marți, 19 ianuarie 2016

mmb

Ceea ce vreau să scriu acum are legătură cu ultimul articol ce l-am publicat. Cu ocazia primei conferinţe internaţionale, care îi este dedicată industriei muzicale româneşti, şi care de altfel se desfăşoară în Bucureşti, în mai puţin de o lună, lumea e întrebată random ce părere are despre muzica noastră. Cumva am evitat întrebarea, scriind mai mult despre cât sunt eu de obsedată. Iar dacă mai sunt oameni care citesc fiţuica asta virtuală, ei ştiu că numai despre asta pot vorbi aici: obsesiile infantile pe care le dezvolt de-a lungul timpului faţă de anumite trupe sau artişti. Aşa că nu are rost să mă repet, că deja nu mă mai sufăr eu auzindu-mi gândurile: viţa de vie, coma, ada milea. Cele trei mari obsesii.

Când am citit întrebarea, ce părere ai despre industria muzicală de la noi, instinctiv m-am gândit la următoarele: care industrie, prietene? care muzică? Sigur că am avut o aşa reacţie, pentru că din păcate, la noi industria muzicală, adică muzica aia din care se poate trăi mai mult decât decent, poate chiar spre extravagant e făcută fie din vreo două butoane şi vreo 5 perechi de craci, fie din acordeon, la nunţi. Am rumegat mai bine chestiunea asta şi m-am gândit că, hei, dar eu dau bani pe albumele unor trupe, ele nu tot din industrie fac parte?
Aşa că dacă răspunsul întrebării e: păi ba da, atunci părerea mea despre industria românească e următoarea: îmi place de mor! Adevăru-i că eu chiar ştiu să îmi argumentez părerile, dovadă clară stă asta (doar pentru cei ce au răbdare să citească, iar dacă nu au, too bad, nu mai repet şi nici sinteze nu fac).
Din păcate, şi la noi ca peste tot în lume, e promovat circul în toate formele lui. Şi eu nu am fost în viaţa mea la circ, deşi, recunosc, aş fi vrut, da' am cam vazut tot felu de documentare şi filmuleţe în care sunt dezvăluite metodele prin care animalele sunt... "dresate". Aşa că zic pas. Circu' ăsta muzical de la noi, cred că aşa a fost mereu, cel puţin de când li s-a permis şi alor noştri să se exprime cum vrea trompa lor. Industria muzicală românească este un produs care ne este livrat, şi al cărui ambalaj se schimbă în funcţie de ce e în tendinţe prin State. Alea unite, ale Americii. Dacă apare o tipă ca Minaj, păi toate de la noi sunt minaj. Şi nu îmi plac animăluţele dresate şi nici chestiile frumos ambalate, deci io rămân la muzica asta. Şi o mai fac şi din alt motiv, trupele astea ce îmi plac sunt prin peisajul muzical şi cântă în limba română, cam de vreo 20 de ani, cum face Viţa de vie, spre exemplu. Au un concert mare la Arenele Romane, detalii se găsesc aici.
Cu mine e foarte, foaarte simplu, îmi place muzica la fel cum îmi place lumea, sinceră. Sinceră cu ea însăşi, incoruptibilă, bună.
Mi-ar plăcea să avem măcar o săptămână în care să fim naţionalişti, iar muzica noastră să fie promovată intens all over the internet. Că de aia de afară oricum ştie toată lumea. :)

Cum spuneam şi la început, conferinţa, ce poartă numele Mastering the Music Business are loc în Bucureşti, la Hanul Gabroveni. Acesteia i se vor aloca două zile întregi, 16 şi respectiv 17 februarie. Oricum, detalii despre speakeri şi personalităţi prezente, aici: http://masteringthemusicbusiness.ro/

În timp ce scriam postarea de faţă, ascultam următoarele:

1. nemesis


2. colţul meu (ca să vezi ce coincidenţă, parcă am mai văzut undeva scris asta, fix pe pagină, ptiiii)


