sâmbătă, 11 noiembrie 2017

CMFLDPP şi Sunetele Pădurii

O fi ăsta blog de lamentări personale, dar parcă subiectul de azi e vesel. M-am gândit aşa: din moment ce conține caracteristica "personal" eu zic că pot să scriu fix ce vreau eu. S-ar putea observa o oarecare notă de redundanță în ceea ce mai las pe aici, dar îmbătrânesc, uit şi nu îmi place sa recitesc ce scriu. Las aici bucăți de trăiri, căci despre asta este vorba. E colțu' meu.  Iar în colțu' meu accept prezența doar a câtorva oameni. Se ştiu ei, pentru că le-o şi zic. Iată, aceasta a fost o introducere destul de meh. Nici nu o să ghicească cineva despre ce vreau sa scriu decât dacă alege calea cea dreaptă, şi anume: răbdarea. 
Trăirea de azi nu poate fi cu exactitate descrisă în cuvinte. Nu am destule la dispoziție şi nici nu avem cuvinte atât de frumoase. Am şi eu o singură rază de bucurie/pasiune în viața mea: Coma. Sigur că primesc şi tot felul de înțepături din jurul meu, care în mod normal m-ar deranja. Ştii de ce îmi plac? Pentru că din greşeală am dat peste o piesă a lor care mi-a fost medicament. Fară niciun fel de exagerare. Pe oamenii din formația de la Bucureşti îi respect şi admir pentru tot ce fac ei. Ei ieri s-au gândit să facă cel mai fain cadou: varianta acustică a piesei Cel Mai Frumos Loc De Pe Pamant. Am zis că îi acord o zi, să las piesa să se aşeze şi mai frumos pe suflet şi pe urmă, dacă şi pot, să vorbesc despre ea. Dar nu funcționează, se pare. Nu îmi găsesc cuvintele. Melodia mă poartă pe aripi de vis, înapoi în vremurile în care totul era bine. Îmi dă linişte sufletească şi-mi bagă-n sperieți fricile alea mari. Am senzația aia de plutire. De acasă. De durere alinată încet. De dor. De calm şi siguranță. Îi dau un simplu play şi năvălesc episoade întregi de stări bune amestecate cu un nod  în gât, nişte lacrimi în ochi şi: lasă-mă încă un pic acolo, unde pare totul perfect. Îmi vine întruna să spun mulțumesc. După ani de zile de adormit tot plângând, vin oamenii cu melodia asta şi totul s-a rezolvat. CMFLDPP mă ține şi în prezent şi în partea aia de trecut pe care încă o plâng. De parcă nu era de ajuns că m-a salvat, la propriu, Un Semn. Că de acolo a pornit obsesia. Şi nici nu i-aş zice obsesie, e locul meu de refugiu, mai mult. 
Ceva mai frumos nu am auzit la niciun artist, niciunde, nicicând. Catarsis complet. Asta e starea cred: te curăță de tot răul. Piesa de fapt e îmbrățişarea plină de afecțiune după care tot mai tânjesc. Şi liniştea. Îmi alungă până şi cele mai rele gânduri. Îmbrățişarea pe care nu o mai aveam de multă vreme. ştii, exact ca senzația aia de gol în mijlocul pieptului şi furnicături în stomac înainte să te întâlneşti cu crush-ul pe care îl pândeai de ceva timp. Nici nu mai contează cum trăiesc eu piesa, important e că ajunge cum şi unde trebuie. Mulțumesc Sorin (Gogoaşă), că ai vrut să faci ceva pentru pădurile noastre şi muĺțumesc Coma că ați acceptat să vă implicați cu minunăția asta în proiectul propus de cei de la Greenpeace. Recomand cititrea cu atenţie a descrierii piesei. Şi acum, minunea:





miercuri, 18 octombrie 2017

Morphine

Înapoi în cameră. În camera rece de pe pereții căreia se mai văd urme prelinse ale condensului de demult. Probabil ar mai există condensul ăsta dacă cineva ar mai încălzi camera. Nu a mai intrat nimeni de multă vreme aici. Mirosul sufocant o dă de gol. Mirosuri vechi împletite tacticos cu unele noi şi mai împuțite. Camera în alb. Mucegai, pereți ridați, fantome inerte, ecouri de demult, fire de iarbă născute la încheieturile podelei, vrând să sugrume cearceafurile ce acoperă mobila, piele moartă în praful ubicuu, lighioane ce cutreieră scândurile de pe jos. Camera în alb. Linişte totală. Cu privirea doar mişcările-s fluide. Privirea se opreşte când aude un sunet şi se opreşte abia deasupra dulapului. O unghie mângâie uşa pe dinăuntru. Unghia insistă. Pare că nu e una singură. Lighioanele se întrec spre uşa dulapului. Şi intră pe unde apucă. Mângâierile se transformă în subit în zgârieturi şi lovituri puternice. Lighioanele aleargă bezmetice în lungul pereților. Bubuiturile se intensifică. Genunchii se înmoaie şi privirea se stinge parțial. Camera în alb. Un gând tremură pe buze: ştiu cine sunteți! şi ies scheleții ce mă bântuiau. Le ordon supunere. Le supun gânduri de iertare. Le cer milă. Vă ordon: muriți! Schelete ce nu ştiu de îndurare se apropie. Schelete animate numai de amintiri grețoase, cu remuşcări usturătore. Vreau sa smulg clavicule şi câte-un stern, metacarpiene şi să despic falangele tuturor, căci ele m-au omorât prima oară.
Fantomele se mişcă, şoptesc să le urmez de bunăvoie. Lighioanele se cațără pe mine, camera în alb,  încerc pe pipăite să simt liniştea, haide acum şi scapi, singură, singură, colierele se strâng în jurul gâtului, camera în alb, scheletele înaintează, ceva muşcă înfometat spatele genunchiului, singură, haide, lighioanele mi s-au ascuns sub haine, scheletele îşi întind oasele spre mine, oglinda nu-mi prieşte, LINIŞTE, fantomele înconjoară într-un dans nebun camera în alb, să plec... singură. Aer. Linişte. Respir toți morții încet. Dansul e pe sfârşite şi veninul la fel. Camera în alb.

