vineri, 5 mai 2017

HaiHui

Se spune că prima iubire nu o uiți niciodată sau ceva asemănător. Ei bine, e adevărat. Dacă e să abordez subiectul ăsta o voi face doar într-un singur sens şi voi pune pe masă chiar prima mea iubire. Ştiu ca lumea se întreabă: uau, dar cine e prima ei dragoste sinceră şi adevărată, dar mai ales de ce îmi pasă cine e tipa asta care scrie? Nu contează.
Prima mea a fost şi e... Vița de vie. Formația, gen. Au venit guişii ăştia cu album nou. Şi ce să vezi?! Am căzut în capcană. Pentru că îşi promovează a doua parte a albumului Şase-Şase cuuu HaiHui. Şi m-am reîndrăgostit de ei. Aia e. Eu am primit piesa împreună cu ceilalți îndrăgostiți de VdV, că suntem mai speciali şi prin urmare avem abonament la ei. Ceea ce înseamnă că primim piesele înaintea tuturor celorlalți consumatori de muzică. Hihihi.
Acum, HaiHui este fix ceea ce aşteptam de la VdV. Şi parcă vorbeşte tot spiritul viței de vie prin melodia asta. Trebuie să fiu în totalitate sinceră şi să admit că prima parte a albumului nu prea mi-a plăcut. Parcă toate piesele erau făcute pe repede-înainte ca să fie livrate publicului în timp util. Dar a ajuns notificarea pentru haihui şi nu ştiam dacă să o ascult. Ca sa pun asta cât de cât în perspectivă, tre' sa explic în felul următor: te-ai îndrăgostit şi ai fost cu o persoană nişte ani buni. Totul bine şi frumos, până când unul dintre voi a realizat că vrea o schimbare sau pe altcineva. Aşa am fost eu pacălită sa mă dezic o perioadă de Vdv. O perioadă doar. Că tot te mai gândeşti la prima iubire din când în când. Şi după despărțire îl/o vezi din greşeală cu altcineva, de mână, pe stradă. Normal că vă salutați şi schimbați două vorbe acolo. Şi atunci ție îți trec prin minte toate clipele alea super faine şi motivele pentru care ați fost un cuplu o perioadă. Atunci parcă ai vrea să vă aşezați la o cafea şi doar să depănați amintiri. Observi că nu doar din partea ta senzația e aceeaşi şi cumva ai vrea să o iei de la capăt. Şi să evitați o despărțire. Poate el/ea era cea mai bună variantă pentru tine. Îți doreşti să fugiți în lungul cerului doar voi doi.
Am lăsat HaiHui să se aşeze şi să pot vorbi despre ce anume îmi inspiră. Am ascultat-o zile şi zile în şir. Doar piesa asta. A venit ca alifie de suflete. Sună extraordinar de bine şi extraordinar de Vița de Vie. Ne-am împăcat pe veci.

duminică, 30 aprilie 2017

Dor

Am o senzație ciudată pe care nu ştiu exact cum să o descriu. Simt că în unele momente, atunci când glandele lacrimale se abțin să lase secreția lor să plece înspre afară,  şi gâtul mi se face nod, fix atunci în mintea mea se aude ceva. Sternul e lovit cu putere de un dor nostalgic, sacadat şi de nicăieri. "Mi-e aşa de dor... mi-e dor de..." şi aici vocea din mintea mea se încurcă. Nici ea nu ştie de ce sau de cine să îmi fie aşa.  Mi-e dor de acasă, dar nu chiar. Adică nu acolo vreau să fiu acum. Poate mi-e dor de cineva pe care nu am cunoscut încă. Parcă tânjesc să mă întorc acolo de unde am venit, dar nu e niciun loc cunoscut, în mod paradoxal. Sau am senzația că îmi lipseşte o singură îmbrățişare caldă şi sinceră, şi împăciuitoare, şi familiară, şi de demult. Poate mi-e dor de ultimul pupic pe obraz într-o dimineața rece, lăsat de cel ce a plecat de mult. Sau poate mi-e dor  de vechea eu. Nu. Nu m-am plăcut chiar aşa mult încât să-mi lipsesc. Mi-e dor de o pereche de ochi care mă privesc spunându-mi că totul e bine şi că orice s-ar întâmpla, nu voi fi singură. Aş umple golul ăsta cu ceva, dacă aş şti unde să îl găsesc şi mai ales dacă aş şti şi ce să pun în locul ăla.
Şi mai nou, mi-e un dor cumplit de un suflet care să îl aline pe al meu. Al meu a ars încet. Iar acum, periodic, trebuie să îi schimb bangajele, care trebuie smulse puternic. Cu tot cu bucăți de carne. Usturimea e din ce în ce mai cumplită. Vreau alinare.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Am ajuns la Orizont

