miercuri, 26 octombrie 2011

ziua 1

- Domnule psiholog, am nevoie de ajutor, domnule psiholog.
- Bun, întinde-te pe canapea şi spune-mi ce te supără, care-ţi sunt frământările.
- Nu ştiu ce mă supără. Sunt doar foarte tristă... Şi... nu ştiu, sunt nervoasă mereu. Sunt singură, dar nu în sensul ăla. Nu mă supără faptul că nu am aşa-numitul "partener de viaţă", că până la urma urmei, nu am o viaţă. Sunt singură, dar, am prieteni, am oameni destul de mulţi în jurul meu...  Însă, rămân cam singură, uneori. Eu mă strădui să-mi ţin promisiunile faţă de ei, iar ei doar atunci când îmi promit că vor apărea într-un loc, la o anumită oră, de exemplu la şcoala. ei bine, tocmai atunci rămân singură. Şi nu-mi place când rămân singură. Îmi vine să plâng.
Vreau să plâng, domnule psiholog. Dar nu am un motiv... M-am rătăcit...
- Ce te-a adus în faza aceasta, în care simţi că... te-ai rătăcit?
- Păi nu, că eu chiar m-am rătăcit. Eram în oraş şi am intrat pe o străduţă pe care nu o cunoşteam, da' voiam să ştiu unde duce. Şi am ajuns într-un fel de piaţă. Şi nu ştiam pe cine să sun, cui să-i explic cum am ajuns acolo. Eram singură şi de data asta. Niciodată nu e nimeni pentru mine, când sunt la pământ cu nervii. Cred că am nevoie de ei tare mult. Cred că trebuie să mă agăţ de altceva. Să am un plan de rezervă. De asta am început să... cultiv. O fi bine?
- Cum adică?
- Păi, în momentul în care rămân singură, să mă duc la plantele mele şi să le las să-mi vorbească. Dacă mă înţelegeţi...
- Ah, da. La fel de bine, ai fi putut să optezi pentru un acvariu cu peşti.
- Nu, ei nu-mi arată ce-mi arată plantele. Nu m-aţi înţeles. Ele-mi transmit stări... mai ales după ce le... prepar. Şi totul e bine atunci. Sunt fericită. Nu mai am nevoie de nimeni, atunci chiar sunt fericită. Şi liniştită. Şi mă pot gândi la lucrurile importante pentru mine. Sunt conectată cu... natura. Cu toate astea, sunt foarte dezamăgită de propria-mi persoană. Nu mai reuşesc să-mi propun nişte standarde, ţeluri, pe care să le ating. Asta mă întristează cel mai tare. Şi faptul că eu cred în oameni, iar ei, ei se feresc de mine. Şi râd de mine. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, domnule psiholog, ştiu că aşa se procedează într-un grup. Eu nu pricep de ce nu mă potrivesc acolo. Nu pot concepe tristeţea asta, pe care o simt în mine. Mă deranjează şi faptul că nu primesc un salut înapoi, iar când ajut pe cineva şi nu mi se mulţumeşte, pur şi simplu, se sfâşie ceva în mine. Nu mă refer la lucruri materiale, ci la un "mulţumesc", fie el şi artificial. Înţelegeţi?
- Înţeleg, continuă.
- Nu ştiu, şi dacă o persoană mă caută doar să mă roage s-o ajut cu un lucru, chiar şi atunci mă simt jignită şi dată la o parte. De ce sunt căutată doar atunci când au nevoie de ajutor? De ce nimeni nu dă un SMS, cu mesajul: hei, ce faci? şi atât? Nu ştiu... ceva se întâmplă cu mine. Am nevoie mare de ajutor, domnule psiholog... mare nevoie, mare... de asta am şi început.
- Ce anume ai început?
- Cu plantele. Le cresc şi am grijă de ele... iar ele-mi mulţumesc. Aşa cum pot. Dar, şi ele mă trădează uneori, îmi amărăsc viaţa, în loc să mă aline. Mă ceartă şi mă fac să-mi fie frică şi să mă tem mai tare. Ce trebuie să fac? Care e marea mea problemă?
- Din păcate, nu mai avem timp. Rămâne pe data viitoare.

duminică, 16 octombrie 2011

declaraţie pe propria-mi răspundere.