miercuri, 20 septembrie 2017

Coborâtă-n rai

Postare nouă. Nu, nu sunt deprimată, pentru că se pare că doar atunci am chef de scris. Sunt foarte fericită. Iar ăsta e celălalt motiv pentru care îmi place să expun tastările mele în mod, relativ, public. Am fost la Coma şi mi-a plăcut. De fapt, am fost hipnotizată toată ziua şi în seara concertului am intrat într-o stare de transă mult prea profundă ca să realizez ce mi se întâmplă. O singură zi îmbibată în trăiri neexperimentate până atunci. Am cunoscut-o față în față pe Ramona. Ramona fiind "sora" lui Cătă şi parte din familia Coma. Acum scriu cu palmele transpirate încercând să pun aici amintirile recente. Eram atât de fără aer înainte să o văd pe Ramo, iar când ne-am întâlnit, pur şi simplu, am avut senzația că o ştiu de mult timp. Am mers spre locul cu concertul, amândouă branduite cu Coma. La intrare, erau băieții care tocmai ajunseseră şi descărcau instrumentele. I-am cunoscut în mod oficial pe Dan şi Cătă. Foarte prietenoşi şi deschişi. Şi foarte faini. Am intrat şi am mers până la scenă, în spatele ei, adică. Lucru care mie nu mi s-a mai întâmplat până acum.  Când am dat sa plec de acolo, pentru că trebuia să alerg după una dintre organizatoarele Backyard acoustic season, Cătă m-a întrebat cum sunt şi mi-a spus să mă întorc. A fost aşa minunat. Concertul a fost absolut senzațional, s-a auzit impecabil, am cântat fiecare vers şi pentru mine chiar a fost cel mai fain concert la care am fost. Nu mai zic că în timpul concertului Cătă a început să vorbească cu mine: iuliana, cum esti? Iti place? Pe o scară de la 1 la 10 ce notă ne dai? Şi instant toată lumea a început să se agite. Cătă: vreau acum să o aud doar pe iuliana. Băăăăăă! Mor. Ramo i-a copt-o fratelui meu şi le-a spus băieților că era şi ziua lui. Aşa că după ce l-au întrebat, tot de pe scenă, câți ani face, i-au dedicat "Dor" în semn de la mulți ani. Oooffff. Dan a povestit tuturor cum Ramo şi cu mine ne-am întâlnit pentru prima oară în seara aia, numai şi numai datorită Coma. Desigur, verbalizând comentariile noastre de pe fb, într-o manieră foarte amuzantă. După concert a fost şi mai fain, şi asta tot datorită Ramonei. M-a luat cu forța şi m-a dus la ei. Eu le pregătisem cadouri, le-am croşetat nişte pene şi am copt nişte bâte de baseball. Şi ei păreau încântați. Matei (the greatest guitarist alive) cu Ramona m-au luat cu forța să mergem la Cătă să îi ofer şi lui brelocul cu sigla lor. Matei: Cătă, Cătă, hai să îți prezint o fată. Cătă: ne ştim, nu trebuie prezentări! Hei, iuliana! Şi atunci m-a îmbrățişat. Am murit în seara aia de câteva ori. Sau am fost în comă indusă. Nu prea îmi mai amintesc lucruri pentru ca emoții... dar ştiu că i-am îmbrățişat pe toți cei mai super băjeți din lume.
Înainte să plece, Cătă îmi făcea cu mâna de mai multe ori şi eram tristă ca pleacă. A plecat şi doar mă uitam în urma lor. Stăteam cu oamenii, cu care am venit, la masă şi dintr-o dată văd că se întoarce Cătălin. Mă gândeam că doar pentru organizatori sau ceva. Dar a venit la masa noastră şi m-a îmbrățişat şi pupat. Şi mi-a mai mulțumit înca o dată pentru cadou. A dat mâna cu băieții de la masă şi m-a mai pupat şi îmbrațişat. Şi eu nici măcar nu am putut să mă ridic de la masă sa îmbrățişez frumos, dar eram prea panicată. Deşi i-am promis lui Petru că nu îl voi mai stresa cu muzica lor, m-a luat un drag şi mai mare de ei. Aş vrea să pot să fiu Ramona măcar o perioadă şi să merg prin țară, la concerte. Ramona e absolut minunată şi sunt aşa fericită că am cunoscut-o. Am coborât în Rai.

