marți, 21 februarie 2012

le old times

Mi-e dor de vremurile când telefoanele mobile nu erau la discreţie. Când Internetul nu-ţi ocupa întreaga zi... şi noapte. Când dădeai apeluri băiatului pe care-l plăceai cu număr ascuns şi chicoteai cu cea mai bună prietenă. Atunci lucrurile erau simple, acum, nici la un ceai nu mai poţi sta cu amicii tăi, pentru că trebuie să-ţi scoţi ultimul model de aifon şi să dai cecchin. Evident, tăguieşti toţi oamenii cu care stai la masa şi ajungi să vorbeşti cu ei doar prin comentarii. Mai ridici ochii din telefon şi râzi puţin cu cei de lângă tine: Ia fată, dă-mi un like la poza asta... Totul se învârte în mediul online. Nimeni nu mai ştie să trăiască offline. Şi dacă o fac totuşi conversaţiile lor sunt tot despre ce se întâmplă în mediul mai devreme pomenit. Inspirăm şi expirăm feisbuc şi mess. Ah, să nu uităm de tuităr. Reţelele sociale, după părerea mea, sunt destul de folositoare, da' se întâmplă ca multă lume să facă exces. Unii dau check in chiar şi atunci când merg până la magazinul de la colţ. Dar... Bună, eu sunt Iuliana şi sunt dependentă de net... Sper să nu fiu chiar aşa, când mi-o pica în mâini un telefon de ultimă generaţie.

duminică, 19 februarie 2012

mi-e frică să mă obişnuiesc cu lucrurile. devin plictisitoare, după ce te-ai obişnuit cu ele... iar eu nu vreau să mă obişnuiesc, vreau să simt aceleaşi lucruri pe care le simţeam când obişnuinţa nu-şi arăta faţa. parcă lucrurile-s mai interesante atunci când nu ai de unde şti dacă-s adevărate, dacă trebuie să descoperi încet-încet misterul. când ţi se spune verde-n faţă un lucru, nu mai e deloc atractiv. poate doar la început. şi pe urmă îţi trece, te obişnuieşti şi, în mod inevitabil, ajungi să te plictiseşti. Nu mai vreau să mă plictisesc...

luni, 13 februarie 2012

vacancion

Am ajuns acasă de vreo două zile... cred că a trecut atât... habar nu am.
În orice caz, e bine acasă. Drumul a fost mult mai plăcut decât ultimul, când tot trenul auzise că o tipă din vagonul 4 se droghează la greu, lucru total neadevărat. M-au aşteptat mama şi fratele meu, în gară. Am râs pe drumul spre casă. E bine, ca întotdeauna. Buni mă ţine la curent cu toate mondenităţile, acum o plânge pe Carmen Şerban, care, aparent, a avut o idilă cu o minoră mahalagioaică. Frumos. Ce altceva poate fi mai pl[cut urechilor? Exact, nimic altceva. Ei bine, tot buni, care e o războinică, m-a scăpat de un nene frustrat care se plictiseşte acasă şi mai are şi minute. Ăsta mă stresează încă din 27 ianuarie. Mă sună zilnic şi-mi face nervi. Astăzi, şi-a dat seama că nu-s singură pe lume. I-a răspuns buni şi l-a pus la locu' lui. Buni îi super: "Alo, da? Cu cine doriţi? [...] Du-te-n mă-ta! Doamnă, tu ştii cu cine vorbeşti? ia mai du-te d****!!! Gata, închide!"
Şi aşa m-a lăsat în pace, cel puţin, pentru moment.
Tot ce fac cât sunt acasă e să stau în pat şi să mă uit la seriale. House, ăsta îmi place. Mbine, acum am impresia că fiecare tuse înseamnă că am ceva, de fiecare dată când mă scarpin, înseamnă că am vreo alergie şi am nevoie de 1 mg de epinefrină, iar atunci când mă ridic brusc şi ameţesc ştiu că se întâmplă ceva grav. Poate am o tumoare. Dar, e doar din cauza serialului. Oricum, nenea are dreptate, toată lumea minte. Îmi place că e cinic, sarcastic şi manipulator.
Îmi e puţin dor de Timişoara, foarte puţin, ţinând cont că numai ce am plecat de acolo. Mi-am dat seama că un mănunchi de cuvinte frumoase mă fac să zâmbesc ore-n şir şi că am devenit dependentă de nişte discuţii. Dau play la serial! Enjoy your vacation!!!
Da, de două zile, asta reiese din ultimele verificări.

sâmbătă, 11 februarie 2012

a fost frumos... atât de frumos... a fost bine...

