vineri, 25 decembrie 2015

tu mai ştii de pe unde eşti?

Am multe poveşti de zis. Dacă cineva ar fi interesat să le audă, eu sunt interesată să le narez. Da' să fiu întrebată punctual, că nu prea-s vorbăreață şi nu încep să torăi (regionalism, a vorbi întruna fără un subiect precis) necunoscuților. Aşa. Aş avea câte ceva de spus de rădăcinile mele, mai ales că în ultimii doi ani m-am cam pierdut. Pe mine mă, m. Aşea. M-au inspirat oamenii ăia care nu încetează să îmi explice cum sunt ei o pătrime ceva naţie dubioasă, două zecimi - altceva şi jumate moldovean/oltean/ardelean etc. Am şi io aşa ceva. Lăsând în urma introducerea asta destul de plictisitoare, trec la cele promise mai  sus.
Rădăcinile mele nu cred că sunt atât de dese şi adânc îngropate. N-am fost niciodată curioasă să ştiu exact întregul arbore genealogic. Ştiu doar că o străbunică era ceva nemţoaică, un străbunic, ungur (sper să nu mă ţină Petru aiurea în faţa porţilor Raiului din cauza asta). Ei s-au iubit şi mi l-au dat pe bunicul matern. Nu ştiu cum s-ar numi rezultatul. cam atâta ştiu despre străbunici. Aşa. Bunicii paterni sunt pădureni get-beget. Adică vin din ţinutul pădurenilor. Ceea ce înseamnă ceva foarte important. Dacă îi întrebaţi pe ei. Ce-i drept, sunt mulţi oameni importanţi care fac parte din ţinut şi care se află în spaţiul public. Unii au fani. Adica apar chiar şi la teve. Dar nu vreau să încep să îi laud, cumva atrăgând atenţia asupra faptului că, hei, şi eu vin tot de acolo şi nişte uşi ar fi bine să înceapă să mi se deschidă. Ca ăia care se laudă că ştiu pe cineva celebru. Sau că rudele lor locuiesc pe aceeaşi stradă cu respectivul sau că poate l-au văzut la un moment dat într-un magazin. Eram genu' ăsta prin liceu, când oricine mă impresiona. şi cred că mai există dovezi prin arhiva blogului ăstuia. Câţi zei nu au trăit în adolescenţa mea, şi pe câţi nu i-am îngropat pentru greşeli aparent inocente. Diferenţa între cea de atunci şi cea de acum, referindu-mă la minunata-mi persoană, because i fucking am, e că acuma am întins altare altor divinităţi păgâne. Numa' că acu' sunt un pic mai selectivă.
Următoarea chestie. Am crescut în Hăşdău şi Cinciş. Unii poa' să ştie Cincişu' după faza cu lacu'. Nemaipunând la socoteală că locuiesc relativ aproape de Prislop, mănăstirea lui boca (pentru asta o să mă lasă Petrică să intru în Rai, musai, aproape am bilete în secţiunea VIP). Aş putea spune că sunt binecuvântată. De vreo 5 ani locuiesc în Timişoara. Acum, nu prea. În fine. Ideea articolului e că şi eu, umilă fiinţă, am un background destul de întortocheat care are o încărcătură culturală aparte. Din Hăşdău, în Cinciş. Şi din Cinciş, în Banat. Cât de super sunt? Răspuns corect: cea mai. Numai că sunt foarte confuză. Nu pot să îmi dau seama care îmi este adevarata identitate. Eeeeh. Aia e.

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Radiografie

Eram pe cale sa public un text în care pusesem toată revolta şi toată furia pe care le simțeam față de lucrurile astea care se întâmplă peste tot. Era un text în care spuneam cum am fost sfătuită să mă adaptez societății şi să profit de fiecare cunoştință pe care o am, ca să-mi îndeplinesc visele. repulsia o aveam doar la gândul că există oameni care se prostituează în halul ăsta. Că am câteva exemple clare în minte, cum unele ajung să facă jurnalism pentru că devin iubitele unor producători/redactori-şefi. Era un text destul de bun, până şi mie mi-a făcut plăcere să-l citesc. Amuzant şi creativ. Dar l-am şters.
Şi am şters minune de text, inspirațional, că era încărcat cu ură. Atâta ură, încât mă apăsa. Mă sufoca. Am hotărât aşa, de una singură, că o să mă concentrez doar pe lucrurile care îmi eliberează gândurile şi sufletul. Am putea cu toții să ne gândim la uriaşa şansa de a exista într-un anumit punct pe glob şi la lucrurile mărețe de care suntem capabili. Nu ştiu cu exactitate care mi-e traiectoria spre măreție şi ce vrea destinația asta să fie, în ultimă instanță.
Îmi voi respecta şi cel mai sfânt principiu: să nu calc pe cadavre pentru fericirea mea. De asemenea, să nu fiu ce urăsc cel mai mult: o profitoare, o materialistă. Sigur, e scurtătura cea mai sigură, dar de ce să nu merg pe un drum care poate fi copleşitor de frumos? Măcar voi fi împăcată cu mine, fără remuşcări care să nu-mi dea liniştea necesară somnului. Mă voi bucura că fiecare alegere făcută nu are un interes ascuns.
Suntem doar praf de stele...

