Am răsfoit şi am răsfoit până ce am dat de o postare. Înainte de toate, am tras nişte concluzii: blogu' ăsta sucks!!! Dar fie. Am văzut că pe la începuturile lui postasem ceva de gen: să mai promovăm nişte muzică românească, episodul 1. Nu a ajuns la un al doilea episod. A fost unul singur şi atât. Oare chiar nu ştiu trupe interesante despre care aş putea vorbi? Hmmm... Trupe nu, dar artişti, oarecum.
Nu mă pricep la hip-hop sau rap, însă mă atrage ceva, nu ştiu ce, dar mă atrage piesa Căutânda lui Raku, împreună cu preferatul meu din toate timpurile, Ombladon. Din câte am înţeles, Raku nu mai activează în Zale. Nu ştiu motivul. Îmi place cum repuieşte, are o dicţie foarte bună, iar mesajul transmis de el este unul care te face să aluneci din zona de confort, încet-încet, spre periferii şi te cam obligă să-ţi pui nişte întrebări în legătură cu felul în care obişnuiai să vezi lucrurile. Am văzut ce face la Ştirile Libere cu Gojira. Cât despre Ombladon, numai de bine! Omul ăsta e fenomenal, el practic se ceartă cu sistemul, în mod direct, azvârle cu bucăţi de carne în politicieni şi în tot ceea ce lui i se pare defect în mai-mult-ca-perfecta lui ţărişoară.
Spuneam de Căutând, este o piesă interesantă, ritmul îţi va rămâne în cap un timp. Ah, era să uit, are şi un picuţ de dubstep... spre final. :D
S-a alăturat şi ea Clubului 27. Nu credeam că se va întâmpla.
Acum doi ani am văzut, din greşeală, un documentar pe VH1. Era despre muzicienii care au murit, din diverse cauze: droguri, depresii => sinucidere, la vârsta de 27 de ani. Mă rog, după ce au fost menţionaţi toţi cei ce au murit (Kurt Cobain, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison şi Brian Jones - ciudat, în afară de Cobain, numele tuturor începe cu "J") şi cauzele morţii lor, în documentar se preconiza moartea artistei Amy Winehouse, care mai avea doar 2 ani şi împlinea 27 de ani.
Astăzi, mai mult ca niciodată am început să lălăiesc piese de-ale ei. Fredonam melodii întruna, mai mult în gând, că oricum nu mă mai suportă ai mei. Iar azi, prin oraş, evident, venise vorba de droguri şi automat mi-a revenit Amy W. în minte. Şi mă gândeam că a trecut ceva vreme de când văzusem documentaru' acela şi tipa e încă în viaţă. Nu ştiam exact cât timp a trecut, câţi ani mai are tipa. Mă gândeam că am văzut recent un concert al ei şi, desigur, momentele de neuitat din ultimul concert, când aruncă cu microfonul în public. Mă gândeam că ea a reuşit să treacă peste aşa-zisul blestem. Toate astea, chiar azi. În seara asta, ajunsă acasă, deschid pagina de facebook şi văd că o amică din Olanda (care face nişte coveruri Anouk minunate - tipa se numeşte Marijke Mamaril, youtube her) avea postată o piesă de-a lui Amy şi mesajul R.I.P.
Am crezut că e o glumă sau că a înnebunit, după care deschid repede toate paginile ziarelor pe care le citesc şi văd mare ştirea: Amy Winehouse a murit!!!
Fuck it! N-a reuşit să rupă blestemul şi să reziste până împlinea 28. Nu asta e ideea. Ideea e că îmi păare tare rău că s-a dus. Cred că e una din drogatele mele preferate. A fost. Adică, nu o condamnam că se comporta aşa, măcar era o artistă sinceră. O voce cu adevărat bună.
