joi, 30 iunie 2011

i heart tv shows

Cică îmi plac filmele şi serialele. Nu reuşesc să văd un film, dacă îl descarc de pe net. Îmi imaginez că îl pot vedea când am eu chef, dar uit de el şi nu ajung să-l mai vizionez during this live, în schimb, dacă merg la film, în oraş, rezist la un film cap-coadă. Aşa şi cu cărţile... dacă le cumpăr, le ţin pe raft. Dar dacă le împrumut de la bibliotecă, e musai să le citesc în timp util.
Fie, am reuşit să văd Friends, cred că e singurul serial care mi-a plăcut enorm. Toată lumea se uită la filme şi seriale, parcă e un maraton... cât mai multe seriale până la vacanţa de vară... Nu ştiu, nu pot. Dar (pentru că întotdeauna este loc pentru un "dar"), după ce am isprăvit cu Friends, am zis, la aproximativ 7 luni diferenţă, hai să mai văd unul... Între timp, documentarele mi s-au părut cele mai revelante şi vizionabile lucruri. Într-un final, mi-am spus că tre' să văd care-i treaba cu The Big Bang Theory, că tot vorbea fiecare nene cu care mă întâlneam pe stradă de acest mirific serial... Nu e cine ştie ce. Nu râd la fel de mult pe cât râdeam la Friends. Cred că am avut onoarea acum 6-7 luni să văd cel mai tare şi cel mai fain serial evăr! Ok, şi ăsta e drăguţel... dar tipa blondă e absolut enervantă. Îmi pare că nu ştie să joace prea bine... Sheldon e ok. Leonard, mai puţin. Raj e fain, iar Howard e ca un fost coleg de liceu care ajunsese să se uite la filme porno ce implicau animale. Nu prea-mi place... Serialul e drăguţel, dar nu ajunge la nivelul "bun".

miercuri, 29 iunie 2011

Timişoara, my love

Cum spuneam acum două postări, am terminat (aproape) un an de facultate! Nici nu l-am simţit. A fost aşa de faaaain! Anu' viitor va veni cu ceva şi mai tare decât ăsta ce a trecut. Moaaamă, zici că e revel. Bon. Aici am descoperit oameni faini, clădiri faine, locuri faine, lucruri faine cam astea sunt lucrurile ce rămân după linia de final.
Anyway, în jurul meu e atââât de mult verde, dar nu am apucat să mă îmbrac încă în minunata culoare. O voi face, sper. E ultima mea săptămână de Timişoara, trebuie să o fac pe asta. Mă voi îmbrăca... curând.
Still, mi-am luat toate examenele în sesiunea asta, dar încă mă lupt cu o restanţă din iarnă.
Timişoara, te iubesc!!! Mulţumesc pentru oamenii faini, pentru clădirile tale minunate care ţipă "renovaaaaaare" din temelii, pentru muzica ta deosebită de sub pod, pentru muzica ta deosebită de peste tot, aici nu luăm în considerare muzica pusă în cluburi de c#¤%t. Cel mai mult îţi mulţumesc că mă primeşti în Unirii de fiecare dată când am nervi sau vreau să mă relaxez sau când, pur şi simplu, mă plictisesc în casă. Timişoara, îţi mulţumesc pentru parcurile tale drăguţe.
Of, I'm so gonna miss you!!! Ah, sper să rămână Bruiajul şi Cuibul în locurile lor. Săptămâna aceasta mi-am propus un mic pelerinaj. Un mic tur pe la fiecare local în care am fost de când sunt aici. Voi încheia apoteotic cu mirificul locşor de sub pod. Va fi senzaţional. Îmi voi încărca bateriile destul de mult cât să-mi ajungă pentru o vară întreagă. Departe de părculeţe şi localuri drăguţe.

sâmbătă, 25 iunie 2011

poze faaaine

Cele mai faine poze de la vreun concert (ever) sunt facute de un nene ce lucreaza la o publicatie timisoreana! aaaaici. Sunt de la concertul Vita de vie, un alt concert Vita de vie, I so love Vita de vie. Azi voi zice intruna Vita de Vie, pentru ca suna atata de fain, atat live, cat si doar rostit din gura cuiva. Vita de vie, Vita de Vie, Vita de Vie, Vita de Vie!!! of:D
au cantat in ploaie, noi am sarit in ploaie... a fost genial!:D:D iar pozele de mai sus sunt supeeeerrrr!

miercuri, 22 iunie 2011

My heart is aching and that stupid soul is doing the same! My mentor is almost gone. I just wanna sing something and I can't. I cannot do the thing i like the most. Don't say goodbye, just leave. I hate this part... air, i need some air. and wind. and... air! I can't even be friend again with Quijote... He couldn't be a hero in my case. there are no windmills or sheeps. there is just a freaking dream. American Dream.

marți, 21 iunie 2011

amalgam.

M-am repierdut. M-am re-rătăcit. Aveam drumul sub stăpânire, era al meu. M-am pierdut din nou. Picioarele mele de om împăcat cu sine au păşit spre alte uliţe. Au mai fost acolo. Şi nu le-a convenit. Pe una din uliţe reuşeam şă sting lumina din ochii mamei, o făceam să sufere şi să plângă încontinuu. Am fost din nou acolo. Nu mă mai simt bine cu mine. M-am întors în Timişoara... Aici, din clipa în care am ajuns pentru prima oară, ştiam că trebuie să renunţ la lucrul care mă făcea să mă gândesc la mine ca la omul care vede dincolo de stratul de fond de ten, dincolo de hainele extra-scumpe afişate peste tot. Toate aceste superficialităţi mi-au sărit în ochi... eram liniştită, deoarece nu contau, un lucru mă menţinea cu zâmbetul pe buze. Asta până când mi s-a interzis să mai fiu în legătură cu el. El, lucrul de aici, e pur şi simplu, muzica. Am dat-o la schimb pentru linişte... Şi liniştea mă făcea să iau în considerare dârele de pudră pulverizată pe faţa hâdă a lumii. Am început să-mi creionez ochii. Am reînceput să-mi fac griji de genul Vai, dar ce voi purta mâine? Şi nu e ok, nu mă simt eu cu gândurile astea. E interesant cât de repede renunţ la mine, în momentul în care mă simt confortabil cu propria-mi fiinţă. E interesant cât de mult îmi pot schimba concepţiile şi visele, de la zi la zi. Ce voiam eu ca şi studentă la jurnalism? voiam să merg la concerte, după care-mi doream chestii serioase, precum politica. Acum, că sunt oarecum prietenă cu politica, îmi doresc concertele! Le vreau înapoi...
În altă ordine de idei, vreau încă un mentor. Am o grămăjoară de mentori. Unul din ei emigrează vara asta, dar se va întoarce. Sper să continue ca mentor al meu.
Nu mai vreau să mă ataşez de oameni. Orice fel de oameni ar fi ei.

sâmbătă, 18 iunie 2011

3!!! în blogu' meu....

Sper să nu-mi fi ieşit din mână la capitolul "împărtăşit piese", deoarece am cam lăsat scormonitu' de muzică faină necunoscută de melomani sau doar ascultători de note muzicale înşirate şi repetate timp de minimum 3 minute. Acum, că am timp, voi posta 3 piese, pe care le-am ascultat în seara asta şi cred că încet-încet voi deveni fana muzicii ăsteia. So, e ceva kind of drăguţ, e muzică "de drogaţi" cum se repezesc unii să o denumească, eu spun că e doar un nou stil muzical ce va ajunge oarecum în mainstream. Nu vreau asta, dar e aproape peste tot... se numeşte dubstep.
Muzica aparţine Vibronics şi e chiar "mişto". Nu ai nevoie decât de urechi şi nu şi de alte elemente ajutătoare, ca să te poţi relaxa. Deeeeeci, poftim aici:

1.

2.

3.

miercuri, 15 iunie 2011

in.dubi+tabil

Mi-am luat o mini-vacanţă. Acum sunt acasă, pe acelaşi fotoliu de pe care-mi scriam frustrările şi visele, de pe care-mi priveam gentoiu' înainte să dezertez din cumplita-mi şi cruda libertate, de pe care dau totdeauna jos pătura... nu am ce face. Ar fi frumos dacă mi-aş învăţa pentru următorul examen. Dar nu am chef. Dăloc! E atâta linişte în jur... şi mă pot uita la desene iar :D
Caut lucruri imposibil de găsit, şi mi-e ciudă că pe unele le şi găsesc. Caut vorbe de la oameni acreditaţi în a da sfaturi. Asta nu găsesc... Mi-ar plăcea... Ar fi fain dacă m-aş gândi la un nou 3!!! în blogu' meu... oftat. De mult aştept să fiu certată de o fiinţă superioară mie, să existe cineva care să mă facă să ating măcar cu degetul mic de la piciorul stâng o fărâmă de praf de pe bordura străzii. Nu se vede nimic la orizont. Nu e nimeni care să mă facă să las norişorii în pace şi să revin printre muritori şi probleme reale.
În ultimul timp am avut discuţii despre religie. Au trezit în mine nişte întrebări. S-au trezit iarăşi... dormeau aşa de bine... nici măcar nu sforăiau, nu se întorceau de pe-o parte pe alta. Dormeau adânc! Dormeau în cor. Dar, cineva, cândva, cumva a râcâit în sufletul meu cu un beţişor murdar şi le-a atins. Le-a dezmorţit. Iar acum urlă, vor să fie hrănite cu gustarea lor preferată: răspunsuri cu sinceritate. Câte două porţii fiecare. Au avut un somn îndelungat. Şi foamea-şi face loc în stomacul lor. Nu le pot păcăli, nu găsesc un înlocuitor pentru răspunsuri. Şi altceva nu vor. Întrebările nu înghit orice. Dacă mai cred în Dumnezeu, dacă sunt atee, dacă mai cred în chestii supranaturale, de ce prefer explicaţiile logice sau ştiinţifice? De ce mi-am lăsat credinţa la o parte? De ce? Habar nu am. Habar nu am nu satură nicio întrebare.
Dar acum sunt acasă... câteva zile. Aici totul e mai intens. Totul se simte altfel. Am o îndoială. Întrebările nu-mi dau pace. Bine că e mult verde în jur. Dar nu verde verde. Doar verde.

