joi, 29 septembrie 2011

3!!! în blogu' meu...

Săptămâna asta m-a obsedat o piesă, săptămâna trecută, o alta nu-mi dădea pace să-mi limpezesc gândurile, iar astăzi, de dimineaţa, am auzit una interpretată de Bitză şi Ombladon (:X). Nişte piese care nu-mi vor părăsi mintea. Cel puţin o perioadă. În ordine cronologică, le voi aşeza aici.
 Săptămâna trecută am terminat sezonul 2 din True Blood. Nu m-a atras nimic mai mult la serialu' ăsta decât muzica. Therefore, am pus pe repeat piesa numărul 1: Jace Everett - Bad Things



Săptămâna asta, ca să mă dreg după ce ascultasem nişte multă muzică aiurea, am zis, ia să vedem de ce le place unora mult prea mult Morcheeba. Datorită unui site bestial, am aflat mai multe decât voiam să ştiu. Şi cum săptămâna asta am vrut ca fiecare clipă să se dilate, asta fără să apelez la un catalizator al clipelor dilatate, am tot ascultat piesa numărul 2:  Morcheeba - Slow Down.



După cum spuneam, de dimineaţă, am fost mai mult decât impresionată să aud un live bun. De dimineaţă, repet.  Şi nu orice fel de muzică, ci hip-hop. Bitză scoate material nou, iar piesa propusă spre promovarea albumului ce va să vină e o una în colaborare cu Ombladon. Se numeşte We're gonna make it. Şi voi pune piesa live. Poate doar mi s-a părut mie că sună bine. Dar îmi place.
3. Bitză şi Ombladon - We're gonna make it

luni, 26 septembrie 2011

dawn.

Ticăie întruna. Nu se mai opreşte din ticăit, iar ochii mei nu vor să se dea bătuţi şi să se odihnească. Încă mai duc o luptă acerbă cu somnul. Dar, cea mai crâncenă luptă e cea cu mine însămi... Tânjesc după anumite lucruri, iar când ele ajung să fie ale mele, le resping. Am mai povestit despre asta. Tic, tic, tic. Legătura tată-fiică se spune că e una puternică, uneori mai puternică decât cea mamă-fiică. La mine nu e loc de asemenea legături, motivul fiind prezenţele efemere care deţin, pentru o perioadă limitată, locul peste care stă scris cu litere de mână: prieten. Tic-tac, tic-tac. Nu sunt cea mai minunată fiică din lume şi nu am o relaţie strălucită cu familia. Nu-mi place să le arăt ce simt, nici lor, şi nici măcar prietenilor. Nu le pot spune "La mulţi ani!". Tot timpul clachez. Dar, îmi place să stau cu ei. Asta până când tata se decide să facă ceva ce mă forţează pe mine să nu-mi mai placă să fiu acolo. Mă port aiurea. Vreau şi nu mai vreau să plec. Azi era ultima zi cu tata. Ultima zi în care-l mai vedeam până să plec. Nu am vorbit absolut deloc cu el. Şi nu mai am când s-o fac. Într-o oră pleacă la muncă. Mi-aş fi dorit să fiu fata perfectă pentru ai mei, prietena perfectă pentru prietenii mei. Dar nu sunt. Îmi pare aşa rău că nu pot fi cum vor ei. Şi că nu am vorbit cu tata. Sunt ca el. Asta mă enervează la mine.  Şi la el. Ştiu cum se simte. Nu am realizat decât acum că nu-l voi mai vedea. Şi eu nu vin des acasă. Poate am s-o fac... Îmi vor lipsi frati-miu şi vară-mea. Şi tata. Şi... ah, acasă nu mai am prieteni. Nu se opreşte din ticăit. Nu am cu cine vorbi la ora asta matinală, singurul prieten adevărat stă pe invizibil. Şi mă evită. Am nevoie urgentă de un psiholog. Nu am fost nici măcar la cimitir. Şi nici la bunici prea mult. Şi nici pe lac. Doar am stat în casă. Şi nici cu Black nu m-am jucat prea mult. Şi nici nu am citit. Şi nici nu am cântat. Tic-tac, tic-tac. Sunt dezamăgită de mine, momentan, domnule psiholog. Dar voi face cumva să nu mai fiu. Voi încerca să mă amăgesc că sunt bună în ceea ce fac. Şi sper să duc lucru' ăsta până la sfârşit. Am încercat să învăţ germană, nu am putut. M-am oprit la jumătatea lecţiilor. Şi acum, vrea doar să plâng. Şi nu pot. E prea linişte, va părea că plâng în hohote. Anul trecut l-am făcut pe tata să plângă. A fost ciudat, el nu plânge şi nu are sentimente. Dar a plâns când ne-am despărţit. Şi era singuru' cu care-mi plăcea să vorbesc la telefon. Nu-mi punea întrebări stupide, pur şi simplu îmi povestea despre el. Şi nu mai apuc să stau cu el, acum. Regret. Am 20, tre' să-mi revin... Am 20 şi încă-s legată de ai mei. I-aş lua cu mine. I-aş îngrămădi pe toţi în bagaje şi i-aş căra după mine, acolo. Sunt patetică. Îmi va fi atât de bine când voi fi acolo, încât voi uita de gândurile astea... Sunt o ipocrită. Sper să reuşesc. Guten nacht, meine schatz oder guten morgen. tic-tac, tic-tac, tic-tac.

