miercuri, 24 decembrie 2014

aş vrea să fiu totul cuiva.
aş vrea să pot să mă bucur din  toată inima, atunci când e cazul. 
aş vrea  să am sentimente puternice. 
să simt viaţa într-un alt fel. 
să am motive de fericire. aş vrea să-mi doresc să port numele unui cântec minunat. 
aş mai vrea, totodata, cineva să-mi facă numele un cântec. 
aş vrea să fiu conştientă de viaţă, de ce se întâmplă în jur.
aş vrea să nu-mi mai lipesc câte un zambet peste gură, aş vrea să fie real de fiecare dată.
vreau să fiu cântecul cuiva.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Mi s-a mai întâmplat de multe ori să privesc o poză cu un zâmbet mare afişat pe faţa mea. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc vreun articol şi să fiu fericită. Dar niciodată, niciodată n-am trăit fericire mai mare datorită unui om politic. Turul II al alegerilor a fost apogeul. Turul al doilea electoral a dat startul la ceva ce poate fi minunat. Chiar mă simt mândră că fac parte din naţia asta unită. Şi ca să fie totul clar, n-am votat anti Ponta. În sfârşit avem un reprezentant care îşi scrie propriile cărţi, un om care pune cultura (prin urmare, modestia e implicită), bunul simţ şi respectul pentru cei din jurul tău pe primul loc. Sper să nu fie mâncat de rechinii din partidul său. Sper să se distanţeze de ei.
Oh, şi să-l ai consilier pe Andrei Pleşu? Like, cine ar fi făcut asta? Oh, o să învăţ germana cu şi mai mult drag. Am prins un drag şi de Prima Doamnă. Pare că România s-a trezit. Cât îmi mai place omul acesta.

vineri, 14 noiembrie 2014

Ies la vot, dar şi în stradă.

Se întâmplă în România. În sfârșit generația cu internetul la-ndemână începe să se facă văzută şi în mediul offline. Iese în stradă, în pieţe, să protesteze. În România se desfăşoară o campanie electorală demnă de Cirque du Soleil. Aş spune că regia circului de aici e mult peste cel de provenienţă canadiană. Avem un candidat cu o reputaţie de Pinocchio şi celălalt... ei bine, tot ce se poate spune despre el e că e neamţ. Cam atât. Unii privesc asta ca fiind o calitate, pe când pesediştii şi susţinătorii lor, ca un mare defect pe care-l asociază cu nazismul.
Primul tur m-a agitat rău de tot. Urmăresc ce se întâmplă în lumea politică mai abitir încă de dinaintea mărturisirilor lui Turcescu. Eram încântată că în sfârşit politica nu mai este plictisitoare. Eram încântată că aveam o listă de prezidenţiabili destul de lungă. În ajunul primului tur încă aveam dubii. Cu o săptămnă înainte urmăream îndeaproape toate declaraţiile, toate ştirile, toate blogurile, doar ca să pot decide cine îmi merită votul. Cu părere de rău, nu am considerat că Iohannis are o bila albă doar pentru că e neamţ. Am spus: o fi el neamţ, primar şi