luni, 14 decembrie 2015

Momente şi fotografii

Aaaah, tehnologiaaaa. Cine nu o iubeşte? Cine nu se poate declara pierdut odată cu ea? Telefoanele performante, mai mult sau mai puțin, au devenit un fel de prelungire a brațelor noastre. E parte din noi şi ne consumă chiar mai repede decât bateriile de smartphoane. Asta dacă nu cumva eşti pe filmu': "hei, ai grijă ce spui la telefon. Suntem ascultați! Ei aud totul! Nu poți avea încredere în nimeni!", şi atunci inventezi tot felul de coduri, că şi unui cuvânt normal îi găseşti ceva eufemism, dar într-un fel atât de ascuns, că nici tu nu mai ştii de fapt ce ai vrut să spui. Şi atunci dai vina pe interpret. Şi telefonul tău probabil e un nokia 1300. Să nu poți fi interceptat.
În altă ordine de idei, cred că am ceva probleme din astea ciudate, şi anume, mă ataşez de lucruri. Emoțional. Sau ceva de genul ăsta. Păi pe vremea mea, în minunata perioadă a liceului, primisem primul meu telefon cu cameră foto. Era un samsung cu o cameră extraordinar de slabă, un telefon care nu permitea nici transferul prin infraroşu (asta dacă îşi mai aminteşte cineva epoca aia), darămite bluetooth. Şi nici card nu puteai băga (a se citi "insera"). Am spus asta ca să aranjez un pic terenul. Am ținut de telefonu' ăsta mai ceva de cum a ținut el de mine. Abia în vara asta m-am lăsat convinsă să îmi las samsungul, sărmanul, liber. Nu mai putea nici el. Carcasă nu mai avea de vreo doi ani. Nu mai răspundea la comenzi, şi alea erau extrem de puține. Dar nu voiam să renunț. Pentru că acolo aveam nişte poze foarte dragi mie. Puține, cât suporta preistoricul meu fost telefon. Pe fostul aveam poze, sau ceva ce aducea a poze destul de întunecate, de la un concert. Pe atunci, telefonul meu era destul de ok, şi era cool să-l foloseşti ca pe un instrument de captat imagini. Vița de vie. Asta aveam acolo. Câteva imagini. Pentru alea vreo 5 poze ce nu le puteam transfera pe nimic, în niciun mod, doar pentru ele nu puteam accepta o ulterioară înlocuire. Primul meu concert, cu primul meu telefon, memorat acolo. De fapt, doar fragmente. Nici nu contează. Ideea e că şi pentru câteva amintiri imprimate, nu voiam să pun punct relației noastre toxice. Mai mult pentru el, că el a suferit, fizic, chiar.
Acum, cu ăsta nou nu reuşesc să îmi fac amintiri cu un impact asemănător celui de atunci. În ăsta nu pot băga fotografii memorabile, pentru că are destul de multă memorie şi mi-ar bubui capul doar la gândul că sunt atâtea lucruri foarte tari de reținut. Cel nou şi performant, aka actualul, colecționează apusuri de soare, lumini, culori şi umbre. Dar şi astea sunt balsam pentru suflet. Dacă ştii exact cum să intri în starea cerută de fotografie sau pur şi simplu să fii fericit că ai fost martor la lucrările astea spectaculoase făurite de natură.
Se spune că îți poți da seama foarte uşor ce lucruri iubeşte un om doar dacă te uiți printre fotografiile respectivului. Just.
Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.

luni, 30 noiembrie 2015

despre una, despre alta. colectiv şi presa

Trecu o lună. În cap. Lucrurile au revenit la normal pentru mulţi încă din prima săptămână. Pentru alţii, hashtagul colectiv a devenit un trend care te propulsează cumva în atenţia publicului. Iar toate javrele profită. Îmi permit să zic javre, pentru că javrele şi-au permis să ia în derâdere cam tot ceea ce a însemnat noaptea aia de 30, în felurile pe care ele, javrele, o cunosc sau stăpânesc mai bine. Problema mea cea mai mare este chestiunea televiziunilor. De ce? Pentru că îmi doream foarte mult sa fac jurnalism. Aveam impresia că poţi înfrunta orice dacă ai adevărul de partea ta. Pentru că mai credeam foarte tare în funcţiile alea 5 ale mass-media (informare, interpretare, de legătură, de culturalizare şi divertisment). La noi nici măcar nu se bagă în seamă funcţiile astea, darămite să se aplice. Pentru televiziuni toată nebunia cu incendiul din colectiv a fost un prilej bun de a face audienţă. Fiecare televiziune prezenta tot alte versiuni şi abordau subiectul, pentru că doar asta a fost pentru mass-media - un subiect, din perspectiva bolnavă a fiecăreia. Spre exemplu, kanald venea cu explicaţii din astea, mistice, şi îi învinovăţeau pe satanişti, învinovăţeau piesele trupei şi numele, legau cam orice chestie de o prostie de-a lor. Pentru că asta înseamnă să informezi publicul, după părerea kanald. B1 şi restul televiziunilor care doar se vor a fi televiziuni de ştiri prezentau tot felul de căcături în care politica era băgată maxim. Fiecare televiziune în parte, de fapt, dădea publicului ei ceea ce el oricum gândea. Pentru că aşa şi l-a educat fiecare canal tv în parte.
Gherghe cu Măruţă se băteau în preoţi şi martori de tot felu'.