vineri, 5 mai 2017

HaiHui

Se spune că prima iubire nu o uiți niciodată sau ceva asemănător. Ei bine, e adevărat. Dacă e să abordez subiectul ăsta o voi face doar într-un singur sens şi voi pune pe masă chiar prima mea iubire. Ştiu ca lumea se întreabă: uau, dar cine e prima ei dragoste sinceră şi adevărată, dar mai ales de ce îmi pasă cine e tipa asta care scrie? Nu contează.
Prima mea a fost şi e... Vița de vie. Formația, gen. Au venit guişii ăştia cu album nou. Şi ce să vezi?! Am căzut în capcană. Pentru că îşi promovează a doua parte a albumului Şase-Şase cuuu HaiHui. Şi m-am reîndrăgostit de ei. Aia e. Eu am primit piesa împreună cu ceilalți îndrăgostiți de VdV, că suntem mai speciali şi prin urmare avem abonament la ei. Ceea ce înseamnă că primim piesele înaintea tuturor celorlalți consumatori de muzică. Hihihi.
Acum, HaiHui este fix ceea ce aşteptam de la VdV. Şi parcă vorbeşte tot spiritul viței de vie prin melodia asta. Trebuie să fiu în totalitate sinceră şi să admit că prima parte a albumului nu prea mi-a plăcut. Parcă toate piesele erau făcute pe repede-înainte ca să fie livrate publicului în timp util. Dar a ajuns notificarea pentru haihui şi nu ştiam dacă să o ascult. Ca sa pun asta cât de cât în perspectivă, tre' sa explic în felul următor: te-ai îndrăgostit şi ai fost cu o persoană nişte ani buni. Totul bine şi frumos, până când unul dintre voi a realizat că vrea o schimbare sau pe altcineva. Aşa am fost eu pacălită sa mă dezic o perioadă de Vdv. O perioadă doar. Că tot te mai gândeşti la prima iubire din când în când. Şi după despărțire îl/o vezi din greşeală cu altcineva, de mână, pe stradă. Normal că vă salutați şi schimbați două vorbe acolo. Şi atunci ție îți trec prin minte toate clipele alea super faine şi motivele pentru care ați fost un cuplu o perioadă. Atunci parcă ai vrea să vă aşezați la o cafea şi doar să depănați amintiri. Observi că nu doar din partea ta senzația e aceeaşi şi cumva ai vrea să o iei de la capăt. Şi să evitați o despărțire. Poate el/ea era cea mai bună variantă pentru tine. Îți doreşti să fugiți în lungul cerului doar voi doi.
Am lăsat HaiHui să se aşeze şi să pot vorbi despre ce anume îmi inspiră. Am ascultat-o zile şi zile în şir. Doar piesa asta. A venit ca alifie de suflete. Sună extraordinar de bine şi extraordinar de Vița de Vie. Ne-am împăcat pe veci.

duminică, 30 aprilie 2017

Dor

Am o senzație ciudată pe care nu ştiu exact cum să o descriu. Simt că în unele momente, atunci când glandele lacrimale se abțin să lase secreția lor să plece înspre afară,  şi gâtul mi se face nod, fix atunci în mintea mea se aude ceva. Sternul e lovit cu putere de un dor nostalgic, sacadat şi de nicăieri. "Mi-e aşa de dor... mi-e dor de..." şi aici vocea din mintea mea se încurcă. Nici ea nu ştie de ce sau de cine să îmi fie aşa.  Mi-e dor de acasă, dar nu chiar. Adică nu acolo vreau să fiu acum. Poate mi-e dor de cineva pe care nu am cunoscut încă. Parcă tânjesc să mă întorc acolo de unde am venit, dar nu e niciun loc cunoscut, în mod paradoxal. Sau am senzația că îmi lipseşte o singură îmbrățişare caldă şi sinceră, şi împăciuitoare, şi familiară, şi de demult. Poate mi-e dor de ultimul pupic pe obraz într-o dimineața rece, lăsat de cel ce a plecat de mult. Sau poate mi-e dor  de vechea eu. Nu. Nu m-am plăcut chiar aşa mult încât să-mi lipsesc. Mi-e dor de o pereche de ochi care mă privesc spunându-mi că totul e bine şi că orice s-ar întâmpla, nu voi fi singură. Aş umple golul ăsta cu ceva, dacă aş şti unde să îl găsesc şi mai ales dacă aş şti şi ce să pun în locul ăla.
Şi mai nou, mi-e un dor cumplit de un suflet care să îl aline pe al meu. Al meu a ars încet. Iar acum, periodic, trebuie să îi schimb bandajele, care trebuie smulse puternic. Cu tot cu bucăți de carne. Usturimea e din ce în ce mai cumplită. Vreau alinare.