ce mai vrea el, dar e născut şi crescut aici. Asta înseamnă că ştie cum merg lucrurile. Nu mi-a inspirat încredere. Udrea, Vadim, Brânză, Diaconescu, Hunor, şi cei mai puţin cunoscuţi, pe ei i-am clasat undeva sub linia celor care contau cu adevărat. Lupta, în mintea mea, se dădea între Ponta, sigur că da, Iohannis, Macovei şi Tăriceanu. Pe Ponta nu mă lasă inima să-l votez, nu pentru că e plagiator, sau mincinos, sau pentru că nu şi-a asumat niciodată nimic, doar a dat vina pe Băse, nu. Nu-l votez că nu-mi place faţa lui. Ponta nu merită nimic altceva decât să stea în faţa poporului şi noi, pe rând să mergem şi să-i articulăm câte o flegmă pe ochelarii lui. Nu mă interesează că e tânăr, că e energic. Mă interesează că atunci când s-a întamplat accidentul din Muntenegru, Ponta a venit la televizor spunând simplu: eram la baschet. Premier fiind. Aşa că mi-au rămas două variante. Înclinam spre Tăriceanu, nu ştiu de ce, până l-am văzut la Antena3. Atunci am ştiut: Macovei. De bine, de rău, tipa ştia ce face. Avea un plan. După mersul la vot, exact ca la moaşte, am intrat direct pe net, să văd cine şi ce zice. Nebunie, în schimb. Văd cozi imense, poze puse de prieteni plecaţi în străinătate, declaraţii cum nu mi s-a mai dat să citesc vreodată, oameni care mărturiseau că  au rămas cu orele în faţa secţiilor de votare. Şi pe urmă, a izbucnit.
Nu a fost mult până ce nu am citit ştiri conform cărora pesediştii au adus nebuni cu acte în regulă, la vot. Au luat frumos un autocar cu pacienţi de la spitale de psihiatrie, din Jebel sau Gătaia şi i-au adus la secţii. Un alt lucru făcut de minunatul şi ocrotitorul partid roşu, a fost să pună oameni să voteze în toate localităţile din Timiş pe liste suplimentare. Frumos, nu? Şi ştirile astea curgeau la fiecare oră. Nu îmi venea să cred câte se pot întâmpla. Am mers pe principiul În primul tur, girls power, iar în al doilea- Deutschland uber alles. Am început să-i urmăresc pe cei doi intraţi în al doilea tur cu şi mai mult interes. Am decis că Ponta nu merită şi că neamţul are umor. Pe urmă l-am văzut pe Blaga în spatele neamţului. Speram ca sângele ăsta de neamţ să îi facă pe pedelişti să îngheţe. Dar nu.
Cel mai enervant lucru în campania asta este implicarea televiziunilor care acuză generaţia mea. Că ieşim în stradă cumpăraţi de ACL. După dezbateri, ar trebui să ieşim din nou în stradă sau măcar să nu meargă niciun român la vot. Nu merită. Nu vreau să trăiesc într-o ţară condusă de Ponta, nici de Iohannis. Şi nu vreua să aleg răul cel mai mic. Asta facem încă de când am ieşit de sub comunism. Vreau un om care se pretează pentru funcţia asta, un om curat, onest, de încredere. Nu obosiţii ăştia doi. Oricum ieşim în stradă. Neplătiţi.