Cel mai mult mă enervează mişelia antenelor. Astea chiar nu au făcut altceva decât să prezinte mizerii. Am crezut că eu am criticat posturile din trustul intact, na, din pură subiectivitate, că nu-mi plăcea mie de obosiciunea de gâdea şi celălalt, expertul în stat pe scaune în şpagat. Am zis că m-am înşelat eu în privinţa antenelor, pentru că, hei - ce să vezi? - organizau un teledon pentru ajutarea răniţilor şi a familiilor acestora. Am crezut, uite bă, i-am judecat greşit pe oamenii ăştia până în ziua de azi. Pentru că am pus botu' când am crezut că îi ajută pe bune. Şi când colo, ce-mi dau mie antenele? Un spectacol ieftin, un spectacol mai prost ca un bâlci din ăsta de sat la vreo sărbătoare mare. Lipseau lăutarii. A, nu, nu lipseau, pentru că erau şi ei acolo şi se lăudau cu sumele uriaşe pe care le donau. Antenele, la un teledon, cheamă copiii femeii de serviciu, în faţa camerelor, pentru a le spune că vor avea o casă nouă. Bun, mi-am zis, bă măcar atât. Dar, imediat după anunţ, gâdea îi întreabă pe copii dacă ştiu cine e personaju' din faţa lor. Şi hai măi, nu mai fiţi trişti, ce dacă v-a murit mama, în flăcări, măcar uite, vă zâmbeşte Pepe. BĂ. Pepe. Era cineva curios de Pepe??? Cum bă, să faci aşa ceva? Cum îi posibil să îţi baţi joc de nişte oameni în halu' ăla??? În fine, după teledon, invită pastorul gâdea în emisiune, nişte oameni care cumva au fost în seara aia în club. Şi ce să vezi? Ş nişte politicieni şi lingăul-şef, Ciuvică. Oamenii normali, evident că erau deranjaţi de prezenţa politicienilor în emisiune, iar Ciuvică începe să le ia apărarea jegurilor costumate în ceva politicieni care dorm prin Parlament şi mi-i pun pe ăştia la colţ. Curva de Ciuvică, exact. Şi curva de Badea, evident că intervine, tot pentru a-şi apăra dragii politicieni. Şi cel mai penibil e că m-am putut uita la asta. Iar când m-am arătat revoltată, o fostă colegă de facultate, şi care acum munceşte la A3, vine cu argumentul suprem: dacă nu îţi place, schimbă canalul. Da, io tre' să schimb, nu ei tre' să înveţe să fie oameni, eu trebuie să schimb. Bă, ăsta e argument? E ultimul pe care trebuie să-l dai. E egal cu ăla folosit atunci când rămâi fără ceva de spus şi tot ce poţi să scoţi pe gură e: eşti prost. M-aş fi mulţumit cu un răspuns de genul ăsta, da' să-mi zici, schimbă postul dacă nu îţi place, mi se pare de cel mai mare căcat.
Ce mă linişteşte totuşi e faptul că audienţele astea pe care le fac televiziunile sunt mici, oricât de mari ar fi ele prezentate. Oamenii sănătoşi la cap au renunţat să se mai uite la toate mizeriile. Unii nu au televizoare, alţii se uită la canale mult mai tari decât prostiile infecte româneşti. Şi mai sunt oamenii ăia care merg la festivaluri rock. Da, pentru că îi doare undeva de porcăriile prezentate şi date drept adevăr suprem publicului. Oamenii ăia măcar s-au mobilizat şi s-au ajutat între ei.

Dar hai, că până la urmă totul e bine. Barabancea poate să se exprime aşa cum poate ea pe teve, şourile de ultimă speţă pot continua. Şi poate e mai bine aşa. Decât să mai fie târâţi oamenii ăştia prin noroaiele mogulilor, pentru un punct, două de audienţă.
Şi închei exact cum a încheiat azi Mihaela Călin observatorul (adică ştirile de la antena1): suntem de 30 de zile în doliu. Şi pentru că e sărbatoare  astăzi, vă doresc distracţie plăcută în continuare!

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

eloel

Am probleme grave cu somnul. Mă omoară. Nu-i mai pasă că exist. Îl aud cum e peste tot în jurul meu. Cum creşte, se adăposteşte, îşi lasă adepţii să-şi pregătească culcuşul în el. Doar că pe mine mă alungă până spre orele dimineţii. Îmi face asta de ani de zile. Aia e. Trist e că am crezut că-l pot păcăli. Că-l pot ademeni cu tot felul de trucuri ştiute de natură, pentru că nu vreau să mă agăţ de chestii dubioase încă. Dintr-astea sintetice. Încerc să-mi târâi somnul spre mine cu niţică salvie şi valeriană. În prima săptămână am avut nişte rezultate mai mult decât excepţionale. Aproape mi-au dispărut cercurile maronii din jurul ochilor. Aproape. M-am trezit mai odihnită. Aproape. Mi-a revenit cheful de zdrăngănit la chitara asta ce se vrea clasică. Păcat că prefer acustica fratelui meu. Îmi macină mai tare buricele degetelor. M-a ţinut o singură săptămână faza asta cu somnul. Nu mă iubeşte şi pace. Oricum venea abia pe la două. Acu', încet-încet, mă uită. That motherfucker.
Nici măcar nu-mi mai pasă, o sintagmă pe care o folosesc din ce în ce mai des, şi mă şi face să mă simt ok. Nu-mi mai pasă pentru că am descoperit un leac împotriva furiei pe care o resimţeam de o vreme încoace. Ce să vezi, am doi noi prieteni, îi consum împreună în fiecare seară. Salvie + valeriană = linişte totală. În suflet şi-n gând. Nu şi-n urechi. În urechi îmi urlă tot felu' de muzică din asta pe care nu o prea agream. Dar e aşa frumos totul acum.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