Pregătiţi-vă de ştiri interminabile cu şi despre ea. O săptămână de acum înainte, mass-media o să vuiască. Păcat.
joi, 21 iulie 2011
Mă cam frământă ceva. În ultimele două zile, doar revelaţii mă întâmpină. Mi-am făcut prietene noi, fără să vreau - daaaa, ştiu, ar trebui să fie un lucru fain - obligat- forţat mi-am dat seama de prietenele astea. Cu voia lor le voi introduce întregii societăţi, deşi ei mi-au mărturisit că sunt cam prietene cu toaaaată societatea necunoscută, dar mai ales cunoscută mie. Ele se numesc: Ignoranţă, Prostie şi Nepăsare. Le cunoaşteţi sau doar pe mine m-au obligat să le fiu tovarăsă?
Mi-e asa de dor. Tot timpul mi-e dor, ba de casa, ba de Timisoara. Nicicum nu e bine cu mine. Adica, acum imi este dor sa vorbesc cu anumite persoane, iar cand in sfarsit pot face asta, brusc imi dispare tot interesul ala ce ma macina pentru persoanele respective. In mod evident, cand le stiu departe, mi-e din nou dor. Nu ma inteleg. Pe bune. Niciodata nu sunt multumita. Imi doresc o chestie, ajung sa o am, iar cand acea chestie imi apartine in totalitate incerc sa o indepartez. Poate-mi place sentimental de “dor”. Cum imi place sa stiu ca ma doare degetul pe care a sarit un strop de mamaliga fiarta. Dar s-a vindecat, acum nu mai are niciun farmec. Hm. Vechea mea problema cu practica. Imi place sa stiu ca fac ceva pentru niste publicatii, ma fascina gandul ca voi merge la concerte gratis – in principiu, ca voi merge la concerte -, iar cand mi s-a dat posibilitatea asta, ma gandeam ca vreau ceva serios. Da, stiu, am mai pomenit asta in nenumarate postari, de fapt, numarate, ca totusi, si blogu’ asta are o limita. Insa, imi dau seama ca sunt defecta. Cand lucruri serioase se aratau la orizont, imi doream sa fiu la un concert. Vreau la Gurasada, dar nu pot pleca pentru ca ai mei isi reinnoiesc juramintele. Mi s-a spus ca pot pleca, nimeni nu se supara sau ceva, dar acum simt ca nu pot rata o ceremonie de gen, pentru un festival care se va tine si la anu’. Desigur, voi spune tuturor ca preferam sa merg la fest, ca tot m-a dezamagit. Gasesc eu un nod in papura. Pur si simplu, nu ma mai inteleg, NU TE MAI INTELEG, FIINTA!!! Revino-ti!!!M-am pierdut, mi-am pierdut calea. Nu mai am mentori, nu mai am chef… nu mai am nimic. Nu sunt stresata sau ceva, din contra, prea imi merg lucrurile cum trebuie… Ceva se intampla, fie e sfarsitu’ lumii aproape, fie… Nu stiu. Poate nu am nevoie de mentori, poate am nevoie de… ceva. Nu stiu, zau, ce m-ar putea multumi. In scurta mea introspectie, mi-am dat seama de faptul ca nu sunt deloc realista sau cu o mentalitate implementata de ceva timp, ca am capacitatea de a analiza fiecare lucru, adica tot ce credeam despre mine, toate aceste lucruri sunt doar niste false impresii. Nu sunt realista, din contra… Mentalitatea mea e atat de usor de schimbat. Spune-mi ceva si te cred pe cuvant, nu-mi trebuiesc probe, dovezi.Sunt vai de capul meu. Plus ca, simt ca fiecare om incearca sa profite intr-un fel de maleabilitatea mea. Ca sa nu-I zic prostie. Ajung sa fiu de accord cu lucruri cu care nu as fi de accord in mod obisnuit. Si fac asta doar ca interlocutorul, totodata, omul care vine cu o anumita propunere, sa nu ma vada ca pe un om fara de cuvant. Si nu inteleg de ce fac asta. Pana acum nu-mi pasa de nimeni. Nu-mi pas ace credea cineva despre comportamentul meu, despre propria-mi persoana. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Am impresia ca tot ce se intampla, dar ABSOLUT TOT, e o mare conspiratie. Care-I faza??? Criza de la 20 de ani??? Probabil. Dar eu nu simt varsta in vreun fel… De multe ori stau si ma gandesc cati ani am de fapt.I’m officialy a freak. Si nici nu am folosit diacritice… aaah!