joi, 22 septembrie 2011

Excursie.

Simt că te-ai schimbat. De multe ori crezi că te-ai găsit pe tine, atunci când te simţi bine în pielea ta, însă după o perioadă în care joci acel rol, descoperi o altă latură şi înaintezi pe un alt drum. Păşeşti cu frică, cu teamă să nu fie o străduţă pe care miturile şi legendele se vor plimba în faţa ta. Ţi-e teamă că nu-ţi va fi bine, că nu te vei adapta, fiind mult prea sigur că vei face cale-ntoarsă. Că o să revii în locul de unde ai plecat. Dar, păşeşti. Stângul, apoi dreptul... faci o pauză, realizezi că e întuneric, dar după alţi 5 paşi, descoperi că ochii ţi s-au obişnuit cu întunecimea şi încrezător, cadenţa creşte. De fapt, nici nu e beznă pe străduţă, iar străduţa e un bulevard. Unul care are multe de oferit. Te grăbeşti să vezi tot ce e de văzut, traversezi şi poposeşti într-un parc. Te aşezi pe toate băncuţele posibile. Îţi place locul ăsta. Îţi place că poţi simţi lucruri pe care nu le-ai simţit în locul anterior, că poţi face lucruri pe care nu le-ai făcut acolo, că ai descoperit diversitatea. Aria ta de confort s-a dezvoltat, îţi dai seama că nu ai fi putut experimenta îndeajuns de multe acolo unde ai fost deja. Te-ai plimbat în întreaga zonă, fericit, mulţumit de sine... Ajungi în faţa unei vitrine şi... te priveşti. Eşti altfel. Dar nu-ţi pasă. În locşorul în care trăiseşi, înfăţişarea de acum, ţi s-ar fi părut superficială. Nu mai eşti placid, eşti tocmai inversul, rebel. Lucrurrile care-ţi păreau revoltătoare în trecut, acum îţi par perfect normale. Te-ai regăsit. Poate asta ai fost întotdeauna. Aşa crezi, cel puţin. Hai, înaintează încă puţin, sunt sigură că am văzut un loc rămas neexplorat până la ora asta. Păşeşte! Cu încredere. Toate etapele pe care le-ai parcurs şi în care te-ai găsit de atâtea ori, ele, nu au fost decât simulacrele eului tău. Încă nu te-ai descoperit, încă mai ai de căutat. Dar nu te concentra pe ce cauţi, aşa nu vei găsi nimic, niciodată. Bucură-te de fiecare uliţă, de fiecare bulevard, parc, de fiecare clipă. Nu te mai privi în vitrine şi nu mai fi speriat. Nu vei reuşi să te găseşti altfel. Du-te, călătoreşte şi bucură-te!

luni, 19 septembrie 2011

be what you wanna be

roşu, galben şi verde, culorile ce-mi plac doar combinate. Culorile ce plac tuturor celor ce-l slăvesc pe Jah şi au dreadlocks-uri. Culorile preferate a celor ce preferă oricând un pic de reggae în detrimentul oricărui alt gen muzical. Culorile Păcii. Or smth. Dar nu sunt culorile noastre. Sunt culorile lor, religiei lor, ţării şi muzicii lor. Ce culori ar trebui să existe pe stindardul nostru? Probabil gri... verde... şi încă una. Vreau să-mi găsesc culorile.

vineri, 16 septembrie 2011

01:42

picioare tremurânde, lipsite de vlagă.
se plimbă în aşternuturile portocalii, de seară.
un gust dulceag, amărui şi alcoolizat
îmi aprinde şi îmi stinge limba.
mintea îmi zboară tot mai des
în lumea mea imaginară.
e bine acolo, presupun...
e bine.

doar iluzii şi vise ce nu vor fi îndeplinite.
acolo m-aş muta pentru totdeauna.
să nu mă supere minciuna,
să nu mă deznădăjuiască adevărul.
să refac zile întregi, ştergând ce s-a întâmplat
să mă adaptez unui rol demult jucat.
o viaţa ca-n poveşti, c-un final fericit.
poate că asta-i tot ce mi-am dorit.
de dimneaţă totul va fi dispărut...
şi gustul, şi visul şi lumea mea imaginară...
e bine, presupun...
e bine.

marți, 13 septembrie 2011

I.I.U.D.D.

S-au făcut doi ani. Idolatrizarea fiinţelor geniale, în concepţia celor ce trăiesc azi - pentru că nu se ştie dacă va mai fi o zi numită "mâine" -, e un proces demn de neglijat. Însă idolii nu-i uită tocmai pe ei. S-au făcut doi ani.
Investeşti patru bucăţi ş-un pic de timp în idoli, iar atenţia lor e îndreptată spre idolatrii altor religii. Investeşti degeaba. Poate vor să mai salveze ce mai poate fi salvat. Dar nu au cum, lor nu le pasă. Uitarea vine când nu eşti pregătit, vine încet-încet, se instalează lângă amintiri frumoase, dureroase sau triste. Le câştigă încrederea mai întâi, apoi le câştigă şi pe ele, pe amintiri. S-au făcut doi ani.
Când Uitarea pune stăpânire pe idol, implicit, idolatrul va fi cuprins de Dezamăgire. Abia atunci se crede pierdut, renunţă la tot ce-l ţinea legat la ochi, mâini şi gândire şi se detaşează. Se va agăţa de alte crezuri, va reuşi să supravieţuiască într-un fel. Îşi va da viaţa peste cap. Uneori Uitarea acţionează instantaneu, nu trebuie să treacă doi ani. Vei deprinde noi habitudini şi vei trăi pentru tine. Poate fi greu sau nemaipomenit de simplu. Detaşarea se învaţă.

luni, 12 septembrie 2011

păi... că... şi... dar...

A observat cineva cât tărăboi se face pe seama faptului că există undeva în lume o ţărişoară, plină-ochi, cu cerşetori, ţigani şi curve? Nimeni nu ştie sigur locaţia ei, însă. E o ţară de care până şi locuitorii ei fac "caterincă". Da, e România. M-am săturat să aud întruna asta, să-i aud pe toţi cum se plâng de tot ceea ce mişcă în jurul lor. Scoatem piese cu mesaje de tipul: nu ne-am născut în locul potrivit. Păi, pleacă în locul tău potrivit, nene, dacă aici nu-ţi place. Sigur că da, România e o ţară în care poţi muri cu uşurinţă. E o ţară naşpa, în care toată lumea e coruptă şi toţi ne chinuim să facem cumva, doar ca să păcălim sistemul. Oricare ar fi sistemul. Dar, nu suntem curve, cerşetori şi ţigani!!! Noi suntem ăia care vă  aprovizionează oraşele voastre italieneşti cu menajere ce au grijă de toţi moşii. Mulţi italieni vin să trăiască aici. Dar, şi mai mulţi italieni ne urăsc. Francezii îi plătesc pe ţigani, doar ca să se întoarcă de unde au venit. Bine că unii sunt slugi pe acolo, şi voi vă bateţi joc.
E ciudat cum ne înjurăm ţara, dar cât de afectaţi suntem când altcineva o face.
Nu sunt o patriotă, în niciun caz. Avem o grămadă de lipsuri, dar, sincer, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva. Îmi plac prea mult clădirile din Timişoara. Îmi plac mult prea mult oamenii care zâmbesc pe stradă, aparent fără motiv. Îmi plac multe, multe, multe lucruri aici. Mai ales oamenii care fac tot posibilu' să schimbe câte ceva, astfel încât să nu ne urâm ţara şi mai mult şi creează lucruri care te fac să iubeşti plaiurile mioritice. Îmi plac peisajele de aici. În principiu, îmi cam place tot, mai puţin oamenii ce ne conduc din nucleul patriei. Îmi plac petrecerile de sub pod, localurile super tari din complex... sau nu. Avem oameni interesaţi de artă, oameni interesaţi de ştiinţă, oameni ce vor să evolueze. Avem oameni deştepţi şi faini. Asta îmi place la ţara asta, că oamenii sunt drăguţi. Cel puţin, un oarecare procent din toţi cei ce respiră în interiorul peştelui desenat pe globul ăla de plastic.
Suntem o ţară de... nemulţumiţi, aş putea zice. Avem muzică bună şi proastă. Avem de toate. Avem lucruri bune, dar si rele. Nu ştiu daca e resemnare sau naivitate, dar îmi place tot. Nu aş da la schimb ceea ce am acum pentru alt locşor. Eu vreau să dispară ăştia cu locurile lor potrivite. Eu mă simt bine în ţara asta hidoasă şi nu prea-mi convine să-mi spună unu' că-s păduchioasă... MORI, MĂ!

vineri, 9 septembrie 2011

fericiiiiirrrrreeeeee!

Am picioarele reci tot anul. Mereu am picioarele reci, cu excepţia zilelor când ies din sala de sport. Sau atunci când mă megagrăbesc. Dar, în rest, tot timpul am picioarele reci. Însă, niciodată nu mă bucur aşa de tare că le am. Reci. Astăzi, am rescos pilota, că-mi era frig. De dimineaţa de la 10. Am ieşit afară şi bătea vântu'. Şi mirosea frumos. Nuci verzi zdrobite, struguri aproximativ copţi, degete înverzite şi nori gri. Ah, plus mirosul frumos! Plus că luni o să merg la liceu. Am auzit că doamna toamna e prin apropiere. Vine toamna, daaaaa!!! Îmi place anotimpu' ăsta de mor odată cu frunzele copacilor! 
Mă simt un copil înfofolit, asta înseamnă confortabil, în limbajul meu. 

miercuri, 7 septembrie 2011

meci, imn, gazon. made in romania.