3! în blogu' meu: The Kryptonite Sparks

Am așa, o tentativă de o nouă trupă preferată. Sunt niște băjeţi faini. Nu le știu istoria, pentru că așa cum am scrs exact acum câteva cuvinte în urmă, e o tentativă de o nouă trupă preferată. M-a lovit trupa asta rău de tot în timpane acum aproximativ un an, când au deschis un concert VdV, în Timișoara. Nu îi știam, dar muzica lor nu numai că te făcea să țopăi pe acolo ca un descreierat, în sensul bun al cuvântului, dar sunau al naibii de bine. Începuse deja Vița să cânte și io încă mă gândeam cum beau golanii ceai. Ceea ce e destul de ciudat, pentru că e cumva legendară obsesia mea pentru vdv, printre cunoscuți, ce-i drept. Meh. Am rămas aşa, cu gândul la ei încât am început să îi întreb pe unii şi alţii dacă ştiu mai multe despre băieţi. Ce mai contează acum, nu? Important e că fac muzică faină. Îmi plac şi ar trebui să îi anunţe cineva că mă fac stalkeriţa lor. Aia e.
Vi-i dau live. Că aşa cuceresc. The Kryptonite Sparks. omg.

1. Regina

2. Şi golanii beau ceai 

3. Eşti

duminică, 15 noiembrie 2015

3!!! în blogu' meu: Coma

Toată nebunia asta care se întâmplă în lume mă scoate din minţi. Mă agit aiurea şi fără sens. Aşa că măcar eu să cad la pace cu propria-mi persoană. Să fac linişte în interior. Fac mici paşi spre mine. M-am văzut în îndepărtare şi nu vreau să mă sperii. Fac paşi mărunţi şi înceţi, pentru că acolo, în ungheru' ăla întunecat m-am lăsat la un moment dat. M-am părăsit în speranţa că mă voi integra într-un grup. Şi de atunci nici că am mai fost fericită. Am preluat personalităţile altora, visele unora, just to fit in. Acum, că am rămas singură, îmi tot reproşez lucruri, în loc să încerc să mă împac. Aşa că de acum înainte, mă concentrez pe lucrurile ce le-am lăsat cu vechea eu. Chiar aveam o discuţie cu un amic ce nu mai e în ţară, cum nu ne mai recunoaştem pe noi înşine, la modul că ne vedem în oglindă şi ştim sigur că ăia nu suntem noi. Mi-e un dor nebun de mine. Aşa că acum că am aflat unde m-am lăsat la un moment dat, mă îndrept spre acolo.
Primul pas: să mă întorc la muzica aia ce îmi place. De ce? De aia. 

Am doar Coma în lista de azi. Motivul? Muzica faină, versurile astea ce se îmbină armonios în tot decorul, mesajul pe care îl poţi interpreta cum simţi. Pentru că piesele ce le voi pune aici îmi dau senzaţia că numai prin piesele astea mă pot revolta, adăposti şi linişti. Şi mai e şi singura trupă de la noi - dintre alea care îmi plac - pe care încă nu am văzut-o live. Ceea ce poate să mă sâcâie maxim.

Prima piesă: Document


Chip


Iar cea de-a treia melodie, pe care o iubesc din tot sufletul e Un semn

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

colţu' meu

de ceva vreme tot vreau eu să scriu despre cum am început să-mi urlu depresia, despre cum am rămas singură pentru că pun prea mult la suflet orice, despre cum mi-e scârbă de tot ce îndrugă televiziunile şi cam de tot ce se întâmplă între graniţele noastre. fuck it. FUCK IT. da, mă las de depresie. m-am lăsat de prieteni care spun că sunt nebună şi pentru care am devenit o glumă, o tipă cu tot felu' de scăpări, m-am lăsat de ei. teveu' e o hazna la propriu. se prăbuşeşte tot. aşa că, în cădere, prefer să mă întorc în lumea mea, să-mi ascult muzica la care am renunţat de ceva vreme, pentru că doar ciudaţii ascultau aşa ceva (ziseră ei). aş fi zis că viaţa e prea scurtă şi bunul simţ e taxat. so, screw you guys, i'm going home. mă întorc la ei. pax!