O privire în care se citeşte compătimirea şi dorinţa de revedere. După o glumiţă, îşi ridică privirea peste ceilalţi şi, undeva la mijloc, se întâlnesc aceleaşi două priviri, cu aceleaşi simţăminte. Îşi vorbesc ochii între ei, iar faţa mentorului zâmbeşte către cea a învăţăcelului. Cel de-al doilea îi răspunde la fel şi nu-şi poate aţinti pupilele spre altcineva. Îşi mai zâmbesc o singură dată şi mentorul îi face un semn discret din mână elevului. Înseamnă "adio, dar ne mai vedem!". Discipolul, care până acum se sfia să-şi arate şi celălalte sentimente în afară de respect, face acelaşi semn, cu acelaşi gând. După un "la revedere" tacit, cu resemnare, discipolul îşi priveşte mentorul părăsind scena pe care a performat. Va fi înlocuit o vreme. Nu le convine niciunuia din ei. Şi aşa se termină. Maestrul pleacă oftând, iar ucenicul îşi continuă lucrul. Se vor reîntâlni cândva. 

luni, 6 februarie 2012

3!!! în blogu' meu...

Vine sfârşitul!!!
Ştiu, am mai început o postare în felul ăsta. Ştiu şi că nu a observat nimeni :)) 
Dar, vine. Sfârşitul e aici... Sfârşitul sesiunii! Mai am un picuţ de tot şi am isprăvit. Mi-e aiurea că nu m-am simţit deloc presată, deloc ambiţionată, nu am ieşit la vănătoarea de note, deşi sezonul a început. Fuck!
Mă tratez pentru toate. După două reprize de plâns fără pic de motiv, m-am ridicat din pat şi am purces spre studioul de radio unde am făcut nişte înregistrări. Nu mai vreau nici radio, nici nimic! Mi-e dragă presa scrisă şi cea de teren. Robert Şerban spunea, în interviul pe care l-am făcut cu el, că presa scrisă rămâne Regina Jurnalismului. Asta vreau să fac. Să scriu, să merg pe teren, să particip la conferinţe de presă. Da, şi radioul mi se pare super, doar că... nu ştiu. Oricum în mine nu mai aleargă niciun fel de ambiţie. Las totul să vină, dacă vrea să vină. Dacă nu, asta e. Ah, da! mai am doo examene şi deja-s plictisită. Profu' preferat nu o să-mi mai fie prof în următoru' semestru'... aiurea, jur. 
Dar, mă lecuiesc. Mă lecuiesc cu muzică şi discuţii puerile. Şi concerte! Hell yeah!

1. Gotye, că tot am descoperit că-mi place:



2. Alcohol Jazz, că îmi place cum sună


3. Sola Rosa, că a trecut un an de ultima oară când i-am ascultat în sesiune. Şi pentru că-mi plac culorile.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Tequilla nu ajută

Un shot, două, trei de tequilla nu sunt de ajuns. Tot nu te opresc să alergi ca bezmeticu' prin loburile temporale, parietal, frontal şi occipital. Ar trebui să te opreşti şi să pot să mă gândesc şi eu la lucrurile care ar trebui să mă macine serios. Toată ziua te plimbi pe acolo, mai mult prin emisfera dreaptă... dar, te plimbi. Şi nu numai ziua, nici noaptea nu te opreşti. Eşti mult prea activ şi mult prea prezent. Dimineaţa iar începi să-mi povesteşti lucruri şi orice fac, fac în funcţie de sugestiile tale. Măcar de se întâmpla asta doar de puţin timp... însă se întâmplă de o vreme... cam îndelungată. Deja ştiu când o să mă contactezi şi ce o să-mi zici. Ar fi frumos dacă ai urma scenariul din capul meu, oricum eşti toată ziua acolo. Tequilla nu ajută. Mă face mai creativă, iar pe tine, mai cooperant. Atunci se mai nasc vreo 4 scenarii... Ai, ai, ai!