marți, 29 iulie 2014



Am mai povestit povestea asta. Oamenilor le place să-i rănească pe ceilalţi. Se simt mai bine după chestia asta. Am mai povestit cum jignirile curgeau spre mine din partea unora la care ţineam. Povestea se repetă şi se va repeta la infinit.
Chiar dacă personajele se schimbă, cuvintele fie rămân aceleaşi, fie trec printr-un proces de amplificare. Sufletul meu deja e vânăt. Nu mai e deloc pur. E tot albastru... Nu mai ştiu să reacţionez la toate. Orice cuvânt aruncat îmi atinge vânătăile. Mă doare carnea sufletului. Nu mai rezist. M-am ales cu răni urâte ce vor dăinui... vreau singurătate şi linişte.

joi, 10 iulie 2014

eu vs fed

Îmi lipseşte puterea lui Federer. Nu "putere" în sensul de forţă, cât putere ca... the greatest tennisman alive. Obişnuiam să-l susţin pe Djokovic, însă recunoşteam puterea lui Federer. Da, îl recunoşteam ca fiind regele tenisului şi ştiam că e cel mai bun, dar îl apreciam pe Djokovic mai mult decât pe oricine. Totuşi, puterea lui Federer era de necontestat. În finala Wimbledon 2014 am ţinut nu cu Nole, ci cu Roger. De ce? Pentru că are eleganţă, carismă şi, mai ales, talent pe teren, şi nu numai. E mult prea bun ca să nu ţin cu el. Iniţial, l-am susţinut şi pentru că deja e bătrânel şi multă vreme nu va mai juca. Nole are tot timpul din lume. Sau nu. Ideea e că am ales cele trei calităţi roiale în schimbul celor ale sârbului.
Nici nu ştiu de ce am ales să vorbesc despre de ce l-am ales eu pe Federer şi nu pe Djokovic. Voiam să vorbesc despre cum mi-am pierdut eu visul meu de a deveni jurnalistă. La începutul facultăţii îmi doream prea tare ca atunci când mă fac mare să fiu o jurnalistă nişată pe cultură. Şi am şi început să mă perind prin tot felul de redacţii timişorene. Eram ca Federer. Carismatică şi făceam tot ce făceam din pură pasiune. El s-a ales cu nişte mulţi bani în cont, eu - cu experienţa. Dar nu conta, asemănarea constă în plăcerea cu care făceam toate astea. La un moment dat scriam la trei publicaţii online în acelaşi timp, câteva articole pe zi. De plăcere. De fiecare dată când îmi vedeam articolele publicate, parcă câştigam un Grand Slam. Oh, ce vremuri frumoase. Au trecut trei ani şi după ce am încercat tot ce mă interesa pe plan jurnalistic, am decis să mă retrag. Sigur, şi acum mai aţipesc câteodată gândindu-mă la cât de fain va fi când voi fi corespondent de la Cannes pentru ceva mare ziar din România. Scriu despre filme and stuff. Sau cum ar fi să fac interviuri revoluţionare cu personalităţi de top, şi aici nu mă refer la Bieber, ci mai degrabă: James Hetfield, Bob Dylan, Anthony Kiedis, Roger Federer, Novak Djokovic, Quentin Tarantino, Woody Allen, şi alţii de la noi pe care nu-i voi numi...
După trei ani de facultate, în care mi s-a demonstrat că degeaba eşti silitor şi serios, că mai mult tupeul contează şi neseriozitatea, am început să urăsc jurnalismul din tot sufletul meu. Nici măcar nu vreau să mai aud de meseria asta vreodată. Facultatea asta m-a distrus. Talent, nu cred să fi avut vreodată, poate credeam asta la un moment dat. Şi iată că m-am repetat de enşpe ori. Eleganţa vine odată cu vârsta. Deja am devenit o leidi. Am un comportament adecvat unei doamne, şed picior peste picior şi nu mai iau poziţia de bad guy, recte, picior peste picior, dar în altă manieră. Am şi o colecţie impresionantă de rochii vechi aka vintage. 6 la număr. Credeam că am tăria lui, să domin seturile sau măcar să revin în setul patru şi să-l nenorocesc pe Djokovic, dându-le tuturor speranţă că voi învinge. Dar s-a dovedit a nu fi aşa. Am pierdut finala de la Wimbledon. Acum, că am trecut toate astea în revistă, consider că există multe asemănări între mine şi cel mai osom om de pe planetă, Roger Federer.
Diferenţa e că Federică a avut şi încă are lumea la picioare, fiind şi acum cel mai bun tenismen la nivel mondial, iar eu... eu sunt o actuală fostă jurnalistă în devenire. M-am retras. Am renunţat la vis.

luni, 7 iulie 2014

Am ajuns în cel mai urât moment al vieţii. Sunt în larg şi a început furtuna. Barca mea mai are puţin şi e zdrobită de valurile astea nebune. Pare că voi scăpa într-un fel sau altul, însă salvarea nu va veni. Sunt doar iluzii de care încerc să mă agăţ ca să pot depăşi momentul. Ştiu că, în final, mă voi scufunda. Nu am abilităţile necesare pentru a supravieţui unei asemenea calamităţi. Nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Nu credeam că viaţa poate să fie aşa furioasă pe cei care abia păşesc spre ea. Aş vrea să pot fi salvată. Nu vreau să mă scufund.