sâmbătă, 31 octombrie 2015

Nici nu ştiu de unde să încep. Încă mă aflu într-o stare de şoc. Nu pot să cred o grămadă de lucruri. Acum urmăresc ştirile şi facebook-ul, ca şi când acolo se întâmplă ceva, care nu numai că e incredibil, dar e şi ceva care pare că vedem un film terifiant: oameni intoxicați cu fum, într-un club bucureştean. 27 de morți! Dumnezeule!
Abia am ațipit puțin acum, spre dimineață, mă tot întrebam cum e posibil să se întâmple aşa ceva în zilele noastre. Mă gândesc la familiile acelor copii morți, la cunoştințele şi prietenii celor răniți şi cum ar putea fi ei ajutați. Mă gândesc la ce au putut ei să simtă când au văzut tavanul înflăcărat că îşi leapădă bucățile asupra lor prinşi în acea locație.
În jur de ora 1, astă-noapte, văd că e ceva agitație pe facebook. Nu înțelegeam de ce publică unii oameni acelaşi număr de telefon, de ce alții anunță unde şi când se poate dona şânge. Inițial am crezut că iar sunt martora unui alt trend născut şi crescut pe facebook. Până când ajung la paginile de ştiri. Citeam iar şi iar titlurile, aminitindu-mi ca prin ceață de evenimentul care trebuia să aibă loc cam în perioada asta. Am lăsat Comedy Central şi am încercat să găsesc canalele de ştiri. Aceeaşi ştire. Încep să sap pe facebook, printre evenimentele de care ştiam şi găsesc pagina lansării albumului băieților de la Goodbye to Gravity. Acolo, un sondaj făcut de cei care probabil au ieşit din club. Şi pagina continua să se actualizeze. De fiecare dată câte o întrebare de genul: ştiți ceva despre X? Mi-am dat seama că am câteva cunoştințe care probabil au mers. Cu gândul ăsta în cap, nemaiputând să mă controlez, încep să tremur. De unii nu dau imediat. Pe pagina evenimentului curg tot felul de comentarii, unele devenind absurde. Creştini îndoctrinați care spuneau că e vina genului de muzică şi a sărbătorii păgâne şi aşa meritau. Alt obosit care nu ştiu cum a ajuns acolo a început să facă pe trollul lăsând pe post de comment, melodia Annei Lesko. Nu era cazul. Altu' urla ascuns după nick-ul "mircea badea chiar el" ceva de Oprea şi Arafat. Din nou, nu era cazul. Unii puneau informații vitale, dar săreau alții care râdeau: vai, ce ironie - numele trupei, numele albumului, designul afişului şi cum una dinte melodii se numea the day we die. Teorii ale conspirației peste tot. Citesc cum unii cred că e un plan al lui Oprea, pentru a distrage atenția de la evenimentul recent. Pentru o clipă am crezut că ăla e finalul, după ce că are loc o tragedie ca asta şi în loc să ne concentrăm la lucrurile pe care le cunoaştem şi le aflăm treptat, noi începem să  ne mâncăm înte noi. Să acuzăm fără o bază. Dar observ că numărul celor care vor să ajute în orice fel, creşte semnificativ, şi atunci prind speranțe. Oamenii se interesează şi se anunță între ei, chiar fiecare informaţie e vitală.
Acum nu e momentul să facem pe atotştiutorii, nu e momentul să ne luăm aere de români aroganţi. Ci dimpotrivă, acum e clipa aia în care trebuie să fim uniţi, să ne ajutăm. Sigur, Oprea nu trebuie uitat. Proprietarii, administratorii, cei responsabili pentru dezastru trebuie şi ei identificaţi, la rândul lor, şi traşi la răspundere. Nu e loc acum de teorii ale conspiraţiei, ironii "fine", nu e loc de răutăţi gratuite şi acuzaţii nefondate. E loc pentru de empatie şi sânge.
 Dar mai întâi de toate, sa fim cu gândul alături de victime şi familiile lor.

duminică, 11 octombrie 2015

secătură


Îmi plimb degetul de sus în jos, şi viceversa, de-a lungul ecranului în speranţa că voi găsi viaţă pe reţelele de socializare. Nu zăbovesc mai mult de 5 minute pe fiecare dintre ele. Le închid pe rând, una câte una, în ordinea în care le-am accesat. După o perioadă scurtă, revin la încercarea mea. De obicei nu găsesc mare lucru. Doar rămăşiţele unor forme de viată, şi ele tot în trecere, suveniruri lăsate în urmă de alţi exploratori. Aceste suveniruri se materializează în fotografii, fotografii în care par fericiţi. Când am început căutarea, acum câţiva ani, descopeream ilustraţii joviale, vivace, care aveau poveşti interesante în spatele lor. Astăzi subiectele fotografice diferă, ce-i drept, dar par aceleaşi. Aceeaşi postură, acelaşi mesaj, clişee. Persoane ce spun că se află într-un loc, iar drept dovada am doar o fotografie cu feţele respectivilor. Pare ca aici e lumea ideala, pentru că toţi sunt fericiţi. Îşi urlă fericirea şi succesul.  Nu am găsit urme ale evenimentelor triste şi nici măcar momente de nervozitate. Poate niţel sarcasm şi ironie seacă. Peste tot, feţe. Nimic care să demonstreze că pe aici curgea apă sărată, neah. Nu mai e de mult viaţă în mediul ăsta. Poate că nici nu a fost şi nici nu va exista curând. Cu toate astea, nu mă opresc. Şi testez din nou, cu arătătorul, poate-poate îmi atrage ceva atenţia. 

marți, 25 august 2015

Văd un borcan frumos. Ce îl face frumos pe borcan? Forma, dar mai ales ce ar putea să devină. Poa' să fie într-o bună zi o lumânare superbă... sau o ramă ieşită din comun. Mai poate să fie o vază decorată în funcție de  preferințele fiecăruia. Da. Şi ce conține borcanu' e important şi-l face frumos... am borcane însă cărora nu le-am descoperit menirea. Şi în seama lor această chestiune nu pot să o las. Ultimul borcan pe care l-am salvat din fața destinului banal şi previzibil, adică să fie gazda unei porții de zacuscă sau gem, este acum piscina peruşeilor mei. E un borcam micuț ca statură,dar excelent pentru păsări. Dar nu asta voiam eu să spun. Ci că acum am un borcan umplut cu emoții contradictorii. Parcă în el s-a adunat toată furia şi ura pe care o resimt uneori față de oeice. Cineva mi-a deranjat borcanul şi mi s-au amestecat şi acuma nu-mi mai dau seama dacă urăsca tot sau mi-e dor de tot. Mi-e dor de Timişoara, de câțiva oameni de acolo... dar mă simt aşa bine şi acasă... mi-e dor de unirii şi de un aer rece de toamnă. în acelaşi timp urăsc totul la fel de mult precum iubesc. Na, ce pot să fac cu borcanu'meu? Nici nu vreau să-l golesc şi să-l rearanjez...

