vineri, 25 decembrie 2015

tu mai ştii de pe unde eşti?

Am multe poveşti de zis. Dacă cineva ar fi interesat să le audă, eu sunt interesată să le narez. Da' să fiu întrebată punctual, că nu prea-s vorbăreață şi nu încep să torăi (regionalism, a vorbi întruna fără un subiect precis) necunoscuților. Aşa. Aş avea câte ceva de spus de rădăcinile mele, mai ales că în ultimii doi ani m-am cam pierdut. Pe mine mă, m. Aşea. M-au inspirat oamenii ăia care nu încetează să îmi explice cum sunt ei o pătrime ceva naţie dubioasă, două zecimi - altceva şi jumate moldovean/oltean/ardelean etc. Am şi io aşa ceva. Lăsând în urma introducerea asta destul de plictisitoare, trec la cele promise mai  sus.
Rădăcinile mele nu cred că sunt atât de dese şi adânc îngropate. N-am fost niciodată curioasă să ştiu exact întregul arbore genealogic. Ştiu doar că o străbunică era ceva nemţoaică, un străbunic, ungur (sper să nu mă ţină Petru aiurea în faţa porţilor Raiului din cauza asta). Ei s-au iubit şi mi l-au dat pe bunicul matern. Nu ştiu cum s-ar numi rezultatul. cam atâta ştiu despre străbunici. Aşa. Bunicii paterni sunt pădureni get-beget. Adică vin din ţinutul pădurenilor. Ceea ce înseamnă ceva foarte important. Dacă îi întrebaţi pe ei. Ce-i drept, sunt mulţi oameni importanţi care fac parte din ţinut şi care se află în spaţiul public. Unii au fani. Adica apar chiar şi la teve. Dar nu vreau să încep să îi laud, cumva atrăgând atenţia asupra faptului că, hei, şi eu vin tot de acolo şi nişte uşi ar fi bine să înceapă să mi se deschidă. Ca ăia care se laudă că ştiu pe cineva celebru. Sau că rudele lor locuiesc pe aceeaşi stradă cu respectivul sau că poate l-au văzut la un moment dat într-un magazin. Eram genu' ăsta prin liceu, când oricine mă impresiona. şi cred că mai există dovezi prin arhiva blogului ăstuia. Câţi zei nu au trăit în adolescenţa mea, şi pe câţi nu i-am îngropat pentru greşeli aparent inocente. Diferenţa între cea de atunci şi cea de acum, referindu-mă la minunata-mi persoană, because i fucking am, e că acuma am întins altare altor divinităţi păgâne. Numa' că acu' sunt un pic mai selectivă.
Următoarea chestie. Am crescut în Hăşdău şi Cinciş. Unii poa' să ştie Cincişu' după faza cu lacu'. Nemaipunând la socoteală că locuiesc relativ aproape de Prislop, mănăstirea lui boca (pentru asta o să mă lasă Petrică să intru în Rai, musai, aproape am bilete în secţiunea VIP). Aş putea spune că sunt binecuvântată. De vreo 5 ani locuiesc în Timişoara. Acum, nu prea. În fine. Ideea articolului e că şi eu, umilă fiinţă, am un background destul de întortocheat care are o încărcătură culturală aparte. Din Hăşdău, în Cinciş. Şi din Cinciş, în Banat. Cât de super sunt? Răspuns corect: cea mai. Numai că sunt foarte confuză. Nu pot să îmi dau seama care îmi este adevarata identitate. Eeeeh. Aia e.

