce mai traversează din când în când  lanurile satului. Însă ceea ce mă nedumereşte pe mine este faptul că sunteţi şi un bărbat dorit. Care e secretul, Casanova?

   Îţi dai seama că nu îl pot dezvălui, îs bărbat misterios... atat îţi zic...

Arrr! Dublu arr, aş putea spune

După ce că aveţi toate calităţile pe care o femeie le doreşte la un bărbat, adică faimă, un ten măsliniu, bani şi tractor, mai sunteţi şi fotbalist, mai exact atacant la Şoimii Ghizela. Pe când în Champions League??

   Curând, nu îmi doresc să mă plafonez la acceastă echipă, nu se doreşte performanţă, plec!

Aţi întâlnit până acum vreun idol? din fotbal, gen.

   ... să zicem ca semăn mult CR7

...bine, bine, dar de întâlnit, aţi întâlnit pe cineva?

   Nu.

Să înţeleg că nu.

Aş dori să mergem mai departe cu acest interviu şi vreau să ştiu un detaliu, un mic secret – nu-i  asa? (insert here vocea Andreei Marin fostă Bănică Jr) – din viaţa matale. Dacă se poate din copilarie. Aţi avut jucării? (întreb pentru că unii au avut păpuşi din coceni)

   Din fericire situaţia materială le-a permis părinţilor să îmi facă pe plac

Aţi avut parte de-o copiăarie fericită?

   Foarte

Care este activitatea preferată în timpul liber? Nu ştiu cum de mai aveţi timp de timp liber.

    Încerc  permanent să îmi fac timp liber, îs o fire romantică, prefer să petrec timpul cu persoana iubită

Uuuuu, asta sună interesant, zic să explorăm aceasta zonă…

Ce activităţi întreprindeţi cu persoana iubită? în afară de cele evidente. Şi care nu s-ar pomeni într-un interviu de asemenea anvergură.

   Gătim împreună, ne uităm la filme, citim, lucruri care să ne întărească relaţia

Citiţi? Ce cărţi vă întregeşte biblioteca?

   Psihologice, legate de umanitate, lucruri spiritual şi alte chestii…

Bine că am atins şi acest subiect, pentru că urma să vă întreb ceva, şi anume: care e filosofia de viaţă, motto-ul după care vă ghidaţi întreaga existenţă, deviza care vă face să mergeţi mai departe? (Aţi înţeles ideea)

    Fă ce îţi place şi cu cine îţi place!

Interesant… acum, pentru că ne apropiem cu paşi repezi de sfîrşit, vreau să vă întreb: aveţi duşmani  în sat sau au murit?

   Am avut şi voi avea, sunt o persoană invidiată!

Iata-ne ajunşi la finalul interviului, domnule Brînză. Întrebarea mea sună cam aşa: dacă Becali manâncă orice aliment cu brânză, atunci pe cale de consecinţă, şi Brînză manâncă orice cu becali?

   Brînză nu înghite becali

J)) foarte inteligent, domnule.

Şi ultima întrebare – ştiu, am mai spus asta, da’ acuma e pe bune – este: e bine, domnule, sa fiţi a 4-a putere în sat (ştiţi, interviul m-am gândit să-l denumesc a 4-a putere în sat, deoarece într-un stat există 4 puteri, gen a 4-a e presa, iar dvs. faceţi journalism şi veniţi dintr-un sat)… jurnalism, nu journalism. Prea mă dau poeta uneori…

   A 4-a putere ?!?  mai degrabă prima!

Era un calambur… Deci nu vă consideraţi a 4-a, ci chiar prima

   Nu e evident?...

Domnule Octavian Brânză, vă mulţumesc mult pentru răbdare şi pentru răspunsuri! Şi poate într-o zi, facem o tură cu tractorul. Sper să mai fiţi deschis interviurilor!

   Cu siguranţă, să vă prezint domeniul familiei Brînză!

Vă mulţumesc! Noapte bună!

   O seară plăcută alături de cei dragi! Aş dori un link , când va fi publicat

Desigur, se face!

a trecut mai bine de un an de când tot scriam pe aici de prezenţele cuiva prin mintea mea. încă e acolo. doar că, între timp, s-a produs o mică schimbare. a devenit totul real. şi nu îmi trece. nici nu vreau. în fiecare zi, totul devine mai intens. e bine. multumesc, Univers, multumesc!