miercuri, 24 iunie 2015

Credeam şi încă mai cred în legea conpensaţiei. Faza e că până acum, mari bucurii in viaţă nu am avut. În sensul că nu am o viaţă normală ca a unui om de vârsta mea. Am avut prieteni pe perioade scurte de timp, pe care eu chiar îi consideram prieteni, până când am pierdut legătura cu ei şi nici unii dintre noi nu ne-am sinchisit să reînnodăm prietenii. Toate tipele cu care am fost prietenă nu mă considerau aşa. Cu foarte puţine excepţii. N-am ieşit în evidenţă vreodată cu nimic, nu mi-am auzit laude nemărginite din partea nimănui. Nu primesc complimente, deşi în ultima vreme mi le doresc cu ardoare. Nu mă îmbrac cu haine de firmă, nu pentru că sunt hater-iţă sau ceva, ci pentru că pur şi simplu eu nu îmi permit să dau peste un milion pe orice articol vestimentar. Mi se pare aşa o risipă. Dar probabil că dacă aş avea bani, aş face-o, din când în când. În schimb, sunt fană gubelă. Sau SH. Adică Second-Hand. Pentru că acolo găsesc chestii ieftine, lojic, dar frumoase. Pe gustul meu. Fără brand, fără chestii cu moţ. Şi-mi aleg chestii faine. Şi nu am fost vreodată la un mare concert al vreunui artist internaţional, oricât de mult mi-ar plăcea. Din nou, nu pentru că nu vreau să iau parte la evenimente din astea, pentru că îmi doresc prea mult. Nu am încă un job stabil, am avut ceva tentative, dar mi+am luat ţepoaie, că-s prea moale şi cu bun-simţ. Şi toţi amicii mei se laudă necontenit cu locurile lor minunate de muncă. Nu toţi, dar majoritatea. Şi mi-am dorit să am la un moment dat o relaţie frumoasă. Şi n-am. Am o chestie care aduce a relaţie, dar nu prea. În fine. N-am nici bicicletă. Credeam şi cred în legea compensaţiei. Sper să se activeze şi la mine odată. Că de vreo 24 de ani visez la lucruri, pentru care şi dacă depun efort, nu se îndeplinesc niciodată, rămân aşa, cu gândul: bă, da' chiar, cum ar fi fost să am un pic de normalitate? Măcar bicicletă să am. Demisionez.

Cu drag,
Un om neîmplinit din toate punctele de vedere.

duminică, 10 mai 2015

război

Eu sunt varză, dar mă simt minunat. Eliberată, poate. Şi nici măcar nu există un motiv întemeiat în spate. Eram şi fericită, să zic aşa. Dar, ca de obicei, multe lucruri nu-mi convin şi atunci plec să-mi caut o oază pe undeva. Ca să fie mai clar, am avut acum vreo 6 luni o depresie groaznică, deja nu mai aveam chef să caut soluţii la probleme ce mă macinau deja de mult timp, în schimb, căutam tot felul de modalităţi de a ieşi, în linişte totală, din jocul ăsta frustrant numit viaţă. Clasic, adormeam plângând, nimic nu mă mai atrăgea, aveam simptomele unei depresii veritabile. Să zicem că pentru un timp mi-am revenit, cam pe când se întorsese în ţară prietena mea de suflet. Şi am rămas cu o stare de euforie chiar şi după ce a plecat. Parcă ştiam ce şi cum să fac.
Acum vreo două săptămâni, pe umărul meu stâng s-a cocoţat varianta mea demonică. Îmi tot şoptea că trebuie să revin la planul ce mi l-a dat peste cap prietena mea de suflet. A avut nişte argumente destul de bune plus alea cu care deja eram familiarizată. Varianta angelică a mea, mulţi ar putea crede că e şi singura variantă – din moment ce şi sunt angelică – levita deasupra singurului umăr rămas disponibil. Dreptu’. Levita în poziţia lotus, dacă ar putea cineva crede aşa ceva, şi privea cu superioritate şi multă siguranţă asupra a ceea ce se desfăşura alături. După ce spiritul aiurea şi-a încheiat pledoaria şi m-a lăsat în agonie, sughiţând de plâns, îngeraşul de mine s-a făcut şi mai confortabil şi a început să vorbească. Ce-i drept, a adus destule argumente şi chiar soluţii la probleme. Până s-a enervat cealaltă eu. S-a dus până la varianta mea angelică şi a plesnit-o de nu s-a mai văzut. Nu s-a oprit la palme, a continuat cu tot arsenalul. Până la urmă, de pe umărul meu drept se scurgea sânge de înger imaginar. Mi-a nenorocit divinitatea. A legat-o de un scaun şi a obligat-o să vadă cum ar putea continua tot. Şi uite aşa nu am mai dormit eu toată noaptea, zvârcolindu-mă, plângând, etcetera, etcetera...

A doua zi, probabil răutatea mea se aştepta să trec la fapte. Dar, am păcălit-o şi am făcut paşi mici spre rezolvarea problemelor. Fraiera, credea că-i pic în capcană. Acum, chiar dacă mă văd parcă în faţa aceleiaşi trăiri de acum două săptămâni, îngerul parcă a prins puteri. Se prea poate să nu fie totuşi un înger, pentru că aş vrea să mă întorc la voodoo. Child.

sâmbătă, 21 martie 2015

Inspiraţie

Se spune că ideile faine vin când ai o oarecare stare de euforie. Meh. Am încercat să îmi notez o idee în momentul ăla euforic. Cam aşa sună: Aşa sunt eu. Scriu bine pentru mine, scriu foarte bine în timpul meu liber. Dar când sunt pusă să scriu pentru a demonstra că ştiu, o fac ca o retardată.
Aiurea, nu? Ştiu. Cred că am un pic de praf de Narcis undeva. Păi dacă şi în momente din astea uit de modestie, chiar o voi da în bară în cariera mea de scriitoare. Nu mă mai fac aşa ceva. Tre' să am puţin talent ca să duc scrisul meu la alt nivel. Aşa că până îmi trage talentu' o palmă zdravănă peste ochi, o să mă ocup de treburile casei. Fac ca în epoca de piatră. Îmi spăl hainele manual, cu dero automatic. Voi închide aragazul, ca să mă pun pe treabă. The hard Work. Cică în Banat nu se urează "serviciu uşor!". Da, am aflat aseară. La mine în Ardeal aşa e frumos să spui când un om merge la muncă. Aici nu se aplică. Cică uşurinţa asta nu are ce căuta într-o sintagmă în care se aduce vorba şi de muncă. Oh well... Rămân la treburile gospodăreşti o vreme.
Şi aşa mi-am amintit că tre' să mai şterg şi prafu'.