luni, 29 septembrie 2014

Portret de suflet

O tristeţe covârşitoare mă cuprinde când mă gândesc că o las aici, singură. Se întâmplă ca ea să fie posesoarea unui simţ al compasiunii ieşit din comun. Se întâmplă ca ea să fie cel mai blând şi empatic om pe care l-am întâlnit până acum. Blândeţea, compasiunea, empatia, toate acestea răsar în ochii ei.
Ea este acel om care suferă odată cu celălalt. Îi simte durerea, poate mai amplificată, decât persoana în cauză. Din aceeaşi ochi în care sufletul i se citeşte, curg lacrimi.
Cum pot eu să plec liniştită? Cum pot să o las în urmă când ea e medicamentul de care am nevoie?
Să o las singură, aici, dezarmată în faţa atâtor necazuri... Un om care merită să aibă tot ce e mai minunat pe lumea asta, dar în schimbul bunătăţii ei primeşte doar probleme care sapă adânc, repetat şi mecanic în sufletul ei. Aş vrea să o pot lua cu mine peste tot. Aş vrea să îi pot oferi tot ceea ce are ea nevoie. Dar aici, m-aş împotmoli, pentru că ea nu vrea nimic decât linişte. Aş vrea să fiu în stare să îi dau lumea întreagă. Aş vrea să-i ofer liniştea şi tava aia cu 20 de lei pe care nu o poate cumpăra doar aşa, să îşi satisfacă ea un moft. Nu poate să dea 20 de lei pentru a avea şi ea o tavă nouă în care să pregătească mâncare pentru o familie mare, nu, nu poate, pentru că ea crede că mai presus de ea sunt restul membrilor familiei.
Mereu ne-a făcut pe plac. S-a dat peste cap să ne ofere o educaţie. A făcut tot ce a putut ca să mă înscrie la o şcoală bună, de oraş. M-a dus în peisajul acela total nou pentru mine, aveam doar 12 ani, şi nu m-a lăsat să cred că sunt singură acolo. Îmi amintesc un episod care s-a petrecut acum vreo 10 ani. Urmă să aibă loc festivitatea de încheiere a anului şcolar. Eu mă simţeam stingheră printre copiii noi de la oraş, cu care nu am putut lega prietenii. Am rugat-o să vină cu mine. Răspunsul ei nu a fost tocmai pe placul meu, trebuia să meargă la muncă. Nu am insistat. A doua zi, mă îndreptam spre generala numărul 8, cu gândul că nu am bani să îi cumpăr şi eu dirigintei o floare. Cu ghiozdanul în spate, mă apropiam de piaţa de lângă şcoală. Şovăiam în faţa tarabelor întinse cu flori. Era deja ultima zi, era deja festivitatea de final de an. Eram ruşinată că eu aveam să fiu singura din toată clasa care nu îşi arăta gratitudinea faţă de diriginta ei. Trec de piaţă, cu pasul încă nesigur şi privirea în pământ. Nu voiam să mai merg singură, voiam să plec acasă. Din spate, aud: "Iuliana...". Niciun coleg nu-mi spunea aşa, dar nici nu se pune problema existenţei unui coleg de sex masculin care să mă strige. Era o voce feminină. În plus, îmi spusese prenumele. Nici măcar profesorii nu-mi spuneau aşa, ei mă porecliseră după satul în care stau. Mă întorc... Şi acolo era ea. Îmi zâmbea şi îmi spune că nu a putut să mă lase singură. Şi-a luat liber de la muncă şi a venit cu mine. Mi-a zis: nu putem merge aşa, hai să cumpărăm nişte flori. M-a luat de mână şi m-a salvat.
Ea nu are priorităţi. Nu. Tot ce face, face din pură generozitate. Nu cred că există măcar un strop de egoism în ea. Un om mai bun nu am întâlnit niciunde. Desigur, uneori am impresia că face lucruri doar pentru fratele meu. Dar ştiu că nu e aşa. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el, să stau zilnic cu ea, nu doar în unele sfârşituri de săptămână şi sărbători. Sunt egoistă şi invidioasă. Cum am putut să devin aşa, când tot ce m-a învăţat ea a fost generozitatea, răbdarea şi restul calităţilor pe care le are? Mama are doar calităţi. Este omul perfect. Chiar dacă în principiu nu s-ar putea rezolva o problemă, ea poate.
Acum doi ani mi s-a furat portofelul în care mai aveam banii de tren, să mă întorc acasă şi cât să mai rămân prin Timişoara vreo două zile. Am sunat-o disperată să-i spun ce mi s-a întâmplat. Dacă a văzut că nu poate colabora cu mine, că nu răspund la propunerile ei aşa cum ar fi vrut, a zis: stai acolo. Vin după tine. Cine s-ar fi gândit că în decurs de maximum 2 ore ea să fie deja în faţa blocului? 200 de km. Ea. Doar ea poate să lase tot ce are şi să-şi salveze fiica risipitoare.
Aş vrea să-i pot oferi totul. Tot. Şi pentru ea îmi voi da silinţa, pentru început măcar satisfacţia morală să o aibă de pe urma mea. Vreau ca şi ea să poată să depindă de mine la fel de mult cum depind eu de ea.
Îţi mulţumesc, mama, pentru tot! Eşti un om minunat, eşti sufletul meu!

duminică, 28 septembrie 2014

pagini de cultură.

mereu încerc să scriu atunci când nu mă simt utilă. trebuie să am mereu acces la ceva pagini. de data asta, de cultură. mai scriu din când în când. se întâmplă ceva minunat în Timişoara, despre care am început să scriu. articol.