Mare meci, mare! Se întâmpla aseară, un meci senzaţional se preconiza că va avea loc pe bijuteria nou-achiziţionată a Bucureştiului, Naţional Arena. Am renunţat, în principiu, la ieşirea mea zilnică, doar ca să fiu naţionalistă şi microbistă. Sincer, singurul motiv pentru care am vrut să mă uit la meci, a fost bijuteria mai sus menţionată. Pe urmă, să văd un spectacol, atât în teren, cât şi în tribune. Galeria ar trebui să fie responsabilă cu încurajarea echipei, cu atmosfera specifică unui meci de fotbal. Aici nu mă refer la galeriile echipelor bucureştene, pentru că, de cele mai multe ori, punctul culminant e atunci când încep să se bată între ele. Un lucru care nu ar trebui să aparţină celor din Capitală, ci sălbaticilor. Atmosferă din tribune a fost... jalnică. Ori pe televizorul meu nu a fost redat meciul în mod corect. O galerie trebuie să facă spectacol. Poate provincia crede asta. Poate doar în provincie se găsesc suporteri care-şi iubesc echipa. Dar, destul despre galerie, şi, ca să fiu în trend, să vorbim despre IMN.
Imnul a fost cântat de Marcel Pavel. Mă aşteptam să facă pe imn, ce face şi pe piesele lui. Să lălăiască. Dar ca un tenor cu 10 pe linie la Conservator.Şi grimasele lui, desigur. Eh, tacâmul a fost complet. Cică a greşit imnul, oda menită să îmbărbăteze echipa naţională, Steaua, şi să-i trimită la luptă!!! Na, acum ce să zic, l-a lălăit şi pe ăsta. Oamenii sunt aşa de previzibili. Eu ştiu că, de fapt, Marceluş a vrut să făurească din imnul naţional, un nou hit care să rupă gura târgului. Însă, mai întâi, a franţujilor. Nu ştiu dacă şi-a atins ţelu', dar, cu certitudine, a făcut valuri - nu ca alea din tribună - astăzi, Prefectura Capitalei a anunţat că FRF şi Marcelino trebuie să plătească 5.000 de lei. De ce? De căciulă. Motivul e simplu: Marcel Pavel a cântat aiurea. Dar mă întreb, de ce se autosesizează Prefectura acum? Da, a fost un meci teribil, gazonul ne-a făcut de tot râsu', iar cântecelul de început, a fost cam pe lângă. Dar nu foarte. Prefectul Bucureştiului, vrea ca federaţia să plătească (şi, după mine, poa' să şi moară) şi şi domnul cântăcios premiant, că, cică, Imnul nu trebuie să sufere modificări. BUUUUUN! Atunci, de ce la ziua naţională celebrată de noi pe 1 decembrie, putem auzi pe teve "Hai, dejteaptă-te, române!!! fără număăăăăăărrrr!!!" Acolo nu ar trebui să se autosesizeze? nu ştiu, întreb doar. Sigur, imnul varianta Pavel de aseară mi se pare bestială comparativ cu cele enşpe mii de variante, puternic modificate la fiecare 1 decembrie. Nu ar trebui ca de ziua naţională imnul să fie intonat corect, iar el să aibă o importanţă mai mare atunci? uatevăr... 
Ganzonul... of Doamne! Mai bine jucau pe nisip...
Cam aşa ar trebui să fie o galerie, împreună cu echipa, ar trebui să formeze un întreg. Chiar dacă echipa e în liga a doua: 

iar aşa a sunat noul hit al lui Marcel Pavel:
Marcel Pavel a dat de pamant cu imnul national
 
 Vezi  mai multe  video    din   incredibil

luni, 5 septembrie 2011

ţine minte.

pur şi simplu mi-e dor. mi-e dor de big bang-ul meu. big bang-ul meu e Viţa de Vie. Cu ei a început totul pentru mine. mi-e poftă de Praf de stele şi de Un om c-o chitară şi de Totata şi de Visare....
Tocmai mi-am ales piesa preferată, din toate celelalte piese preferate, marca Vdv. 
da, simt că rezonez cu mesajul melodiei ăsteia, mai ales acum. Aş mai sta o oră-două de poveşti cu cei de-acasă... aş vrea să pot ... 

vineri, 2 septembrie 2011

hai să mai promovăm muzică românească, episodul 3

Aseară mi s-a propus să ascult o piesă dedicată tuturor creştinilor falşi. Foarte bună piesa, semnată Deliric1 şi Silent Strike. Sincer, iniţial nici nu am vrut să o ascult, era prea târziu, iar oamenii care chiar se ocupă cu rap şi hip-hop - nu mă refer aici la papiţoii cunoscuţi de toată lumea, gen BUG sau Puya - ştiu să-ţi stimuleze creierul şi te pun pe gânduri. Îţi ridică întrebări, e oarecum filosofie în versuri. Cel puţin pentru mine. Necesită multă atenţie fiecare vers. Mult simbolism acolo, lângă adevăr. Era ora două şi nu aveam chef să stau să mă gândesc la ceea ce voia să zică artistul respectiv. Dar, am acceptat să ascult, asta se întâmpla doar pentru că auzisem "Silent Strike". Măcar aveam să ascult un negativ bestial. Am dat play şi am rămas şocată. Aşa ceva, mai rar.
Da, creştini falşi, avem cu duiumul. La fiecare pas e câte unu'. În principiu, toţi creştinii sunt falşi, ipocriţi şi aşa mai departe. E vorba aia: nu există pădure fără uscăciuni, care se aplică şi aici. Uscăciunile sunt cei puţini care chiar cred şi urmează toate ritualurile specifice religiei. Dar sunt prea puţini. Anyway, mi-a plăcut tare mult atât mesajul, cât şi muzica. Vreau să cumpăr albumu' ăsta!