luni, 16 mai 2016

De ce se evaporă amitirile?

O cameră obscură, îmbătrânită şi cam mică. Într-un colț al ei găseşti un cufăr uriaş, prăfuit. Dacă deschizi cutia asta veche de lemn, nu descoperi prea multe. Doar câteva poze rupte şi nişte cuvinte aruncate dintr-un stilou pe o foaie de maculator. E greu să le ansamblezi pentru a le da o oareşce coerență, darămite să încerci să le pui şi în ordinea corectă. Ăsta e puzzle-ul pe care vreau să îl termin cât mai curând. Există oameni care spun că ştiu exact prima lor amintire. Eu nu pot face aşa ceva. În cufărul meu, fețele din poze sunt cam şterse, parcă au fost expuse la lumina soarelui prea multă vreme. Încerc să pun într-o legătură imaginile cu frazele găsite alandala. Şi nu îmi iese. Nu pot nicicum să îmi amintesc ceva. Abia îmi amintesc ultimii 10 ani corect. Oricum e un exercitiu interesant să încerci sa dai sens unor frânturi despre care nu ştii cu exactitate dacă aparțin realului sau imaginarului. Plutesc toate ca un fir de praf dezintegrat în lumina unui soare ce cade în spatele liniei orizontului. Mi-ar conveni să pot reface fără efort toată viața, mental.  Dar fiecare parcelă a vieții o percep ca o altă realitate trăită parcă de altcineva. Poate de asta mi-e şi greu să îmi dau seama care e prima mea amintire.

duminică, 8 mai 2016

CMFLDPP

De obicei, când băieţii de la Coma scot o piesă nouă vreau să ştiu imediat la ce se gândea Cătălin când a scris versurile. Şi ca să pot face asta o ascult până nu mă mai suportă nimeni din jur (which usually, is not that hard anyways). Ce vrea să ziiiicăăă??? ceeee?
Sunt ca o dependentă de heroină, nu că aş şti cum sunt dependenţii de heroină, dar lumea vorbeşte. Deschid youtube-ul, la fel cum îşi pregăteşte un narcoman doza necesară; cu multă grijă lovesc tastele în bara de căutare, exact cum fierbi substanţa aia maronie, într-o linguriţă folosind doar o brichetă; dau enter şi arunc un ochi peste rezultatele livrate de iutub, deja davaua e în seringă, garoul strânge braţul... nu trebuie să caut prea mult, e chiar în faţa mea. Înfig seringa, dau play şi mă întind pe spate, lăsând muzica asta frumoasă să îmi inunde sinapsele. PLAY!



Nici nu mai contează la ce se gândea sau ce voia să spună, care e povestea lui, atâta timp cât mie îmi spune fix povestea pe care o căutam. Povestea aia de care chiar am nevoie acum. Emoţii, ură, suspin şi dor şi drag şi vestitul "toate-or să treacă". E şi un pic ciudat cum îi atribui fiecărei piesă sensul potrivit. Ascult piesa asta cu zâmbetul pe buze, cu ochii închişi şi mă las să plutesc şi încerc să depăşesc poveştile "hectic" şi "morphine".