duminică, 21 septembrie 2014

Trend-uri, iPhone şi Ponta

Nu ştiu ce să mai zic despre lumea în care trăiesc. Acum e normal ca la 14-15 ani, ca fată, să fii machiată în ultimul hal, să-ţi pui perdelele în cap şi să-ţi faci un selfie, să-ţi etalezi bustul în bluze mulate. în speranţa că agăţi şi tu ceva. De ce toţi cei sub 18 ani au acces la tot felul de gadget-uri? De ce părinţii îşi transformă copiii în obsedaţi de modă, tehnologie şi muzică proastă? Înţeleg că până la urmă fiecare îşi alege calea. Dar era vorba că fiecare dintre noi suntem originali. Acum, toţi sunt traşi la indigo. Acelaşi aspect fizic, aceleaşi poziţii în poze, aceleaşi statusuri teribil de emoţionante venite din partea unor persoane care habar nu au cam despre ce e vorba în viaţă. Măi copii rebeli, unde vă e urma aia de unicitate? Mă întreb ce modele au aceşti adolescenţi. Dar cum mă întreb, la fel îmi răspund. Toţi îşi găsesc modele în personalităţi Disney, şi nu din acelea demne de urmat, şi cântăreţi de pe la noi. Abia aştept să-i lovească realitatea şi să realizeze cam cât de şterşi sunt.
Lumea cred că se apropie de final. A intrat, asemenea mie, în depresie. Tocmai am văzut un material la un buletin de ştiri, în care era vorba despre cel mai aşteptat moment al anului. Nu era vorba de vreo decernarea a unor premii de orice natură, nu era lansarea unui film aşteptat toată vara, nu. Era vorba de noul telefon al celor de la Apple. Întreaga umanitate a ajuns să fie sclava marilor companii.
Am rămas şocată de felul în care oamenii s-au pregătit pentru această zi. Şi când zic pregătit, mă refer la aliniatul la coadă, cu trei săptămâni, în faţa magazinelor pentru a-şi ridica telefonul. Acum, cei care mă cunosc ar putea spune că urlă invidia din mine, că am aceleaşi două telefoane, unul de prin liceu, adică de vreo 4 ani, şi ală a rămas fără carcasă, şi altul mai din zilele noastre niţel. Un Nokia C1-01. Nu mă ajută cu nimic cel din urmă, pentru că nu încarc cartela preplătită. Şi asta ca să nu-mi pierd timpul pe net când stau la o cafea cu vreun prieten. Revenind la ce am spus mai devreme, lumea a devenit ahtiată după cele mai noi tehnologii. Acum, nu ştiu exact ce poate face un iPhone, însă sunt sigură că nu minuni.
Am văzut un domn ieşind dintr-un magazin cu telefonul frumos aranjat în cutiuţa lui, era aşteptat ca Iisus în Ierusalim. Ştie toată lumea episodul, când intră pe măgar. Dar măcar atunci era vorba de cel considerat Mesia, nu de un oarecare dobitoc dispus să cheltuie bani pe un bun perisabil. Nu voi înţelege niciodată nevoia asta de a fi prima care să deţină un anume obiect. Vorbesc despre un fenomen îngrijorător. Nu ştiu încotro ne îndreptăm. Migrau chinezii în Paris, pentru că deja în China era crimă pentru un asemenea obiect. Cu ce îmi îmbunătăţeşte viaţa o chesie ca aia? De ce să mă duc de nebună, să dorm într-un cort în faţa unui magazin cu săptămânile? Cum vine asta?
Cineva sigur, sigur, trebuie să-mi răspundă.
Un alt semn sigur al decăderii umanităţii este prezenţa uluitoare a fanilor PSD pe Arena Naţională. Cum să-l susţii pe Ponta? Sărăcuţu' nu ştie să răspundă corect la o întrebare simplă, fără a-l implica pe rivalul său demn de tot atâta respect precum Ponta, Băsescu. Dar, m-am liniştit când am auzit că şi-a plătit electoratul ca să fie acolo. Mi se pare corect. Mi-e frică totuşi de prezidenţialele ce vor veni. Mi-e frică de manipularea întreprinsă de antena3, de cei loiali PSD-ului, indiferent de cine îl conduce. Acum, după atâţia ani, chiar mi-e teamă de rundele ce vor urma în bătălia pentru preşedinţie. Aş vrea să votez, dar ştiu că nu voi schimba nimic cu asta. În plus, nu am ce alege. Se vehicula într-un timp că va candida chiar şi Gâdea, atunci când s-a supărat că şeful său este închis. Dacă va candida acest distins domn care nu ştie care e diferenţa dintre "din" şi "dintre", promit să părăsesc ţara. Aş vrea să văd şi eu un om care măcar să afişeze o dâră de integritate. Însă, trebuie să închei aici, poate citeşte un specimen despre care am scris mai sus.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

to me. from me.