Toată lumea ştie despre tine. Fără să vreau, i-am povestit... ei, lumii. Ai laic iu. Prietenii mei sunt siguri că avem o legătură specială şi că într-o zi o să am eu curaj. Să ceva. Şi azi am vorbit despre tine. Tot fără să vreau. Ai intrat în discuţie şi punct. Pun pariu că, în momentul în care o să povestim doar noi, mă voi fâstâci. Of, de-ar fi aşa uşor. Adică, în teorie, e foarte simplu. Păcat că nu mă pricep în aplicarea ei. Ştiu toată teoria aia pe de rost.    Ai putea să mă ajuţi cumva, doar că... lasă. Poate e ok să nu trasăm legătura aia specială prea curând. O lăsăm aşa? Doar să visez până nu mai pot? E mai simplu. Cum am mai zis, într-o postare anterioară, în lumea mea, lucrurile-s faine şi simple. Utopică. E fenomenal acolo. Ar fi frumos să pot acumula experienţă şi în lumea ta, dar nu am curaj. Voi avea. Sau nu. Am avut deja. Mai trebuie să te prinzi şi să faci şi tu ceva. să apari în faţa uşii sau... Nu! Să nu ai. Mă întreb ce culori există acolo, la tine. În lumea ta. Ai verde? Dacă nu ai, nu e ok. Dacă, în schimb, există sub o altă denumire, e totul în regulă. Ce denumire are verdele? O să zâmbesc mereu cu tine. De fapt, vom râde în hohote! Aşa ar fi, dacă cineva ar avea curaj. Vom povesti câte-n lună şi-n stele..  o să fie minunat! O să atingem subiecte din toate sferele vieţii. Va fi superb... Dar nu sunt vitează. Îmi lipseşte acel ceva... Dacă îndrăzneşti... Oricum petrecem timp împreună. Asta a fost o declaraţie sinceră. Ştii că aproape toţi cunoscuţii mă întreabă dacă am încercat? Fără să le zic că aş avea de gând asta... E atât de evident totul... Şi mi se pare că toţi afişează asta. Îmi sare în ochi. Sunt lucruri pe care le văd pe stradă şi fac analogia între acel obiect şi prezenţa ta. O să înnebunesc. Dar, e o declaraţie sinceră pe care ai libertatea să o procesezi... sau nu.

luni, 10 octombrie 2011

am idei preconcepute.

Ideile preconcepute mă ajută. De cele mai multe ori. Zic asta, pentru că în mintea mea, un concert de rap, hip-hop, de obicei, nu sună prea bine. Exemplu: BUG Mafia. Ok, am zis hip-hop, îmi cer scuze că am jignit întregul gen, incluzând numele, mai devreme menţionat, în acest sortiment muzical. Da, ăştia nu sună prea bine live. Şi rapul, de care ştiam eu, nu îmi place nicicum. Dar, am descoperit în această extraordinară vară, că îmi place un anumit nene din branşa asta. Prestează sub pseudonimul "raku". Îl ştiam datorită Paraziţilor, ce-i drept,   pe urmă a făcut ceva treabă cu un tip în Zale, iar acum e pe cont propriu. Ombladon e omul meu preferat de pe Pământ, după cum cred că ştie jumate de planetă. Aşa că am adoptat instantaneu piesa "căutând", pe care el e colaboratorul lui Raku (nu-i ştiu numele tipului şi mor de ciudă). Puţin dubstep, versurile vin ca din mitralieră, rime interesante. Mi-a plăcut foarte mult. În decursul verii, după cum spuneam, după ce am făcut cunoştinţă cu melodia asta, şi după ce am învăţat-o pe de rost, am fost educată cu privire la Raku. A ajuns să-mi placă tare mult, drept pentru care, în momentul în care am auzit că are concert în Timişoara, ştiam că nu-mi voi face planuri care să se poată suprapună. Voiam să-l aud live, deşi mă gândeam că nu voi fi megamulţumită de prestaţia distinsului domn. Dacă se încurca? Dacă uita versuri? mai ales că are multe şi le dă cam... la un nivel destul de înalt... Interesant e că are piese fără pic de înjurătură, practic, Raku, e o gură de aer curat, o oază în mijlocul deşertului - şi multe alte clişee, care nu-mi vin în minte -, în muzica asta. Vine cu mesaj puternic, cuvinte demne de căutat în DEX, beat-uri faine. Ca să sintetizez, e grozav! Nu ştiam la ce să mă aştept, după cum spuneam. Mă gândeam că lasă publicu' să cânte şi el să zică doar: yeah, yeah. Deşi nu pare a fi artist de genu' ăsta. Anyhow, am ajuns în local (Setup), am stagnat pe acolo, până când, la ora 1, a venit în faţa noastră. A început frumos, cu o improvizaţie, ajutat de DJ Limun. Am întrebat pe cineva cum se numea piesa, că-mi plăcea, la care răspunsul a fost: e doar o improvizaţie, nu e o piesă. Super! M-am făcut de minune... Mi-a plăcut atâââât de tare. Sincer, aş merge la toate concertele Raku, dacă aş putea. Pur şi simplu e genial omu'. Îmi pare rău că nu am dovezi, dar singura lui rugăminte, înainte de două ore de spectacol, a fost: fără poze sau filmări ale evenimentului. Am înţeles că are o mare problemă cu asta. Dar, a fost ok. El spune că nu vrea să-şi promoveze propria-i persoană, ci muzica şi mesajul lui. Mi-a plăcut asta. Deşi, iniţial, am crezut că e doar o fiţă. Dar, mi se pare corect. În fine. Vreau să-i cumpăr muzica, vreau să-l mai ascult. Acum, am în cap o melodie, a lui, evident, care se numeşte "tu schimbarea". E cam super.

duminică, 9 octombrie 2011

as far as i can...