sâmbătă, 11 iunie 2011

s2

Vânt de toamnă şi miros de toamnă în plină vară. Vise despre casă, inundaţii şi noi cunoştinţe.
Etică şi deontologie profesională, cu toate că e pleonasm, e şi materie. De 5 credite. La care nu pot să învăţ nicicum. Examenu' e mâine... şi Street Delivery a început azi. Nu am o chitară deschisă, am o chitară prăfuită. Phoenix e în Timişoara şi nu pot să merg ca să-i văd. Am examen mâine. Deşi e duminică. Deşi e nuştiuce sărbătoare. Deşi... nu ar fi trebuit să-l dau. Deşi e vânt de toamnă şi miros de toamnă afară, în plină vară!

vineri, 3 iunie 2011

Tipologii

Cunosc oameni inteligenţi, drogaţi, hoţi, importanţi, manelişti, rockeri, rasişti şi oameni îndrăgostiţi de culori. Indiferent de categoria în care se încadrează, toţi seamănă între ei.
Oamenii inteligenţi pe care-i cunosc, sunt foarte tari. Ştiu unde, când şi cum să se comporte. Şi asta îi face frumoşi. Nu mă refer la aspectul fizic, nu dau doi bani pe frumuseţea fizică. Dar unii din ei, deşi sunt super-ultra-mega-deştepţi, în unele cazuri nu ştiu cum să se comporte. Şi mă cam contrazic cu a doua propoziţie enunţată despre oamenii inteligenţi. Unii vorbesc despre lucruri serioase, alţii visează să facă ceva măreţ pe planeta asta şi cred - cu tărie - în existenţa unui Doamne-Doamne, mai sunt unii care se plâng că au prieteni cu care nu pot purta o discuţie interesantă sau cultă. Dacă eşti om deştept, nu te plângi de asta, deştept fiind, ar trebui să ştii să te cobori la nivelul fiecăruia. Mai ales că îi şi numeşti prieteni. Dar tu ca om deştept, care spune că vorbeşte despre "nemurirea sufletului", mi-aş dori să te aud plângându-te şi de altceva în afara faptului că nu ţi-ai găsit sufletul-pereche. Şi uite aşa, oamenii deştepţi devin superficiali, fără să-şi dea seama că sunt undeva sub nivelul prietenilor proşti.
Next topic: Drogaţii. Ei bine, da. Cunosc câteva specimene. În viaţa de zi cu zi, sunt nişte persoane faine, care-ţi par de cuvânt, sunt carismatice, simpatice, boeme. Singurul lucru naşpa la ei, e faptul că uită. Nu am ce să le bag de vină, îşi bagă ei. E interesant să-i aud atunci când nu au nimic la bord, se plâng că au ales drogurile ca mijloc de transport spre o lume minunată. Când însă sunt în Nirvana, îmi spun: oricând te pot ajuta cu ce vrei tu, hai să facem aia şi ailaltă! hai să fumăm ceva. Sunt lângă tine, hai să băgăm un cui! Hai să mergem, pe urmă în locu' ăla de care ţi-am mai spus... sau. ne vedem acolo!!! iar când eşti acolo, nu-şi mai amintesc că te-au invitat. În rest sunt ok. Atâta timp cât nu te corup, nu te ademenesc în lumea lor confuză.
Hoţii sunt preferaţii mei. Ştiu să zâmbească frumos, par de încredere, iar mulţi dintre ei chiar sunt de încredere, asta dacă ai reuşit cumva să le câştigi încrederea. Sunt oameni cu simţul umorului. De asta mai glumesc cu lumea. De asta îţi zâmbesc când îi prinzi cu mâna la tine-n geantă şi cu portofelul în mâna lor. Dar sunt ok.
Despre oamenii importanţi, nu am ce spune, sunt importanţi şi atât.
Maneliştii sunt oamenii aia cu gulerele cămăşilor ridicate, care habar nu au ce e aia muzică, dar dacă vrei să împărtăşeşti cu ei o piesă frumoasă, ţi-o taie din start: să asculţi tu şi toţi roacherii tăi aşa ceva!!! mie dă-mi Salam, Guţă, muzică adică, nu prostii. Şi oricât încerci tu să-i convingi că nu e rock, e muzică ascultabilă pe toate canalele media, nu o scoţi la capăt cu ei.
Rockerii. Aici găseşti din toate categoriile de oameni enumerate mai sus, mai puţin manelişti, dar şi cei ce urmează a fi enumeraţi. Sunt cei mai cei.
Rasiştii. Cu părere de rău, am intrat în rândurile lor. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar... mi-s acolo.
Optimiştii aka oamenii îndrăgostiţi de culori. Aştia habar nu au pe ce lume trăiesc. Evident, trăiesc în lumea lor, dar vor începe să plângă când îşi vor da seama de ceea ce se întâmplă în lumea reală.