Cred că sunt într-o depresie adâncă. De fapt, sunt sigură. Tot ce simt acum e o extensie amplificată a tuturor trăirilor din copilărie şi, cu precădere, din adolescenţă. Nu o să scriu acum, aici, că mă scufund într-un abis întunecat şi alte lucruri ce aparţin de exprimarea abordată de depresivi. Nu. Scriu doar pentru că vreau să am impresia, pentru câteva clipe, că în sfârşit pot vorbi cu cineva. E un exerciţiu de terapie, aka scrisoarea terapeutică. Vreau să-mi spun aşa:

Dragă Iuliana,

Îmi pare rău că te deranjez fix acuma. Ştiu că ai şi tu la fel de multe pe cap. Dar, hai să vorbim. Am nevoie să fie cineva lângă mine. Ştiu că simţi la fel. Ştiu că nici tu nu poţi vorbi deschis cu nimeni. Scrie-mi înapoi, te rog. Răspunde-mi. Uite, voiam să-ţi spun că am nevoie să-mi fii alături şi să nu mă laşi să aleg acea cale despre care vorbim telepatic. Ştiu că toată lumea se evaporă brusc când ai nevoie de o vorbă bună şi de un sprijin. Dar eu sunt aici. Cu mine poţi discuta. Ştiu că acum de simţi încurajată de gestul unora, de curajul unora, dar tu nu o face. Stai cuminte. Haide să încercăm amândouă să luptăm. Ştiu că nu mai e nimic în sufletul tău, că motivele de bucurie sunt prea puţine. Ştiu că încerci din răsputeri să te prefaci că e totul în regulă, când de fapt, în mintea ta nimic nu mai are sens. Nu te-a abandonat nimeni. Contezi pentru familia ta. Gândeşte-te la ce laşi în urmă. Nu ai voie să pleci până nu realizezi ceva. Chiar dacă nimeni nu-ţi dovedeşte că ţine la tine, încearcă să te preţuieşti tu. Ştiu că tu crezi că eşti compusă din defecte. Ştiu că mereu a fost cineva acolo care să te convingă că tot ceea ce ai tu sunt defectele şi că altcineva e mai bun ca tine. Dar pentru tine, tu ar trebui să fii mai importantă. Nu face vreo prostie. Lasă totul câteva zile, încearcă să te relaxzi. Citeşte. Închide-ţi telefoanele şi renunţă la internet. Cufundă-te în cărţi, în ce îţi place să faci, ce te relaxează. Fă în aşa fel încât să te preţuieşti şi caută câte o calitate în fiecare zi. Haide să ne reparăm.

Te îmbrăţişez,
Iuliana. 

marți, 29 iulie 2014



Am mai povestit povestea asta. Oamenilor le place să-i rănească pe ceilalţi. Se simt mai bine după chestia asta. Am mai povestit cum jignirile curgeau spre mine din partea unora la care ţineam. Povestea se repetă şi se va repeta la infinit.
Chiar dacă personajele se schimbă, cuvintele fie rămân aceleaşi, fie trec printr-un proces de amplificare. Sufletul meu deja e vânăt. Nu mai e deloc pur. E tot albastru... Nu mai ştiu să reacţionez la toate. Orice cuvânt aruncat îmi atinge vânătăile. Mă doare carnea sufletului. Nu mai rezist. M-am ales cu răni urâte ce vor dăinui... vreau singurătate şi linişte.