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale comunicării, secţia Jurnalism. Am aterizat în anul al doilea. Am un orar destul de aiurea, dar ok, din anumite puncte de vedere... Înainte de toate, săptămâna asta a fost un carusel în care m-am urcat înainte de începerea facultăţii. De ce? Pentru că organizarea lasă de dorit, ca în orice alt loc din ţărişoara mea dragă. Un secretar nu poate să facă puţiiiină cercetare în dosarele alea nenorocite, astfel încât să-şi dea seama că cel puţin două persoane s-au retras. Spun asta pentru că, deşi nu sunt fericita deţinătoare a unei medii ponderate anuale, oarecum, mare, nu am reuşit să intru la buget. Cel puţin, teoretic. La începutul săptămânii, şefa de an mi-a spus că statul îmi va plăti facultatea anul acesta. În următoarea zi, îl întâlnesc pe domnul secretar, care-mi spune că nu există nicio dovadă cum că s-au retras foştii colegi, prin urmare, rămân la "cu taxă". În puţin timp, aceeaşi şefă de an îmi spune că sunt "bugetară" (-25%???), ca după doar câteva ore să mă anunţe că trebuie eu să vorbesc cu cei retraşi, nu înţeleg de ce, dar fie. Anyway, sunt şmecheră că am tricou cu Shledon (TBBT) adus tocmai din Americuţa, de la Liuţa. Şi am fost şi complimentată într-unul din cele mai frumoase localuri timişorene. Am o colegă nouă, cică e prezentatoare pe undeva. Deocamdată nu mi-am făcut o idee despre ea... Poate e de treabă, poate nu... nu ştiu, mă sperie oamenii noi.
Oricum, voiam să spun că cele mai multe lucruri s-au întâmplat chiar azi, mp refer la lucrurile pe care le facem în facultate, am avut curs cu profu' nost' preferat, care ne-a cam dat de muncă. Am de făcut o documentare despre o personalitate locală, cu care, ulterior trebuie să fac un interviu. Cel cu Ada a fost ok, pentru că a trebuit să-l facem prin mail, iar eu avusesem toate datele de care aveam nevoie. Ne-a pus să ne alegem personalităţi locale, deci. Ne-a enumerat el câteva nume, iar noi trebuia să sărim pe ele, să le luăm. Mă gândeam să-mi aleg o persoană pe care o ştiam deja personal, sau na, cu care măcar o discuţie să fi avut, că îmi venea mai uşor. Mă gândeam la Marius Giura sau Robert Şerban. Cu cel căruia românii îi sunt datori cu o mare mulţumire pentru festivalul de jazz de la Gărâna, Marius Giura, am cam avut onoarea de a sta faţă în faţă o dată, încercând să mă facă să-mi dau seama dacă la postul de radio, pe care-l deţinea, vreau să merg pe politică sau administraţie.  Iar cu Robert Şerban, am povestit odată la redacţia Orei de Timiş, după care m-a trimis la o conferinţă la Primărie. Şi am şi numerele lui de telefon. Aşa că în clipa în care el a fost pomenit, am ridicat repede mâna, să nu mi-l fure cineva, cum am păţit data trecută cu subiectele pentru documentare. Am de lucru, în concluzie. Şi mâine tre' să-l sun. Să vedem ce şi cum facem. O să fie fain. Şi Marius a fost adjudecat. Cu Marius mi se pare mai complicat... e boem. Dar şi Robert pare. Mă bucur că trebuie să facem ceva concret. Cineva să-mi arunce un reportofoooon, urgeeent!!! 
În prima zi în Timi, am plecat să mă "simt bine" cu nişte prieteni. Am ajuns Subpod (am tânjit toată vara după locu' ăsta), Al-kimia, l-am văzut pe DJ K-lu acolo (voiaaam să-l prind live, măcar o dată), iar, până dimineaţa la 6, am fost într-un local de lângă blocul meu. Localul deschis de Viţa de Vie, acum aproximativ un an. :D Da, viaţa e frumoasă, urmează Raku şi Luna Amară!!!