3. cum am crescut






duminică, 17 ianuarie 2016

muzica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Sunt o stalkeriţă. îi urmăresc neîncetat pe oamenii ăia care îmi plac. Şi când spun asta, mă refer la ăia care cântă. Şi prin "cântă" mă refer strict la chitare, tobe, voce, etc. Nu pipiţe plasticate pentru teve.
De vreo 6 ani de când sunt prin Timişoara încerc să tai de pe o listă imaginară trupe. Am început cu Kumm. Dup-aia au urmat restul: Ada Milea, Viţa de Vie (ăv cors), Fără Zahăr, Ţapinarii, Partizan, Subcarpaţi, raku, CTC, Implant pentru Refuz, Blazzaj, Luna Amară, Paraziţii, DJ K-lu, Byron,  Camuflaj, The Kryptonite Sparks, în principiu cam tot ceea ce produce plăcere urechilor mele. Am zis să profit dacă tot sunt în Timi. Faza e că pe multe trupe le-am ascultat pentru prima dată live acolo. Până atunci, eram la mine acasă, la Cinciş, de unde îi urmăream pe oameni pe net: youtube, trilulilu, facebook. şi doar speram să fiu măcar o singură dată la  concertele vreunui artist mult iubit de către mine. Amu' am ajuns să fac şi ifose: bă, la trupa asta deja am fost de atâtea ori, merg data viitoare, dacă e. Cam aşea am ajuns.
şi încă mai pândesc o singură trupă de la noi: Coma. Băieţii ăştia mă omoară. Nu-i prind niciodată. Dar cred că deja îi stresez online blană. Sau e totul în mintea mea. În fine, we're missing the point here.
Dacă nu era netul, doaaaamne, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de om eram eu acum, în materie de cunoştinţe muzicale.
Mulţumesc, zeule!
Industria muzicală de la noi nu e chiar aşa naşpa pe cât spun unii. Dacă n-ai urechi să auzi ceva muzică faină, asta nu înseamnă că ea nu există. Avem muzică aşa fainăăăăă! Trebuie doar să fim atenţi în jur :) Cel mai fain e că unele formaţii instrumental-vocale profită din plin de zeul net. Există oameni care nu ascultă genurile ce-mi plac şi cu toate astea au auzit de Robin and the Backstabbers, spre exemplu, pentru că nebănuite sunt căile netului, precum cele ale domnului. Şi dacă netul nu te ajută, că nu ştii cu exactitate ce să cauţi, vrei lucruri mult prea underground, gen Underman, Nimeni Altu', şi alţii de genu' ăsta, fă-ţi prieteni ciudaţi. Ăia de obicei au cea mai bună muzică.

Se duce aşa o luptă încrâncenată între mainstreamul şi undergroundul de la noi, încât pe mine ca ascultător şi plăttor de bilete, mă oboseşte. Şi asta pentru că există televiziune şi radio, unde există muzica aia făcută pe bandă rulantă. Muzica aia în care nu există pic de suflet, pic de muzică, mesaj, dar mult nimic. Muzică făcută ca într-o fabrică din asta cu toxicitate ridicată, unde oamenii ce muncesc acolo nu primesc spor de noapte sau mai ştiu io ce. Sau putem să-i zicem muzică de industrie uşoară şi nu industrie de muzică uşoară. Sau artişti ce se prostituează. Doar să se audă pe zu sau [insert here posturi idioate de radio/televiziune]. Lupta constă în: ce e muzica bună? şi consumatorii de muzică de bandă spun că aia e muzica bună, pentru că e peste tot, dacă n-ar fi peste tot, nu ar fi muzică bună. Pe când ceilalţi: ce, mă? a noastră e cea mai bună.
Eu cred că un experiment bun e următorul: să se programeze într-o zi, în locaţii diferite dintr-un oraş două concerte cu câţiva artişti. Avem două cluburi. Două categorii: mainstream şi underground, Ruby, antonia, velea, etc vs câteva trupe din cele menţionate în prima parte a articolului. Chiar sunt curioasă să văd câţi ar plăti bilet să îi vadă pe cei de la radio şi câţi ar plăti pentru ăştia din subsoluri. Abia atunci se va face dreptate.

Oricum se vede diferenţa, artiştii de-i ştim cu toţii de pe la televizoare, ăia cântă doar la zilele oraşului sau ale berii. Unde intrarea e liberă, asta vreau să spun. Cât despre cum poate influenţa online-ul industria muzicală, asta se va discuta în perioada 16-17 februarie, la Hanul Gabroveni din București. Atunci se întâmplă să aibă loc prima, repet, prima conferinţă internaţională dedicată în întregime industriei muzicale din România, numită Mastering The Music Business. Am auzit că va fi prezent şi Bogdan Naumovici, so, încă un motiv pentru care să meargă lumea pasionată de muzică şi publicitate :) ah, şi Tataeeeeee. dacă sunt curioşi. Oricum, pă site, adică aici, se găseşte tooot ce tre' să fie ştiut.

