luni, 29 septembrie 2014

Portret de suflet

O tristeţe covârşitoare mă cuprinde când mă gândesc că o las aici, singură. Se întâmplă ca ea să fie posesoarea unui simţ al compasiunii ieşit din comun. Se întâmplă ca ea să fie cel mai blând şi empatic om pe care l-am întâlnit până acum. Blândeţea, compasiunea, empatia, toate acestea răsar în ochii ei.
Ea este acel om care suferă odată cu celălalt. Îi simte durerea, poate mai amplificată, decât persoana în cauză. Din aceeaşi ochi în care sufletul i se citeşte, curg lacrimi.
Cum pot eu să plec liniştită? Cum pot să o las în urmă când ea e medicamentul de care am nevoie?
Să o las singură, aici, dezarmată în faţa atâtor necazuri... Un om care merită să aibă tot ce e mai minunat pe lumea asta, dar în schimbul bunătăţii ei primeşte doar probleme care sapă adânc, repetat şi mecanic în sufletul ei. Aş vrea să o pot lua cu mine peste tot. Aş vrea să îi pot oferi tot ceea ce are ea nevoie. Dar aici, m-aş împotmoli, pentru că ea nu vrea nimic decât linişte. Aş vrea să fiu în stare să îi dau lumea întreagă. Aş vrea să-i ofer liniştea şi tava aia cu 20 de lei pe care nu o poate cumpăra doar aşa, să îşi satisfacă ea un moft. Nu poate să dea 20 de lei pentru a avea şi ea o tavă nouă în care să pregătească mâncare pentru o familie mare, nu, nu poate, pentru că ea crede că mai presus de ea sunt restul membrilor familiei.
Mereu ne-a făcut pe plac. S-a dat peste cap să ne ofere o educaţie. A făcut tot ce a putut ca să mă înscrie la o şcoală bună, de oraş. M-a dus în peisajul acela total nou pentru mine, aveam doar 12 ani, şi nu m-a lăsat să cred că sunt singură acolo. Îmi amintesc un episod care s-a petrecut acum vreo 10 ani. Urmă să aibă loc festivitatea de încheiere a anului şcolar. Eu mă simţeam stingheră printre copiii noi de la oraş, cu care nu am putut lega prietenii. Am rugat-o să vină cu mine. Răspunsul ei nu a fost tocmai pe placul meu, trebuia să meargă la muncă. Nu am insistat. A doua zi, mă îndreptam spre generala numărul 8, cu gândul că nu am bani să îi cumpăr şi eu dirigintei o floare. Cu ghiozdanul în spate, mă apropiam de piaţa de lângă şcoală. Şovăiam în faţa tarabelor întinse cu flori. Era deja ultima zi, era deja festivitatea de final de an. Eram ruşinată că eu aveam să fiu singura din toată clasa care nu îşi arăta gratitudinea faţă de diriginta ei. Trec de piaţă, cu pasul încă nesigur şi privirea în pământ. Nu voiam să mai merg singură, voiam să plec acasă. Din spate, aud: "Iuliana...". Niciun coleg nu-mi spunea aşa, dar nici nu se pune problema existenţei unui coleg de sex masculin care să mă strige. Era o voce feminină. În plus, îmi spusese prenumele. Nici măcar profesorii nu-mi spuneau aşa, ei mă porecliseră după satul în care stau. Mă întorc... Şi acolo era ea. Îmi zâmbea şi îmi spune că nu a putut să mă lase singură. Şi-a luat liber de la muncă şi a venit cu mine. Mi-a zis: nu putem merge aşa, hai să cumpărăm nişte flori. M-a luat de mână şi m-a salvat.
Ea nu are priorităţi. Nu. Tot ce face, face din pură generozitate. Nu cred că există măcar un strop de egoism în ea. Un om mai bun nu am întâlnit niciunde. Desigur, uneori am impresia că face lucruri doar pentru fratele meu. Dar ştiu că nu e aşa. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el, să stau zilnic cu ea, nu doar în unele sfârşituri de săptămână şi sărbători. Sunt egoistă şi invidioasă. Cum am putut să devin aşa, când tot ce m-a învăţat ea a fost generozitatea, răbdarea şi restul calităţilor pe care le are? Mama are doar calităţi. Este omul perfect. Chiar dacă în principiu nu s-ar putea rezolva o problemă, ea poate.
Acum doi ani mi s-a furat portofelul în care mai aveam banii de tren, să mă întorc acasă şi cât să mai rămân prin Timişoara vreo două zile. Am sunat-o disperată să-i spun ce mi s-a întâmplat. Dacă a văzut că nu poate colabora cu mine, că nu răspund la propunerile ei aşa cum ar fi vrut, a zis: stai acolo. Vin după tine. Cine s-ar fi gândit că în decurs de maximum 2 ore ea să fie deja în faţa blocului? 200 de km. Ea. Doar ea poate să lase tot ce are şi să-şi salveze fiica risipitoare.
Aş vrea să-i pot oferi totul. Tot. Şi pentru ea îmi voi da silinţa, pentru început măcar satisfacţia morală să o aibă de pe urma mea. Vreau ca şi ea să poată să depindă de mine la fel de mult cum depind eu de ea.
Îţi mulţumesc, mama, pentru tot! Eşti un om minunat, eşti sufletul meu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu