A scrie sau a nu scrie? Acesta e răspunsul

Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur, încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum, faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself – God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin, beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum. Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă. Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic. Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot caut motive  să beau. Şi atunci inventez că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva... eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri. Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi. 

Voi considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba  fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun singură întrebări and shit. 

Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe. Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote sănătate fix aici. 

if i go, i'm going

Când amărâtul ăsta de suflet e în agonie, de obicei, nimic nu mă opreşte să izbucnesc în plâns. Dar, rareori se întâmplă să ascult o piesă muzicală şi să simt cum sufletul mi-e mângăiat şi alintat. Musai să fie o piesă lentă, da’ nu neapărat de dragoste. O chitară. Şi nişte acorduri pe care încă nu le-am învăţat. Şi nu le voi învăţa, că-s prea leneşă.  Cu toate astea, sufletul, mângâiat fiind, îmi gâdilă glandele lacrimale. Şi plâng. Nu de supărare, nu de fericire. E ca atunci când în sfârşit fac pace cu mine. Cred că aşa se simte. Nimeni din capul şi personalitatea mea nu flutură steagul alb, încă.

Cântă chitară, cântă. Zdrăngăneşte-mi furia şi arunc-o departe. Vânează-mi ura pentru viaţă şi fă-mă bine. Încă o propoziţie din asta şi mă iau ăştia în Lala Band. I’m that good. Cel mai mult îmi place că muzca asta,  indiferent dacă am mai cunoscut-o înainte, ea mă duce pe meleaguri unde sigur am mai fost. Aceiaşi nori, acelaşi vânt şi câmp deschis. Se lasă tot cerul pe tine, într-una din cele 50 de nuanţe de gri, if you know what i mean. Şi nu mă refer strict la chestia aia dubioasă la care nu o să mă uit şi promit că nu voi citi nici cartea. Îmi place prea mult griul ca să-l stric cu nişte texte scrijelite de un om prea horny. Scrisu’ ăsta s-a născut din dorinţa de a-mi exprima o simplă stare pe care mi-a transplantat-o piesa aia drăguţă din Californication. Deja vorbesc prea mult despre serialul ăsta. Chiar trebuie să ştie toată lumea că-l devorez ca şi cum aş devora un ou kinder, înfometată de fapt după surpriză? Am exprimat starea, linişte şi alifie de suflet. Mulţumesc oricărui nene care s-a gândit că e melodia potrivită pentru aşa ceva. Presupun că în momentul în care pacea se va lăsa peste mine şi mine, voi compune o alifie sufletească. Păcat că nu ştiu chineză

Am refăcut o... cum se numeşte în limbaj uman? în fine, m-am uitat peste blogu' ăsta amărât. Mă uit odată la ceva timp. Să zicem, la an. Şi ce găsesc de fiecare dată? Aceleaşi lamentări: ueee, nu am prieteni, ueeeee, sufletu' mă doare and all that shit. Fuck it all. Gata, de amu' chiar mă concentrez pe altceva. Am tot încercat să redevin fericită, citeam cărţi de dezvoltare personală... o prostie, te ajută, dar doar momentan. Ştiţi cum toate marile chestii au fost descoperite din greşeală? aici mă refer strict la gravitate şi mărul lui Newton. Mno, fix aşa mi-am dat eu seama, într-o seara de mare tristeţe... doar pentru mine, că restu' oamenilor se distrau, aşa tristă fiind, dintr-o dată mi-a trecut prin minte o imagine care mă aruncă fix în locul meu fericit, sau cum ar zice vorbitorul de limbă engleză: my fucking happy place. Da, am fo' acolo şi îi super. Chiar funcţionează. Da' cel mai mult mă face să scriu toate astea, la ore din astea idioate, domnişoara Bunduc. Dânsa are un decalog al fericirii conform ei. Mno, ăsta chiar m-o motivat să revin şi să scriu ce revelaţie avusei. Am scris avusei deoarece de ceva vreme stau mai mult în Banat, Banatul e locuit de olteni.

Uh, sunt cam îndrgostită de Hank Moody. That guy.... omg. Începui şi io, ca o hipsteriţă ce sunt să văd seriale ce au început să ruleze acum 8 ani. Sunt cool, vizionez Californication. Aveam o reticenţă din cauza pudibonderiei mele. Se înţelege, serialul este explicit, dar nu la fel de hardcore ca Umbre. Adică, plan detaliu cu cucu. Măcar în Californication, alte lucruri se văd. În fine. Îmi place de mor atitudinea tipului. Oh, Doamne, Hank the man.

scrisoare.

Urăsc tot la viaţa asta. Tot, inclusiv momentele alea aparent minunate. De fapt, mai ales pe astea le urăsc. Te ademenesc într-o poveste cu final prematur şi dureros totodată. ele îţi provoacă durerea. da. Aş vrea să nu mă mai bucur de niciun fel de clipă, ca să n-am aşteptări similare sau mai mari. Continuând în aceeaşi notă, îţi mărturisesc că tre' să fiu deschisă cu tine:
Noi suntem compatibili, dar nu în sensul că ne completăm.  Să ne completăm, ar însemna ca eu să mă dedic, să mă implic în ceva până la un anumit punct, iar tu vii cu completarea. Dar nu, noi nu suntem aşa... dacă tu nu eşti implicat, poate pun eu totul de la mine. Şi invers. Ca să mă înţelegi mai bine, dau un exemplu. Je suis eine Madchen, aşadar primul lucru cu care ar trebui să începem e portofelul, desigur. La tine e inexistent. Îţi ţii toate lucrurile importante în buzunarele în care mai poţi băga ceva. În schimb, eu am un portofel de ani buni de zile. Acolo mi-e toată viaţa: acte, chitanţe, identitate, concerte, teatru, filme, muzee, exursii, tot. Tot ceea ce vrei să cunoşti despre mine e acolo.  Portofelul ăsta îmi spune povestea.  Dacă mă ataşez de ceva, în cazul ăsta - portofelul, nu contează cât timp a trecut de când îl am. Îl voi purta până nu va mai rămâne nimic din el, nu înainte de a-l repara de câte ori e nevoie, şi asta pentru că nu vreau un alt portofel, poate să fie mai bun, mai frumos, da' ăsta e al meu. Are tot ce-mi trebuie şi tot ce-mi place. Chiar sunt sigură că nu voi mai găsi un alt model. De aici poţi trage concluzia că rămân fidelă, loială şi supusă unei chestii de care mă simt ataşată.
Tu ai fost differiţi de toţi ceilalţi. Mi-am dat seama de asta după felul în care te comportai, după felul în care vorbeai... mi-ai plăcut şi fără să mă gândesc că ar putea fi totuşi adevărat, ne-am ales. Am început să ne cunoaştem şi am înţeles că eşti o persoană care are nevoie de afecţiune, încredere în sine, iubire. Am încercat, nu ştiu dacă mi-a şi ieşit, să ţi le ofer pe toate. Am avut momente superbe, momente la care nu mă gândeam că mi s-ar putea întâmpla chiar şi mie, care m-au scos din zona mea de confort. Şi a fost bine. Mă gândesc cu atâta drag la malul nostru... la discuţiile premergătoare malului... şi de fiecare dată o fac cu un zâmbet tâmp pe buze şi lacrimi în ochi. Dar tu nu ştii. Pentru că se întâmplă doar atunci când dormi. Tot ce am trăt noi până acum, chiar s-a întâmplat din iubire. Patetic! Folosesc nişte clişee obositoare. Dar i-e tare dor de clipele alea şi aş vrea să le retrăiesc, musai cu tine. Nu vreau un altuţ acolo. Am scris toate astea pentru că eu mă simt stoarsă de energie, de toată afecţiunea, încrederea şi iubirea. Ţi le-am dat ţie. Acu eu sunt în situaţia ta: un copil timid, pierdut, rătăcit şi golit de tot, astfel încât nimic nu-l mai poate atinge. Vreau jumătate din tot ce ţi-am dat. Iniţial, voiam să-ţi scriu mai mult, dar e prea siropos. Şi meh, nu-mi stă în caracter. Îţi voi înmâna manuscrisul, să ştii exact tot ceea ce ţi-am scris.
Aşadar, toate clipele alea faine m-au nenorocit. M-au făcut să simt tot felul de îndoieli, să am aşteptări mari, mi-au adus tot felul de temeri... m-au făcut să mă tem groaznic că vei pleca şi o să rămân singură, şi nici măcar nu am pisici. Mi-era frică, şi încă îmi este, să nu te plictisesc şi să pleci, să nu mai contez pentru tine. Păi dacă pentru tine nu aş mai conta, pentru mine de ce aş face-o? Totul meu e la tine. Mă doare capul de la atâtea prostii...

Cu drag,
Fata care te aşteaptă online.