No, şi ca să închei frumos, vreau să las aicişa un moment extraordinar, o melodie live Coma, că mă obsedează, şi ca să se vadă de fapt cum sună rocku' ăsta nenorocit. (pe lista mea au mai rămas netăiaţi: coma, metallica, pearl jam, absynthe minded şi încă alţii de afară - asta dacă se întreba cineva) 





joi, 14 ianuarie 2016

pierde-vreme

Mergeam cu soarele prin noi...
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.

miercuri, 6 ianuarie 2016

Precum în cer, aşa şi pe fb

Nu o să-i înțeleg niciodată pe cei fac abuz de rețelele de socializare. Nu mă refer la ăia care țin cu tot sufletul  să facă ştiute toate mişcările pe care le fac, toate stările pe care le au de-a lungul zilei. Nu la ăştia, ci la cei care  transced spațiul, fie el şi virtual, şi îşi pun status-uri de genul:  nu o să te uit niciodată, pentru mine rămâi mereu cel mai bun, dumnezeu să te odihnească, etcetera, etcetera.
De ce trebuie să facă asta? Adică aş mai înțelege dacă cineva ar scrie: răposatul a fost cel mai minunat om din viața mea, dar să i te adresezi direct fostului om pe fb, ca şi când ar putea el citi ce gânduri îți mai trec prin cap cu privire la el e absolut inutil. Nu numai inutil da' pe alocuri, amuzant. Pentru mine e puțin amuzant. Mi-l şi imaginez pe omul ăla mort, plutind undeva prin rai sau iad şi indiferent de locul unde s-ar afla, ar avea acces la net, implicit fb, şi când se mai plictiseşte în eternitatea lui, mai verifică din când în când activitatea oamenilor dragi pe care i-a lăsat pe pământ. Dacă e în rai, blană are acces la orice şi poate să facă chiaaar de toate. Aşa că mai şade pe net şi îşi scrijeleşte pe față un zâmbet când vede că unii din ei îşi schimbă starea în "feeling lost" şi un status aducător de lacrimi. Dacă e în iad, la fel, într-o pauză de la cazane, intră pe net, că deh, internetul e unealta diavolului.
Bine, ar mai fi şi purgatoriul. Stau mai mulți oameni într-o sală mare de aşteptare, îşi aşteaptă sentința şi destinația finală. Între timp, din camera de deliberare, iese un funcționar cu veşti: va mai dura puțin până la anunțarea verdictelor, jurații încă se mai consultă; în altă ordine de idei, puteți accesa internetul, avem wifi, parola e one.way.or.another. aveți la dispoziție 7 ani pământeni. V-aş sugera totuşi să luați în calcul toate faptele făcute în timpul vieții dumneavoastră, să puteți depune ulterior o contestație.
Şi ăia normal că verifică ce se mai întâmplă acasă la ei. Poate citirea statusurilor familiilor lor îi determină să îşi revadă timpul petrecut ca om, diferit.
Asta presupunând că scriitorii facebookieni sunt creştini sau ceva. Mă întreb cum a decurs trecerea de la scris pe coroane "nu te vom uita" la "nu te voi uita niciodată... feeling alone :( ". Adică, unde e veriga lipsă? Să fie oare rugăciunea în ceva lăcaş sau lumânarea aprinsă în amintirea decedatului? Posibil. Dar nu pricep de ce a trebuit o actualizare a acestora în rugăciuni şi lumânări aprinse online...
Care e rostul, până la urmă? Nu îți apare după publicarea mesajului "seen at 4:20" pentru că cei ce nu mai sunt aici, nu mai au forma asta. Sau dacă o au, nu cred că pot butona. Sau răspunde. Sau accesa netul. Cred că acolo - sus, jos sau în aşteptare - au ceva mult mai tare decât internetul. Nu cred că se poate comunica prin aceleaşi unde prin care o facem noi, cei rămaşi. Şi chiar dacă ar fi, presupun că ar fi alte lucruri care îi preocupă pe cei pierduți, cum ar fi căutarea şi aflarea răspunsurilor pe care le-au dorit de atâta vreme. Nu au ei timp să stea aiurea pe net. Pune-te în locul lor, dacă pot spune aşa, tu ai sta pe net dacă ai fi în rai, iad sau purgatoriu? Dacă eşti în rai, pfuiuiuiui, câte poți face... în iad eşti cam reținut la muncile diavoleşti, că aşa trebuie. Iar în purgatoriu, cu toate că funcționarul ăla ți-a dat net, parolă şi mână liberă... it's a trap!!! Nu uita că ți-a sugerat să îți recalculezi viața în aşteptarea verdictului. Te-ar putea costa veşnicia. De aia există unele fenomene stranii, că ăia ce şi-au pierdut timpul pe net în camera de aşteptare, au fost distraşi din cauza netului. Şi atunci se întorc să îi certe pe ăştia care au uitat cum se spune o rugăciune. 
Cât despre cei vii, cărora le este dedicat textul, ei bine, cred că pot fi catalogați ca attention whores. Să vadă tot www-ul că ei suferă. Bineînțeles, mai târziu, îndurerații vor să arate ce fel de sărbători au avut, în cel club dezmățat au ajuns de revel, câtă bogăție se află în sufletele şi pe mesele lor. Dar ei tot alone şi lost se simt. Aia e. Noi să fim sănătoşi!