luni, 30 decembrie 2013

Ce fericit eşti... 
îmi doresc să scriu, îmi doresc să fiu fericită. da. în mintea mea mereu e o bătălie. nu în mine, ci în minte. sunt mii de secvenţe, care mă fac să urăsc totul. şi să iubesc totul în acelaşi timp. sunt atâtea filme gratis pentru un singur spectator. imaginţie n-am, şi mai nou, nici un orizont prea larg. aşa mi se spune. nu am experienţă. am filme. europene. aş putea spune că sunt şi suprarealiste, într-un fel, pentru că sunt o droaie de cadre şi secvenţe care, deşi curg unele după altele, nu au niciun fel de legătură. mi-aş acorda singură un premiu. o lună în singurătate, pe cea mai pustie insulă. pe cât de bine am ajuns să cunosc fericirea, am întâlnit-o demult, pe atât de bine am cunoscut şi mai demult, tristeţea acută. 21 mai - fericire, 31 decembrie - agonie, imagini contrare puternice. dar nu e data când am întâlnit aste sentimente pentru prima oară.
mă cert cu mine necontenit şi tot necontenit caut pe cineva care să-mi vorbească. "câte-n lună şi în stele", am sperat cândva. am sperat şi am ajuns la linişte deplină. asta o fi însemnând expresia. oricum, toţi mă pot manipula, toţi pot să-mi inducă idei greşite despre mine. sau reale. nici nu ştiu. am nevoie de un titirez să-mi spună care e realitatea. am nevoie de cineva.

luni, 23 decembrie 2013

chasing pavements.

Cum e să-ţi urmezi visele? Am învăţat şi ştiam să fac asta cândva. Acum cred că nu mai am niciun vis. Altfel nu-mi explic cum nu mai fac nimic. Stau... şi stau... Nu mă motivează nimic, mă îndepărtez de oameni la care ţineam cândva, m-am îndepărtat de mult de lucruri care-mi plăceau. Nu mai simt nimic. Şi-l văd pe băiatu' ăsta care avea un vis destul de stupid sau, cel puţin, aşa îmi părea mie pe vremea aia. Acum vreo 2 ani. Era un coleg de facultate, care cocheta, pe cât putea el atunci, cu rapu'. Visa să îşi facă un nume. Acum văd că scoate piese cu Guess Who şi asta îmi dă mie speranţe. Trebuie să cred suficient de mult în ceva şi să şi muncesc cât pot pentru acel ceva. Cred că aşa funcţionează tot. Mai întâi trebuie să-mi dau seama ce naiba vreau de la viaţa asta.

joi, 12 decembrie 2013

Ştie cineva sentimentul ăla când mergi la un vernisaj al unei tanti care se consideră un geniu al generaţiei ei când vine vorba de pictură, iar tot ceea ce pictează sunt sticluţe de ojă şi ciorapi atârnând şi în clipa aia îţi spui Man, cred că eu pictez chestii mai interesante? Sau, mergi la o lansare de carte, descoperi că e vorba de poezie, scrisă de o doamnă la 60 de ani, blocată cumva în adolescenţă, scriitoricesc vorbind, iar atunci îţi spui: dacă tanti asta poate să scrie în halul ăsta, pot şi eu, doar că mult mai bine? Sau atunci când descoperi că o fată care pare ea superdeşteaptă, superfată, ceaiuri rafinate, cărţi interesante pe care le citeşte, şi nici măcar în româneşte, însă atunci când citeşti blogul fetei respective realizezi că scrie cam... prost, din toate punctele de vedere, inclusiv gramatical, ortografic şi toate alea... Ei bine, fix atunci nu te trăzneşte ideea: Bă io chiar pot să scriu mai bine şi mai fain decât ea?
Eh, ce să mai încolo şi-ncoace? Mi-am dat seama că pot fi o scriitoare, o poetă şi mai ales, pictoriţă. Da, aş putea picta nişte floricele minunate, avangardiste. La capitolul poezii... pfff, aş fi varianta feminină a lui Nichita Stănescu sau chiar Bacovia. Doar că în stilul meu. Desigur, acum chiar fac ceva în sensul ăsta şi e cât se poate de serios. M-am pus pe scris. Vreau să fac un volum de povestiri. Pentru că am ceva idei, cunosc ceva oameni, şi cine ştie, poate dau ocazia unei alte îngâmfate să creadă că poate mai bine decât mine să scrie :)