miercuri, 1 iunie 2011

moarte=viaţă

Toată lumea vorbește despre moarte. O întâlnim din ce în ce mai des în gurile tuturor, pe stradă, în gânduri. Mori mă! e una din expresiile mele favorite. De ce? habar nu am. O folosesc tot mai des.
Nu se gândește nimeni ce înseamnă cu adevărat moartea.
De fiecare dată când moare cineva, se găsește câte o persoană care să spună eh, așa i-a fost scris, păcat că a murit aşa tânăr sau ah, şi ce băiat bun era... ne-am înţeles aşa bine. Evident, mai sunt unii care spun parcă simţea că moare. Nu cred în ideile astea. Nu cred că un om ar trebui plâns sau admirat abia după ce se află la 2 metri sub noi. Nu cred că vreun om simte dacă o să-l lovească vreo maşină. Nu cred în premoniţii şi nici în sanctificarea oamenilor ordinari. Nu cred în oamenii care plâng ipocrit la o înmormântare. Nu cred în viaţa veşnică. Nu cred că lumea ştie ce spune când spune. Nu cred în nemurire. Te naşti cu moartea în tine, vorba Quijotelui Adei. În momentul în care te-ai născut, porţi moartea cu tine. E inevitabil. Murim, ne ducem.
Moartea e în noi, în fiecare gură de aer inspirată şi expirată. Aşteaptă doar momentul oportun să preia contolul şi să ne conducă.
Să tratezi un lucru atât de profund, cu atâta superficialitate, mă intrigă. Să spui la moartea unui om aşa a fost să fie, parcă nu e cel mai potrivit lucru. Cel mai bine e să taci şi să nu faci pe filosoful. Nimănui nu-i pasă că tu chiar ai cunoscut persoana contorsionată într-un coşciug. Să spui doar a fost un om bun, frumos, nu mai are nicio relevanţă. Nu te trezeşti pur şi simplu, te pui la masă să-ţi savurezi cafeaua cu lapte şi te gândeşti mmmda, azi, presimt că voi muri. Tre' să-mi iau rămas bun de la toate cunoştinţele. Cred că doar cei grav bolnavi simt când mor.
Toţi vorbim despre moarte. Tuturor ne e teamă de ea. Am fost făcuţi să credem că există ceva după ce dăm colţu' şi înainte să mişune viermii peste trupul nostru rece. Să facem fapte bune sau să nu, doar ca să avem un loc rezervat în sectorul VIP al Marelui Tribunal, la ultimul proces.
Nu cred că ar trebui ca cineva să fie vinovat de moartea altuia. Poate doar un criminal. Dar, să renunţi să mai crezi în Dumnezeu, sau în ce crezi tu că te-a plămădit, să-i urăşti pe toţi din jurul tău, să închini altare celor morţi, mi se pare o mare prostie. Nu-ţi poţi învinui Creatorul. Oricare ar fi el. Cum poţi da vina pe Sfânta Barză şi să-i discreditezi meritele, pentru că cel mai bun amic al tău a decis să se sinucidă? De ce să faci asta? De ce suntem ipocriţi?
De ce nu ne putem împăca cu ideea de moarte, atâta vreme cât suntem îndrăgostiţi de întregul concept numit Viaţă?