joi, 10 iulie 2014

eu vs fed

Îmi lipseşte puterea lui Federer. Nu "putere" în sensul de forţă, cât putere ca... the greatest tennisman alive. Obişnuiam să-l susţin pe Djokovic, însă recunoşteam puterea lui Federer. Da, îl recunoşteam ca fiind regele tenisului şi ştiam că e cel mai bun, dar îl apreciam pe Djokovic mai mult decât pe oricine. Totuşi, puterea lui Federer era de necontestat. În finala Wimbledon 2014 am ţinut nu cu Nole, ci cu Roger. De ce? Pentru că are eleganţă, carismă şi, mai ales, talent pe teren, şi nu numai. E mult prea bun ca să nu ţin cu el. Iniţial, l-am susţinut şi pentru că deja e bătrânel şi multă vreme nu va mai juca. Nole are tot timpul din lume. Sau nu. Ideea e că am ales cele trei calităţi roiale în schimbul celor ale sârbului.
Nici nu ştiu de ce am ales să vorbesc despre de ce l-am ales eu pe Federer şi nu pe Djokovic. Voiam să vorbesc despre cum mi-am pierdut eu visul meu de a deveni jurnalistă. La începutul facultăţii îmi doream prea tare ca atunci când mă fac mare să fiu o jurnalistă nişată pe cultură. Şi am şi început să mă perind prin tot felul de redacţii timişorene. Eram ca Federer. Carismatică şi făceam tot ce făceam din pură pasiune. El s-a ales cu nişte mulţi bani în cont, eu - cu experienţa. Dar nu conta, asemănarea constă în plăcerea cu care făceam toate astea. La un moment dat scriam la trei publicaţii online în acelaşi timp, câteva articole pe zi. De plăcere. De fiecare dată când îmi vedeam articolele publicate, parcă câştigam un Grand Slam. Oh, ce vremuri frumoase. Au trecut trei ani şi după ce am încercat tot ce mă interesa pe plan jurnalistic, am decis să mă retrag. Sigur, şi acum mai aţipesc câteodată gândindu-mă la cât de fain va fi când voi fi corespondent de la Cannes pentru ceva mare ziar din România. Scriu despre filme and stuff. Sau cum ar fi să fac interviuri revoluţionare cu personalităţi de top, şi aici nu mă refer la Bieber, ci mai degrabă: James Hetfield, Bob Dylan, Anthony Kiedis, Roger Federer, Novak Djokovic, Quentin Tarantino, Woody Allen, şi alţii de la noi pe care nu-i voi numi...
După trei ani de facultate, în care mi s-a demonstrat că degeaba eşti silitor şi serios, că mai mult tupeul contează şi neseriozitatea, am început să urăsc jurnalismul din tot sufletul meu. Nici măcar nu vreau să mai aud de meseria asta vreodată. Facultatea asta m-a distrus. Talent, nu cred să fi avut vreodată, poate credeam asta la un moment dat. Şi iată că m-am repetat de enşpe ori. Eleganţa vine odată cu vârsta. Deja am devenit o leidi. Am un comportament adecvat unei doamne, şed picior peste picior şi nu mai iau poziţia de bad guy, recte, picior peste picior, dar în altă manieră. Am şi o colecţie impresionantă de rochii vechi aka vintage. 6 la număr. Credeam că am tăria lui, să domin seturile sau măcar să revin în setul patru şi să-l nenorocesc pe Djokovic, dându-le tuturor speranţă că voi învinge. Dar s-a dovedit a nu fi aşa. Am pierdut finala de la Wimbledon. Acum, că am trecut toate astea în revistă, consider că există multe asemănări între mine şi cel mai osom om de pe planetă, Roger Federer.
Diferenţa e că Federică a avut şi încă are lumea la picioare, fiind şi acum cel mai bun tenismen la nivel mondial, iar eu... eu sunt o actuală fostă jurnalistă în devenire. M-am retras. Am renunţat la vis.

luni, 7 iulie 2014

Am ajuns în cel mai urât moment al vieţii. Sunt în larg şi a început furtuna. Barca mea mai are puţin şi e zdrobită de valurile astea nebune. Pare că voi scăpa într-un fel sau altul, însă salvarea nu va veni. Sunt doar iluzii de care încerc să mă agăţ ca să pot depăşi momentul. Ştiu că, în final, mă voi scufunda. Nu am abilităţile necesare pentru a supravieţui unei asemenea calamităţi. Nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Nu credeam că viaţa poate să fie aşa furioasă pe cei care abia păşesc spre ea. Aş vrea să pot fi salvată. Nu vreau să mă scufund.

joi, 29 mai 2014

112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .
„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

boc.

boc, boc, boc, boc! până la frigider şi înapoi... cred că se aude de jos cum bocăne când merge. Acum, în mintea mea, văzând-o cum înfulecă şi păşeşte, îi spun vreo două şi arunc cu şlapu' în capu' ei. Sau na, cum s-o nimeri... te-am făcut, fraiero! nu vrei să-mi vorbeşti, ai? nici nu mă intereseaaază! nu mai bocăni.