duminică, 15 februarie 2015

A scrie sau a nu scrie? Acesta e răspunsul

Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur, încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum, faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself – God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin, beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum. Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă. Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic. Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot caut motive  să beau. Şi atunci inventez că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva... eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri. Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi. 

Voi considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba  fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun singură întrebări and shit. 

Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe. Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote sănătate fix aici. 

marți, 10 februarie 2015

if i go, i'm going

Când amărâtul ăsta de suflet e în agonie, de obicei, nimic nu mă opreşte să izbucnesc în plâns. Dar, rareori se întâmplă să ascult o piesă muzicală şi să simt cum sufletul mi-e mângăiat şi alintat. Musai să fie o piesă lentă, da’ nu neapărat de dragoste. O chitară. Şi nişte acorduri pe care încă nu le-am învăţat. Şi nu le voi învăţa, că-s prea leneşă.  Cu toate astea, sufletul, mângâiat fiind, îmi gâdilă glandele lacrimale. Şi plâng. Nu de supărare, nu de fericire. E ca atunci când în sfârşit fac pace cu mine. Cred că aşa se simte. Nimeni din capul şi personalitatea mea nu flutură steagul alb, încă.


Cântă chitară, cântă. Zdrăngăneşte-mi furia şi arunc-o departe. Vânează-mi ura pentru viaţă şi fă-mă bine. Încă o propoziţie din asta şi mă iau ăştia în Lala Band. I’m that good. Cel mai mult îmi place că muzca asta,  indiferent dacă am mai cunoscut-o înainte, ea mă duce pe meleaguri unde sigur am mai fost. Aceiaşi nori, acelaşi vânt şi câmp deschis. Se lasă tot cerul pe tine, într-una din cele 50 de nuanţe de gri, if you know what i mean. Şi nu mă refer strict la chestia aia dubioasă la care nu o să mă uit şi promit că nu voi citi nici cartea. Îmi place prea mult griul ca să-l stric cu nişte texte scrijelite de un om prea horny. Scrisu’ ăsta s-a născut din dorinţa de a-mi exprima o simplă stare pe care mi-a transplantat-o piesa aia drăguţă din Californication. Deja vorbesc prea mult despre serialul ăsta. Chiar trebuie să ştie toată lumea că-l devorez ca şi cum aş devora un ou kinder, înfometată de fapt după surpriză? Am exprimat starea, linişte şi alifie de suflet. Mulţumesc oricărui nene care s-a gândit că e melodia potrivită pentru aşa ceva. Presupun că în momentul în care pacea se va lăsa peste mine şi mine, voi compune o alifie sufletească. Păcat că nu ştiu chineză


duminică, 8 februarie 2015

Am refăcut o... cum se numeşte în limbaj uman? în fine, m-am uitat peste blogu' ăsta amărât. Mă uit odată la ceva timp. Să zicem, la an. Şi ce găsesc de fiecare dată? Aceleaşi lamentări: ueee, nu am prieteni, ueeeee, sufletu' mă doare and all that shit. Fuck it all. Gata, de amu' chiar mă concentrez pe altceva. Am tot încercat să redevin fericită, citeam cărţi de dezvoltare personală... o prostie, te ajută, dar doar momentan. Ştiţi cum toate marile chestii au fost descoperite din greşeală? aici mă refer strict la gravitate şi mărul lui Newton. Mno, fix aşa mi-am dat eu seama, într-o seara de mare tristeţe... doar pentru mine, că restu' oamenilor se distrau, aşa tristă fiind, dintr-o dată mi-a trecut prin minte o imagine care mă aruncă fix în locul meu fericit, sau cum ar zice vorbitorul de limbă engleză: my fucking happy place. Da, am fo' acolo şi îi super. Chiar funcţionează. Da' cel mai mult mă face să scriu toate astea, la ore din astea idioate, domnişoara Bunduc. Dânsa are un decalog al fericirii conform ei. Mno, ăsta chiar m-o motivat să revin şi să scriu ce revelaţie avusei. Am scris avusei deoarece de ceva vreme stau mai mult în Banat, Banatul e locuit de olteni.

Uh, sunt cam îndrgostită de Hank Moody. That guy.... omg. Începui şi io, ca o hipsteriţă ce sunt să văd seriale ce au început să ruleze acum 8 ani. Sunt cool, vizionez Californication. Aveam o reticenţă din cauza pudibonderiei mele. Se înţelege, serialul este explicit, dar nu la fel de hardcore ca Umbre. Adică, plan detaliu cu cucu. Măcar în Californication, alte lucruri se văd. În fine. Îmi place de mor atitudinea tipului. Oh, Doamne, Hank the man.

scrisoare.