Noi vom schimba lumea, nu te mai lua tu după toţi fraierii!!! Asta mi-a spus recent un distins domn la vizualizarea unei recenzii de-a unei tipe (colegă cu mine) care a început să lucreze, pe bune, la un ziar local şi care preferă să folosească clişee precum: concert incendiar, a încins atmosfera, etc... eu, eram un pic cam confuză cu privire la faptul că, deşi nouă la facultate ni se spune să încercăm din răsputeri să evităm astfel de şabloane, ea le cam utiliza. Plus că e şi plătită pentru asta. Am cerut o părere avizată, iar răspunsul a fost cel citat la început.
Să schimbăm lumea e lucrul pe care ni-l dorim cu toţii. Dar cum o schimbăm dacă alegem asta? Ce aducem în plus, ce eliminăm? Schimbările aduse vor consta în nuanţe, culori reci sau calde? Vor consta ele în culori? care vor fi lucrurile concrete? Vom salva copiii din Africa?
M-am tot gândit. Ok, schimbăm lumea. Dar cum? Cum mi-ar plăcea mie să arate lumea în care eu trăiesc? Sincer, în afară de corupţia, care în ciuda faptului că e atât de evidentă, este şi lucrul fără de care lucrurile nu prea ar merge, pentru că avem implementată ideea de şpagă şi/sau lasă bă, că iau eu Bacu' aşa mi-a promis profu' când i-am dat banii de protocol, ne scoatem noi sau dacă nu-i dau ceva asistentei şi doctorului, dar mai ales anestezistului s-ar prea putea să mor pe masa de operaţie... Bun, ar fi perfect să nu mai existe corupţie şi toate lucrurile să meargă foarte bine, să fim toţi corecţi, să nu ne simţim jenaţi să mergem zâmbind pe stradă, gândindu-ne că oameni ce trec pe lângă noi se gândesc că suntem drogaţi (mi s-a întâmplat să merg pe stradă cu un grup mai măricel şi râdeam, iar unii au început să strige după noi: etnobotanicilor!!!), ar fi superb, de asemenea, să spunem tot ce gândim, dar tind să cred că ar fi un întreg haos. Toată lumea ar face ce ar vrea, nimeni nu s-ar mai înţelege cu nimeni. E rău cu rău, dar mai rău fără rău, asta e singurul proverb care cred că se aplică oricărei situaţi, însă cu precădere acestei situaţii. Dacă vreau să nu mai existe atâţia proşti? evident, vreau asta, dar am fi o ţară de pseudo-intelectuali.
Nu ştiu ce aş schimba la lumea mea. Cred că e bună aşa cum e. Nu e corectă, nu e superbă, dar poate nici nu are nevoie să fie altfel. Mi-ar plăcea să fie o dâră ce delimitează zona underground de mainstream, şi aici nu mă refer doar la muzică, ci şi la locurile pe care le frecventează unii. Spre exemplu, în Timişoara sunt o mulţime de locuri faine, care par să fie doar pentru oameni ce nu ascultă chiar de toate. Ei bine, au cam fost invadate de piţipoance şi cocalari. Până şi locul cel mai mişto de acolo e suprasaturat de ei, de la o vreme încoace.
