miercuri, 24 iunie 2015

Credeam şi încă mai cred în legea conpensaţiei. Faza e că până acum, mari bucurii in viaţă nu am avut. În sensul că nu am o viaţă normală ca a unui om de vârsta mea. Am avut prieteni pe perioade scurte de timp, pe care eu chiar îi consideram prieteni, până când am pierdut legătura cu ei şi nici unii dintre noi nu ne-am sinchisit să reînnodăm prietenii. Toate tipele cu care am fost prietenă nu mă considerau aşa. Cu foarte puţine excepţii. N-am ieşit în evidenţă vreodată cu nimic, nu mi-am auzit laude nemărginite din partea nimănui. Nu primesc complimente, deşi în ultima vreme mi le doresc cu ardoare. Nu mă îmbrac cu haine de firmă, nu pentru că sunt hater-iţă sau ceva, ci pentru că pur şi simplu eu nu îmi permit să dau peste un milion pe orice articol vestimentar. Mi se pare aşa o risipă. Dar probabil că dacă aş avea bani, aş face-o, din când în când. În schimb, sunt fană gubelă. Sau SH. Adică Second-Hand. Pentru că acolo găsesc chestii ieftine, lojic, dar frumoase. Pe gustul meu. Fără brand, fără chestii cu moţ. Şi-mi aleg chestii faine. Şi nu am fost vreodată la un mare concert al vreunui artist internaţional, oricât de mult mi-ar plăcea. Din nou, nu pentru că nu vreau să iau parte la evenimente din astea, pentru că îmi doresc prea mult. Nu am încă un job stabil, am avut ceva tentative, dar mi+am luat ţepoaie, că-s prea moale şi cu bun-simţ. Şi toţi amicii mei se laudă necontenit cu locurile lor minunate de muncă. Nu toţi, dar majoritatea. Şi mi-am dorit să am la un moment dat o relaţie frumoasă. Şi n-am. Am o chestie care aduce a relaţie, dar nu prea. În fine. N-am nici bicicletă. Credeam şi cred în legea compensaţiei. Sper să se activeze şi la mine odată. Că de vreo 24 de ani visez la lucruri, pentru care şi dacă depun efort, nu se îndeplinesc niciodată, rămân aşa, cu gândul: bă, da' chiar, cum ar fi fost să am un pic de normalitate? Măcar bicicletă să am. Demisionez.

Cu drag,
Un om neîmplinit din toate punctele de vedere.