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Radiografie

Eram pe cale sa public un text în care pusesem toată revolta şi toată furia pe care le simțeam față de lucrurile astea care se întâmplă peste tot. Era un text în care spuneam cum am fost sfătuită să mă adaptez societății şi să profit de fiecare cunoştință pe care o am, ca să-mi îndeplinesc visele. repulsia o aveam doar la gândul că există oameni care se prostituează în halul ăsta. Că am câteva exemple clare în minte, cum unele ajung să facă jurnalism pentru că devin iubitele unor producători/redactori-şefi. Era un text destul de bun, până şi mie mi-a făcut plăcere să-l citesc. Amuzant şi creativ. Dar l-am şters.
Şi am şters minune de text, inspirațional, că era încărcat cu ură. Atâta ură, încât mă apăsa. Mă sufoca. Am hotărât aşa, de una singură, că o să mă concentrez doar pe lucrurile care îmi eliberează gândurile şi sufletul. Am putea cu toții să ne gândim la uriaşa şansa de a exista într-un anumit punct pe glob şi la lucrurile mărețe de care suntem capabili. Nu ştiu cu exactitate care mi-e traiectoria spre măreție şi ce vrea destinația asta să fie, în ultimă instanță.
Îmi voi respecta şi cel mai sfânt principiu: să nu calc pe cadavre pentru fericirea mea. De asemenea, să nu fiu ce urăsc cel mai mult: o profitoare, o materialistă. Sigur, e scurtătura cea mai sigură, dar de ce să nu merg pe un drum care poate fi copleşitor de frumos? Măcar voi fi împăcată cu mine, fără remuşcări care să nu-mi dea liniştea necesară somnului. Mă voi bucura că fiecare alegere făcută nu are un interes ascuns.
Suntem doar praf de stele...

luni, 14 decembrie 2015

Momente şi fotografii

Aaaah, tehnologiaaaa. Cine nu o iubeşte? Cine nu se poate declara pierdut odată cu ea? Telefoanele performante, mai mult sau mai puțin, au devenit un fel de prelungire a brațelor noastre. E parte din noi şi ne consumă chiar mai repede decât bateriile de smartphoane. Asta dacă nu cumva eşti pe filmu': "hei, ai grijă ce spui la telefon. Suntem ascultați! Ei aud totul! Nu poți avea încredere în nimeni!", şi atunci inventezi tot felul de coduri, că şi unui cuvânt normal îi găseşti ceva eufemism, dar într-un fel atât de ascuns, că nici tu nu mai ştii de fapt ce ai vrut să spui. Şi atunci dai vina pe interpret. Şi telefonul tău probabil e un nokia 1300. Să nu poți fi interceptat.
În altă ordine de idei, cred că am ceva probleme din astea ciudate, şi anume, mă ataşez de lucruri. Emoțional. Sau ceva de genul ăsta. Păi pe vremea mea, în minunata perioadă a liceului, primisem primul meu telefon cu cameră foto. Era un samsung cu o cameră extraordinar de slabă, un telefon care nu permitea nici transferul prin infraroşu (asta dacă îşi mai aminteşte cineva epoca aia), darămite bluetooth. Şi nici card nu puteai băga (a se citi "insera"). Am spus asta ca să aranjez un pic terenul. Am ținut de telefonu' ăsta mai ceva de cum a ținut el de mine. Abia în vara asta m-am lăsat convinsă să îmi las samsungul, sărmanul, liber. Nu mai putea nici el. Carcasă nu mai avea de vreo doi ani. Nu mai răspundea la comenzi, şi alea erau extrem de puține. Dar nu voiam să renunț. Pentru că acolo aveam nişte poze foarte dragi mie. Puține, cât suporta preistoricul meu fost telefon. Pe fostul aveam poze, sau ceva ce aducea a poze destul de întunecate, de la un concert. Pe atunci, telefonul meu era destul de ok, şi era cool să-l foloseşti ca pe un instrument de captat imagini. Vița de vie. Asta aveam acolo. Câteva imagini. Pentru alea vreo 5 poze ce nu le puteam transfera pe nimic, în niciun mod, doar pentru ele nu puteam accepta o ulterioară înlocuire. Primul meu concert, cu primul meu telefon, memorat acolo. De fapt, doar fragmente. Nici nu contează. Ideea e că şi pentru câteva amintiri imprimate, nu voiam să pun punct relației noastre toxice. Mai mult pentru el, că el a suferit, fizic, chiar.
Acum, cu ăsta nou nu reuşesc să îmi fac amintiri cu un impact asemănător celui de atunci. În ăsta nu pot băga fotografii memorabile, pentru că are destul de multă memorie şi mi-ar bubui capul doar la gândul că sunt atâtea lucruri foarte tari de reținut. Cel nou şi performant, aka actualul, colecționează apusuri de soare, lumini, culori şi umbre. Dar şi astea sunt balsam pentru suflet. Dacă ştii exact cum să intri în starea cerută de fotografie sau pur şi simplu să fii fericit că ai fost martor la lucrările astea spectaculoase făurite de natură.
Se spune că îți poți da seama foarte uşor ce lucruri iubeşte un om doar dacă te uiți printre fotografiile respectivului. Just.
Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.