Mi-ar plăcea să pot schimba mentalităţi sau sistemul sanitar. Să nu-mi mai zbiere o prietenă: Cum să nu vrei o ţară ca afară?! Vrei o ţară ca afară?! păi, pleacă afară, atunci! Nu sunt patriotă şi nici de acord cu ce se întâmplă pe plaiuri mioritice, însă sunt realistă sau, cel puţin, asta îmi place să cred. Nu vreau, dacă aş fi vrut, aş fi plecat, nu? Eu sunt cam chioară, dar nu îndeajuns încât să nu văd o parte din valorile care încă mai există la noi în ţară, lucrurile frumoase ce se construiesc... Da, sistemul sanitar, de fapt, tot ceea ce se poate numi sistem la noi în ţărişoară sucks. Astea da. Dar nu-mi luaţi muzica şi locurile frumoase unde merg să-mi hodin ghioambele. Din perspectiva asta, totul e minunat.
Da. Gata! Cred că mi-am dat seama ce ar trebui schimbat la lumea asta. Întregul sistem. Şi colicu'* să fie la fel peste tot. Nu să mă rog eu de oameni plecaţi în ţări străine să-mi aducă colic de pe unde sunt ei, doar ca să-i simt adevăratul gust. Pentru mine colicul e elixirul vieţii. Nu vreau să mă mintă românii că, de fapt, colicul are gustul ăsta. Ştiu că e altfel, în realitate. Cola, un mit al epocii moderne. Doar în capul meu.
Vreau să schimb lumea, da, dar mai întâi explicaţi-mi de unde să încep şi, mai ales, cum să o schimb.
Ceva ce nu aş schimba... oameni ca nenea:
colic = coca cola. cola mic, in principiu.
hodin ghiombele = odihnesc membrele (superioare şi inferioare)
Că tot făceam eu o analogie între oameni şi maşini, deşi nu-mi plac maşinile şi nu am nici cea mai vagă idee despre întregul proces al punerii lor în funcţiune, de ceva timp mă simt ca o caroserie ruginită.
Mă întorc la analogie. Toată lumea e atrasă de caroserie, nu şi de ce e sub o capotă. De asta ar trebui să fie interesat un posibil cumpărător al unei maşini, de ce este sub capotă şi, implicit, cu ce e umplută caroseria.
De vreo două trei zile, deşi am parcat pe tărâmul pe unde am condus mai mereu, până acum aproximativ un an, mă simt ca o maşină inutilă. Sunt parcată la marginea drumului, ruginită şi cu farurile căzute. Ar trebui să dau o liniuţă cu restul, dar mă simt dată la o parte, ca şi când toată lumea complotează împotriva mea.
E aiurea. Cât am fost la Timişoara, mă simţeam utilă şi fericită. Aici, se pare că oamenii pe care mă bazasem, m-au cam dat la o parte şi se comportă ca şi cum eu nu mai exist. Îi spunem Mercedesa. Mercedesa, după ce că e frumoasă şi are toate calităţile posibile, cât conduceam împreună prin Timişoara, îmi era prietenă. Aici... e distantă, ea mă pune pe marginea drumului.
Mă simt aşa de singură. Atât de singură şi inutilă. Mi-e dor de maşina mea pereche, cu un an mai veche decât mine. Duda a trecut oceanul, şofează prin alte locuri, alte plaiuri. Celelalte două maşini cu care mai băteam şoselele Timişoarei în lung şi-n lat, şi-au găsit perechile, de asemenea şi acum hălăduiesc împreună prin locurile noastre preferate.
Cel mai aiurea e că nu am cu cine vorbi şi cui să-i povestesc toate astea. Nu e nimeni care să vină cu un sfat. Doar scriu. Incoerentă mai sunt.
Vreau să nu mă mai simt goală pe dinăuntru sau străină în locu' ăsta. Vreau să pot fi iar bobo, Iuliana sau Iulica.