Orizont. Album nou de la Coma. Eu l-am primit abia ieri. Mi-am făcut o precomandă pe getmusic. Punct ro. Da. Ca să fiu sigură că-mi ajunge pe mâini, în căşti, că îl am. Băjeții au scos album după 10 fucking ani. Auzisem că Un semn e pe album, la fel ca Document, Chip, Vezi şi Cel mai frumos loc de pe pământ. Cum naiba să nu vreau să îl am?  Pe urmă au dat celelalte două minunății: La hotar şi Orizont. Gata. Normal că e imperativ să îl am. Doamne. Chestia asta ce o scriu eu aici ar trebui să fie un fel de recenzie. Dar nu prea sunt în stare. Doar aştern aici impresia despre album. La prima audiție. Mă gândeam că nici nu există ceva trupă care să îmi placă mega-mult, dar despre care pot admite că au şi piese mai puțin reuşite. Nu e şi cazul celor de la Coma. De obicei tre' să spun că ceva nu îmi convine la o anumită piesă şi trec instantaneu la făcut ierarhii, cea mai ok piesă, melodia cea mai tare, una meh si una despre care probabil nici nu ar trebui să vorbesc. Voldemort-ul albumului. Dar nu. Gaşca asta se încăpățânează să scoată ceva extraordinar. Nici nu am preferată. Îmi place tot albumul. La nebunie. Fiecare piesă o ascult de câteva ori. Nu pot să cred ce versuri tari, deşi le face Cătă..., dar instrumentalul - rupe. Rupe. cel puțin pe Dor, Delicii şi Montagne Russe chitara aia e a doua venire a lui Iisus. Mă cam omoară albumu' ăsta. E singurul pe care am dat bani si nu regret nici măcar 50 de bani. Cum de obicei se întâmplă la altele.
Coma. Băăă, io o să intru în comă curând, nu mai am nevoie de absolut nimic. O să îl ascult vo' 10 ani de acu înainte. Are şi pana, da' şi bâta aia ce te nenoroceşte efectiv. Te ia Cătă pe Montagne Russe şi îți cântă frumos, chiar îți dă încredere că e în regulă să îl urmezi, dar după colț se află restul găştii, care stă la pândă cu instrumentele lor pe care nu se tem să le abuzeze. şi te lovesc cu muzica lor cum nici nu ai visat. Aş fi vrut să fiu nițel cârcotaşă, da' nu se poate. Nu am cum. Cred că senzația asta o ai când ajungi la orizont, chiar dacă pare imposibil, ză guys did it.
Tot ce trebuie să ştie un om care vrea să îşi achiziționeze albumu' e că merită să îl ai. Şi atât. Piesele sună într-un mare fel, eu cel puțin, nu am mai auzit ceva care să sune atât de bine vreodată. Şi Coma nici măcar nu era chiar preferata mea. Până când au dat Un Semn. I pitty the fool. Doaaamneeee! Sunt prea entuziasmată. Foarte, foarte fain şi cu muuuult peste tot ce s-a scos în materie de rock şi muzică în general,  la noi. Sau pe planetă. Eu îi bănuiesc că au făcut ceva pact cu diavolul să poată să facă aşa ceva. Aia e. Coma a impus standardul cu Orizont.