miercuri, 28 mai 2014

le weekend

Am avut un weekend de senzaţie, cum ar spune orice cocalar cu acte în regulă. Ei bine, nu trăiesc în marea familie a cocalarilor, însă aşa îmi vine a spune. A venit fratele meu în vizită. Pentru a nu-ştiu-câta-oară. Motivul? Să mergem la un film la care voia el mult de tot să meargă, Godzilla. 3D. Scuza mea a fost: ce, doar joacă Bryan Cranston, celebrul Walter White, şi mai celebru sub pseudonimul Heisenberg. Meh, sincer, am mers pentru că... efecte speciale. Şi 3D. Până să ajungă frate-miu, nu prea am mai ieşit foarte des în oraş, viaţa mea în Timişoara înseamnă cămin sau zona în care stă Petrică (MySignificantOther). Mi-am dat seama cam cât de babă sunt. Hahahaaaa, nu mai rezist la o bere. Weekendul a fost foarte încărcat, prin urmare. Am mers la film, care normal că m-a cam dezamăgit. Pe urmă, am şezut cu mai mulţi prieteni pe malul Begăi, până spre târziu. Oh, da. Am reuşit să-l sperii rău de tot pe fratele meu, plecând dintr-un superb local, şi ce să vezi, ne-a cam prins controlul. Eram şi cu ditamai bagaju' după noi. Sâmbăta am îngurgitat rapid două limonade reci, pac, am gătit ceva rapid, şi am plecat spre concert Partizan. Oameni ce m-au dat pe spate. Când concertul a luat sfârşit, şmaf, am plecat spre un alt local să vedem marele meci Real vs Atletico Madrid. Sau aşa ceva. Nu sunt mare fană fotbal. Cel mai mult la fotbal îmi place galeria. Oh, şi cântecele ei îi plac. but, enough about that. Duminica a decurs mai lin, ne-am plimbat în hidrobiciclete, un păianjăn îi dădea târcoale fratelui meu, eu am vrut să pozez în eroină şi l-am salvat. Am vrut să mă salvez şi pe mine, crezând că am şi eu un păianjăn pe frunte, doar că m-am trezit cu o usturime şi un ac de albină lăsat în urmă. I-am arătat parcu' copiilor şi locul din Timişoara pe care pot spune că voi ajunge să-l detest, La căpiţe. Mai târziu am plecat spre cămin, ţin să precizez că e foarte departe de cam tot, doar ca să ne schimbăm, pentru că Iulian urma să se vadă cu nişte foşti colegi de liceu. Dar vai, ce să vezi, tramvaiele nu mai circulau după 10 jumătate. Aşa că am cam mers pe jos o bună bucată de timp. Am ajuns destul de târziu. Aveam şi febră. uhuhuuuuu. Luni am luat-o de la capăt. Am putut doar să-l duc la Suppa Bar. Aparent, frate-miu nu e prea vorbăreţ. După plecarea lui, m-a prins cea mai minunată ploaie din lume. În două minute am fost leaorcă. Şi iote aşa de când a plecat frate-miu, stau sechestrată, de bună voie, în camera mea obosită de cămin, sb le tratament. Mă gândeam într-una din seri: ha, când ai o viaţă interesantă, parcă să scrii pe blog nu mai e mare chestie. Şi în acelaşi timp: Hmm, da' parcă dacă ai o viaţa faină, ai avea motive de scris. Meh, it doesnţt reallyle matter right now.

luni, 28 aprilie 2014

Schimbări apar mereu, în fiecare secundă ne schimbăm. La mine procesul e mai lent. Au trecut ani de zile până m-am împrietenit cu rochiile, spre exemplu. Le uram, uram să le port, să le văd. Acum am ajuns să-mi cumpăr, să-mi comand de pe site-uri, să merg la SH-uri în căutarea lor sau să răscolesc dulapul cu haine vechi ale bunicii sau ale mamei, cu inima cât un purice, poate-poate găsesc ceva ce-mi place şi pot să port. Mai nou, caut pantofi. Nimic care să depăşească vreo 5 cm, nimic cu platformă sau ostentativ. M-am schimbat pentru că s-a ivit o schimbare în viaţa mea, acum vreo doi ani. Şi-m doresc doar să fiu puţin normală pentru oamenii din jur. Visez la o slujbă (a nu se citi job), normală. Nu mai cred în slujba visurilor mele. Vreau doar să supravieţuiesc şi să am mereu un zâmbet pe buze. Am ajuns să-mi pese de cum se simt cei din preajma mea, să nu-i mai deranjez prea tare şi să-i mulţumesc pe toţi.
Mereu am fost respinsă de oamenii la care ţineam, minţită, abandonată după o perioadă. Acum vreau să se schimbe şi asta. Îi voi lega pe toţi de mine. Nu vor mai pleca fără să-mi spună. Îi voi face să mă iubească şi să nu mai plece vreodată. Doar dacă eu voi vrea asta. Muhahahaaaaa!!! O să-i hipnotizez pe toţi cu drăgălăşenia mea (sarcasm), astfel încât nu-şi vor da seama că sunt prizonieri. Şi voi fi fericită în sfârşit. Voi avea prieteni, un loc de muncă banal, dar super, rochii şi pantofi. This seem to be a perfect plan.