Se presupunea că am un plan pentru cum îmi voi petrece această primă vară ca studentă. Ei bine, nu stau într-un mare centru universitar de obicei, ci într-un loc unde e doar foarte mult verde vara. Iarna, mult noroi doar. Nu am un plan. Aveam o schiţă, nu prea bine definită, însă aveam o idee... mă gândeam intens la un fest care are loc în apropiere. Mă gândeam să dau o fugă la Gărâna Jazz Festival, dar, evident, nu am cu cine împărţi un cort în acea perioada. Nu sunt doritori, nici măcar oameni ascultători de un pic de jazz... Mă rog, ideea era să mergem cu cortul, dacă se nimerea şi un fest de jazz, era perfect. Bun, m-am bazat pe festul superb ce va avea loc la sfârşitul lunii iulie, undeva lângă Deva, deci, aproape de mine. Vin peste 20 de trupe şi artişti din muzica românească, printre care: Viţa de Vie, Byron, Luna Amară, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Şuie Paparude şi mulţi alţii. Mă vedeam deja acolo, dar am cam ajuns astăzi acasă. Unde, evident, visarea a fost întreruptă, iar eu am fost reanimată, readusă la realitatea, care a fost mai crudă decât sushi (nici nu ştiu cum arată sushi:)))). Nu prea pot ajunge. Unchii mei sărbătoresc 25 de ani de când s-au căsătorit şi vor să organizeze ceva special. Un fel de mini-nuntă, la care sunt prezentă. S-a Stabilit că sunt prezentă deja, iar eu nu am voie să plec nicăieri.
Simt că iar mi-a fost furată o bună parte din independenţă. Cum ajung acasă, cum trebuie să mă simt altfel. Ca şi cum ar trebui să mă comport diferit. Mama s-a speriat data trecută când am fost aici, în vizită... Credea că dacă eu cunosc drogaţi, mă şi droghez. Lucru TOTAL neadevărat. Niciodată anturajul nu m-a determinat sa fac lucrurile practicate de el.
Simt că iar trebuie să dau explicaţii pentru tot ce fac. Nu îmi place asta. Vreau, pur şi simplu, să plec. Să pot decide eu dacă merg la nunta aia sau merg la fest. Vreau să fi fost măcar anunţată: Băi, oricât de tare îţi doreşti tu să mergi acolo la festival, şi deşi mi-ai spus de el de mult timp, nu poţi să mergi, pentru că se întâmplă chestia asta. Ok? Era perfect în regulă. Măcar ştiam şi eu. Concepeam un plan de evadare.
Poate voi fi şi mai tentată să învăţ nişte tehnici de manipulare. Voi rezolva cumva, dar nu ştiu cum. Poate dau lovitura vara asta. Voi metamorfoza piese ale Mădălinei Manole şi Ion Dolănescu în capodopere dubstep. Aşa mă voi îmbogăţi, voi sta într-un loc minunat şi voi reprograma mini-nunta. Sau îmi fac singură un fest la care să îi pot aduce pe oamenii ăştia frumoşi care cântă minunat. Până atunci... Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare.
Hello, hello!!! A auzit cineva de Dj K-Lu?? m? Nimand? Kind of trist, then. Ar trebui să audă cât mai multă lume de el. Şi va auzi!!!
K-lu, pe numele său Alin Constantin, este din Hunedoaaaaaaraaaaa şi cam face legea în materie de muzică prin Timi. Mixează în cele mai faine locuri din oraş, a colaborat cu muzicieni adevăraţi, instrumentişti, e invitat la cele mai faine festivaluri (de exemplu Street Delivery) şi e parte din trupa Beat Bang!
E diferit, pentru că inserează fragmente din filme româneşti vechi. Şi toate sună bine. Ah, un ardeleano-bănăţean fain!
Vă place comedia? e una din piesele prin care eu am auzit K-lu... şi mi-a plăcut. Prea multe nu am de zis despre distinsul domn, doar că mă super mândresc că am o oarecare legătură cu el. Şi e suuuuuperrrr. Nu eram eu cu genul ăsta de muzică, dar Timişoara m-a schimbat, am ajuns să caut piese dubstep-ate pe net... mă întreb... oare Metallica găsesc? hm...