sâmbătă, 18 iunie 2016

Filth

Filmele europene sunt în topul celor mai bune filme văzute vreodată de mine. Şi asta probabil se datorează modului în care sunt făcute, dar şi poveştilor care mereu îți lasă ceva la care să te gândeşti. Asta am pățit-o cu mai toate filmele produse pe continentul nostru.
Filth este un film adaptat după cartea cu acelaşi nume, a lui Irvine Welsh (autorul "Trainspotting"). Niciun regizor nu a fost pe placul lui Welsh, pentru ecranizarea cărții, crezând chiar că nu poate fi transpusă povestea prea bine de pe hârtie, pe un ecran. Jon S. Baird,  regizorul care l-a înduplecat pe Welsh, un regizor tânăr, a avut destul curaj şi după 11 ani de când a fost plantată ideea de a face filmul, aceasta s-a şi concretizat.
Este genul de film care te intrigă şi trezeşte în spectator sentimente contradictorii față de personajul principal, Bruce Robertson - un polițist scoțian care tinde spre o promovare.
Aparent, e un tip antipatic care urăşte totul, scârbit de marea lui țară, Scoția. Are o soție, Carol şi o fetiță, pe care nici măcar nu îşi aminteşte cum le-a pierdut. L-au părăsit, iar Bruce crede că singura modalitate prin care le poate recupera este să obțină promovarea. Odată cu asta vin necazurile. Bruce porneşte jocurile murdare prin care le sabotează colegilor lui şansele la poziția vânată de el. Bruce are o tulburare de personalitate borderline, e un om bipolar, puțin schizofrenic şi depresiv, însă nimeni nu joacă jocurile ca el. Filmul are suficientă violență fizică şi psihică, scene amuzante cam pe tot parcursul lui, scene ofensatoare pentru public, şi deşi personajul principal e atat de bolnav şi respingător până în final ajungi să îl compătimeşti şi să îi doreşti un final fericit. Până şi creatorul personajului îl urăşte pe Bruce, pentru că îi manipulează pe toți din jur, îşi trădează singurul prieten, se culcă cu soțiile colegilor lui, se droghează, face cam orice nu ar face un polițist vreodată. Dar îi vrei binele, cumva. Pentru că e de fapt vorba despre bolile lui mentale şi chinul prin care trece, doar pentru a fi aproape de familia lui din nou. Filmul este absolut minunat, sunt prea puține filmele care transmit atâtea emoții şi trăiri prin scene atât de depravate.


luni, 16 mai 2016

De ce se evaporă amitirile?

O cameră obscură, îmbătrânită şi cam mică. Într-un colț al ei găseşti un cufăr uriaş, prăfuit. Dacă deschizi cutia asta veche de lemn, nu descoperi prea multe. Doar câteva poze rupte şi nişte cuvinte aruncate dintr-un stilou pe o foaie de maculator. E greu să le ansamblezi pentru a le da o oareşce coerență, darămite să încerci să le pui şi în ordinea corectă. Ăsta e puzzle-ul pe care vreau să îl termin cât mai curând. Există oameni care spun că ştiu exact prima lor amintire. Eu nu pot face aşa ceva. În cufărul meu, fețele din poze sunt cam şterse, parcă au fost expuse la lumina soarelui prea multă vreme. Încerc să pun într-o legătură imaginile cu frazele găsite alandala. Şi nu îmi iese. Nu pot nicicum să îmi amintesc ceva. Abia îmi amintesc ultimii 10 ani corect. Oricum e un exercitiu interesant să încerci sa dai sens unor frânturi despre care nu ştii cu exactitate dacă aparțin realului sau imaginarului. Plutesc toate ca un fir de praf dezintegrat în lumina unui soare ce cade în spatele liniei orizontului. Mi-ar conveni să pot reface fără efort toată viața, mental.  Dar fiecare parcelă a vieții o percep ca o altă realitate trăită parcă de altcineva. Poate de asta mi-e şi greu să îmi dau seama care e prima mea amintire.

duminică, 8 mai 2016

CMFLDPP

De obicei, când băieţii de la Coma scot o piesă nouă vreau să ştiu imediat la ce se gândea Cătălin când a scris versurile. Şi ca să pot face asta o ascult până nu mă mai suportă nimeni din jur (which usually, is not that hard anyways). Ce vrea să ziiiicăăă??? ceeee?
Sunt ca o dependentă de heroină, nu că aş şti cum sunt dependenţii de heroină, dar lumea vorbeşte. Deschid youtube-ul, la fel cum îşi pregăteşte un narcoman doza necesară; cu multă grijă lovesc tastele în bara de căutare, exact cum fierbi substanţa aia maronie, într-o linguriţă folosind doar o brichetă; dau enter şi arunc un ochi peste rezultatele livrate de iutub, deja davaua e în seringă, garoul strânge braţul... nu trebuie să caut prea mult, e chiar în faţa mea. Înfig seringa, dau play şi mă întind pe spate, lăsând muzica asta frumoasă să îmi inunde sinapsele. PLAY!



Nici nu mai contează la ce se gândea sau ce voia să spună, care e povestea lui, atâta timp cât mie îmi spune fix povestea pe care o căutam. Povestea aia de care chiar am nevoie acum. Emoţii, ură, suspin şi dor şi drag şi vestitul "toate-or să treacă". E şi un pic ciudat cum îi atribui fiecărei piesă sensul potrivit. Ascult piesa asta cu zâmbetul pe buze, cu ochii închişi şi mă las să plutesc şi încerc să depăşesc poveştile "hectic" şi "morphine".