joi, 29 mai 2014

112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .
„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

boc.

boc, boc, boc, boc! până la frigider şi înapoi... cred că se aude de jos cum bocăne când merge. Acum, în mintea mea, văzând-o cum înfulecă şi păşeşte, îi spun vreo două şi arunc cu şlapu' în capu' ei. Sau na, cum s-o nimeri... te-am făcut, fraiero! nu vrei să-mi vorbeşti, ai? nici nu mă intereseaaază! nu mai bocăni.

miercuri, 28 mai 2014

le weekend

Am avut un weekend de senzaţie, cum ar spune orice cocalar cu acte în regulă. Ei bine, nu trăiesc în marea familie a cocalarilor, însă aşa îmi vine a spune. A venit fratele meu în vizită. Pentru a nu-ştiu-câta-oară. Motivul? Să mergem la un film la care voia el mult de tot să meargă, Godzilla. 3D. Scuza mea a fost: ce, doar joacă Bryan Cranston, celebrul Walter White, şi mai celebru sub pseudonimul Heisenberg. Meh, sincer, am mers pentru că... efecte speciale. Şi 3D. Până să ajungă frate-miu, nu prea am mai ieşit foarte des în oraş, viaţa mea în Timişoara înseamnă cămin sau zona în care stă Petrică (MySignificantOther). Mi-am dat seama cam cât de babă sunt. Hahahaaaa, nu mai rezist la o bere. Weekendul a fost foarte încărcat, prin urmare. Am mers la film, care normal că m-a cam dezamăgit. Pe urmă, am şezut cu mai mulţi prieteni pe malul Begăi, până spre târziu. Oh, da. Am reuşit să-l sperii rău de tot pe fratele meu, plecând dintr-un superb local, şi ce să vezi, ne-a cam prins controlul. Eram şi cu ditamai bagaju' după noi. Sâmbăta am îngurgitat rapid două limonade reci, pac, am gătit ceva rapid, şi am plecat spre concert Partizan. Oameni ce m-au dat pe spate. Când concertul a luat sfârşit, şmaf, am plecat spre un alt local să vedem marele meci Real vs Atletico Madrid. Sau aşa ceva. Nu sunt mare fană fotbal. Cel mai mult la fotbal îmi place galeria. Oh, şi cântecele ei îi plac. but, enough about that. Duminica a decurs mai lin, ne-am plimbat în hidrobiciclete, un păianjăn îi dădea târcoale fratelui meu, eu am vrut să pozez în eroină şi l-am salvat. Am vrut să mă salvez şi pe mine, crezând că am şi eu un păianjăn pe frunte, doar că m-am trezit cu o usturime şi un ac de albină lăsat în urmă. I-am arătat parcu' copiilor şi locul din Timişoara pe care pot spune că voi ajunge să-l detest, La căpiţe. Mai târziu am plecat spre cămin, ţin să precizez că e foarte departe de cam tot, doar ca să ne schimbăm, pentru că Iulian urma să se vadă cu nişte foşti colegi de liceu. Dar vai, ce să vezi, tramvaiele nu mai circulau după 10 jumătate. Aşa că am cam mers pe jos o bună bucată de timp. Am ajuns destul de târziu. Aveam şi febră. uhuhuuuuu. Luni am luat-o de la capăt. Am putut doar să-l duc la Suppa Bar. Aparent, frate-miu nu e prea vorbăreţ. După plecarea lui, m-a prins cea mai minunată ploaie din lume. În două minute am fost leaorcă. Şi iote aşa de când a plecat frate-miu, stau sechestrată, de bună voie, în camera mea obosită de cămin, sb le tratament. Mă gândeam într-una din seri: ha, când ai o viaţă interesantă, parcă să scrii pe blog nu mai e mare chestie. Şi în acelaşi timp: Hmm, da' parcă dacă ai o viaţa faină, ai avea motive de scris. Meh, it doesnţt reallyle matter right now.