Urăsc tot la viaţa asta. Tot, inclusiv momentele alea aparent minunate. De fapt, mai ales pe astea le urăsc. Te ademenesc într-o poveste cu final prematur şi dureros totodată. ele îţi provoacă durerea. da. Aş vrea să nu mă mai bucur de niciun fel de clipă, ca să n-am aşteptări similare sau mai mari. Continuând în aceeaşi notă, îţi mărturisesc că tre' să fiu deschisă cu tine:
Noi suntem compatibili, dar nu în sensul că ne completăm.  Să ne completăm, ar însemna ca eu să mă dedic, să mă implic în ceva până la un anumit punct, iar tu vii cu completarea. Dar nu, noi nu suntem aşa... dacă tu nu eşti implicat, poate pun eu totul de la mine. Şi invers. Ca să mă înţelegi mai bine, dau un exemplu. Je suis eine Madchen, aşadar primul lucru cu care ar trebui să începem e portofelul, desigur. La tine e inexistent. Îţi ţii toate lucrurile importante în buzunarele în care mai poţi băga ceva. În schimb, eu am un portofel de ani buni de zile. Acolo mi-e toată viaţa: acte, chitanţe, identitate, concerte, teatru, filme, muzee, exursii, tot. Tot ceea ce vrei să cunoşti despre mine e acolo.  Portofelul ăsta îmi spune povestea.  Dacă mă ataşez de ceva, în cazul ăsta - portofelul, nu contează cât timp a trecut de când îl am. Îl voi purta până nu va mai rămâne nimic din el, nu înainte de a-l repara de câte ori e nevoie, şi asta pentru că nu vreau un alt portofel, poate să fie mai bun, mai frumos, da' ăsta e al meu. Are tot ce-mi trebuie şi tot ce-mi place. Chiar sunt sigură că nu voi mai găsi un alt model. De aici poţi trage concluzia că rămân fidelă, loială şi supusă unei chestii de care mă simt ataşată.
Tu ai fost differiţi de toţi ceilalţi. Mi-am dat seama de asta după felul în care te comportai, după felul în care vorbeai... mi-ai plăcut şi fără să mă gândesc că ar putea fi totuşi adevărat, ne-am ales. Am început să ne cunoaştem şi am înţeles că eşti o persoană care are nevoie de afecţiune, încredere în sine, iubire. Am încercat, nu ştiu dacă mi-a şi ieşit, să ţi le ofer pe toate. Am avut momente superbe, momente la care nu mă gândeam că mi s-ar putea întâmpla chiar şi mie, care m-au scos din zona mea de confort. Şi a fost bine. Mă gândesc cu atâta drag la malul nostru... la discuţiile premergătoare malului... şi de fiecare dată o fac cu un zâmbet tâmp pe buze şi lacrimi în ochi. Dar tu nu ştii. Pentru că se întâmplă doar atunci când dormi. Tot ce am trăt noi până acum, chiar s-a întâmplat din iubire. Patetic! Folosesc nişte clişee obositoare. Dar i-e tare dor de clipele alea şi aş vrea să le retrăiesc, musai cu tine. Nu vreau un altuţ acolo. Am scris toate astea pentru că eu mă simt stoarsă de energie, de toată afecţiunea, încrederea şi iubirea. Ţi le-am dat ţie. Acu eu sunt în situaţia ta: un copil timid, pierdut, rătăcit şi golit de tot, astfel încât nimic nu-l mai poate atinge. Vreau jumătate din tot ce ţi-am dat. Iniţial, voiam să-ţi scriu mai mult, dar e prea siropos. Şi meh, nu-mi stă în caracter. Îţi voi înmâna manuscrisul, să ştii exact tot ceea ce ţi-am scris.
Aşadar, toate clipele alea faine m-au nenorocit. M-au făcut să simt tot felul de îndoieli, să am aşteptări mari, mi-au adus tot felul de temeri... m-au făcut să mă tem groaznic că vei pleca şi o să rămân singură, şi nici măcar nu am pisici. Mi-era frică, şi încă îmi este, să nu te plictisesc şi să pleci, să nu mai contez pentru tine. Păi dacă pentru tine nu aş mai conta, pentru mine de ce aş face-o? Totul meu e la tine. Mă doare capul de la atâtea prostii...

Cu drag,
Fata care te aşteaptă online.

luni, 5 ianuarie 2015

Tot ceea ce aşteaptă un om normal în clipe aiurea, de tristeţe - să le numim, e puţină susţinere morală. Eu asta îmi doresc. Să fie cineva care să-mi dea un strop mic de curaj. Trec printr-o perioadă foarte aiurea. Nimic nu mă mulţumeşte, nu mai e nimeni în jurul meu, uitată de toţi, izolată, fără un ţel, motivaţie sau ambiţie. Cei care  mai sunt în preajma cred că eu ă vindec cel mai bine dacă sunt lăsată în pace. Dacă stau în linişte până mă calmez. Meh. Aş vrea să pot face asta.
Sunt o fire depresivă. Mai nou. Sunt o fire depresivă în sensul că o călătorie pe râul Styx mă atrage rău de tot. În sensul că mi-ar face plăcere să dea altceva decât norocul peste mine. Chestii din astea de om depresiv. Însă, înainte de a mai plânge din cauză că nu am niciun scop, că nu ştiu ce să fac cu viaţa mea, că am fost părăsită de unii prieteni (în viziunea mea, nu vreau să fac pe victima sau ceva asemănător), a trebuit să mă sfătuiesc cu omu' ăla încercat de prea multe probleme reale şi care deşi nu mai e fizic lângă mine, mă ajută cel mai mult. Mulţumesc, Bubule!
Pentru 2015 n-am nicio speranţă, ce-i drept. Dacă e să se întâmple ceva, să fie, dacă nu... oh wll, voi găsi eu ceva până la urmă.