miercuri, 27 aprilie 2011

3!!! în blogu' meu....

De mâine o să văd altfel lumea. Mai clar. Îmi fac alţi ochelari. Iarăşi. Poate cu vederea mea cea nouă, îmi voi putea da seama. Probabil voi găsi răspuns la dilema mea. Voi vedea lucrurile mult mai clar, nu? O să fie bine. Astăzi m-am revăzut cu colegii mei. Fie, foştii colegi de clasă din liceu. Nu am fost toţi, dar am râs. Am fost câţiva acolo şi parcă nu s-a schimbat nimic, eram aceiaşi ca în liceu, deşi unii din noi avem, acum, alţi colegi, prieteni, nume şi chiar alte vieţi. Iar mă strigau "bobo". M-am cam dezobişnuit de asta. Mă aşteptam să-mi spună Iuliana sau, mai nou, Iulica. M-am revăzut cu furnicuţa. Şi mi-a reamintit să nu o uit vreodată. Şi-mi venea să plâng, dar nu am făcut-o. Să revin la ceva de care nici măcar nu am pomenit. Aşea. Vreau un 3 în blogul meu, cu muzică. Pe tanti asta am descoperit-o singură. Jur. Nu m-a ajutat nimeni. O cheamă Sarah Blasko. Cred că ştie lumea despre ea, iar cine ştie, să îmi spună şi mie mai multe. Mi s-a publicat un articol. Nu e cine ştie ce, dar e al meu. HA! S-ă moară dujmaniiii!!! ziceam de tanti asta. Cântă frumos. Punct.

Hey ya!

We won't run (mi-i dragă)

All I want.

luni, 25 aprilie 2011

Akaki Akakievici era genul de om care merită tot respectul. Genul de om pe care-l văd în anumite persoane, care mă face să mă gândesc că să fii modest şi simplu, e cel mai bine! Să rămâi concentrat la munca ta, la pasiunile tale şi să nu-ţi pierzi capul după ce ai manta nouă - că s-ar putea să-ţi pierzi viaţa şi să bântui căutând răzbunare. Răzbunarea nu e bună. Nu cred că ajută foarte mult.
Mi-ar fi plăcut să fiu ca Akaki Akakievici. Mi-ar fi plăcut să fiu un personaj din operele lui Gogol.
Am împrumutat cartea doar pentru nasul lui Kovaliov, şi că cineva cântă despre el.
De ce nu vorbesc despre Paşte? pentru că oricum o să vorbească toată lumea şi pentru că la mine nu s-a simţit.
Am mai împrumutat nişte cărţi, cu gândul că le voi citi pe tren, în drum spre Timişoara, joi dimineaţă. Una din ele, "Bicicleta Van Gogh", scrisă de profesorul meu. Am reuşit chiar să... "compun" o melodie, pe una din poezii. Şi cartea "Raftul cu ultimele suflări" ale Aglajei Veteranyi. E continuare copilului ce fierbe în mămăligă. De abia aştept să o citesc. Sper să găsesc chestii la fel de minunate ca cele din nuvelele rusului N. V. Gogol. Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Una din ele, m-a înfricoşat aşa de tare, încât ziua aia am fost cu ochii-n patru. Se numeşte Portretul. Şi chiar e ciudată.
De vineri încolo, s-ar putea să fac ceea ce voiam să fac demult: să merg la concerte şi să scriu despre ele. Credeam că rămâne la stadiul de vis şi nu se va concretiza, cel puţin, nu în viaţa asta. O să fac până la urmă ceva. Deşi, acum îmi doresc ştiri. Şi chestii bazate pe politică. Şi alte d-astea pe care eu le consideram extrem de plictisitoare. Îmi cer scuze că sar de la un lucru la altul, dar am o sumedenie de gânduri şi idei, care evident nu vor ave logica în momentul în care vor fi tastate undeva pe o pagină.
Voi lua chitara cu mine la Timişoara. Cică mi se permite. Acum abia, când nu voi mai avea timp şi de chitară.
Oare lui Akaki Akakievici îi păsa de ce se spunea despre el? nu cred. Nu, de fapt, chiar nu îi păsa. Vreau să fiu el. Vreau să fiu Akaki Akakievici, şi să nu-mi fac o manta nouă. Să rămân fără. Şi să nu mor din cauza unui general mult prea ocupat să-i arate prietenului său, cam cât de dur trebuie să fie un general. O să-ndur frigul şi atât. Nu merg după o manta nouă. O să fiu atât Akaki Akakievici, cât şi Gogol, să-mi scriu singură destinul.

duminică, 17 aprilie 2011

CafeKultour şi byron.

Mi-am propus, fără să vreau, să merg la cel puţin un concert al vreunui artist preferat. Aproape că reuşesc să fac asta. Adică, până acum, am văzut chiar oameni faini în concerte: Viţa de Vie, Luna Amară, Kumm, Fără Zahăr, Paraziţii, Ţapinarii, chiar şi pe cea mai minunată fiinţă de pe plantă, am văzut-o, pe Ada Milea, dar şi pe colegul meu, Nane (trebuia să-l pomenesc şi pe el). Serile trecute, mai exact pe 15 aprilie, am reuşit să-i văd pe cei de la Byron. Şi-au lansat albumul Perfect şi în Timişoara. Pe acest disc se regăsesc majoritatea artiştilor mei preferaţi. Ca să vezi!
Byron, o trupă care nu mi s-a părut cine ştie ce în emisiuni. Îmi păreau prea serioşi! Dar au un simţ al umorului atât de fin! Plus că-mi doream, la sfârşitul concertului, să-i iau pe toţi acasă, şi să-mi cânte o veşnicie. Au cântat atâââââââât de frumos fiecare melodie, încât oamenii din spate de tot, care nici măcar nu i-au văzut pe tipi, nu s-au supărat din pricina asta. Mai era un tip în faţa mea, care ştia fiecare vers, şi mă simţeam cam nasol că eu stau în faţă lângă el, când ar fi putut oricine altcineva să fie acolo. Preferabil, un domn de la intrarea în club... A fost multă lume, fum, bere şi noi 4. De data asta, în grupul oamenilor ce merg la concerte cu mine, a mai intrat o persoană pe care-o admir mult de tot, şi mă refer la profa mea preferată din primul semestru. A venit cu noi şi mi-a spus să o mai chemăm. That was nice!!! Evident că o să o mai chemăm.


Ah, tot vineri seară, înainte de concert, am fost la un fel de piesă de teatru, din cadrul CafeKultour, un festival menit să promoveze cultura, în toate formele ei, în cafenelele din oraş. Piesa asta a fost ceva... superb. Numele ei: Romeo şi Julieta, iubişi de plută. Nu au fost actori, nu au fost replici din faimoasa capodoperă a lui Shakespeare, au fost dopuri de plută, sunete şi două mâini. Un spectacol care ne-a făcut să râdem în hohote. Păpuşele din dopuri de plută, pe o scenă micuţă, astea au fost singurele ingrediente ce ne-au binedispus.

miercuri, 13 aprilie 2011

Defecţiune tehnică!

Vreau doar să ţip! Să ţip şi să scot afară tot! Deşi nu sunt semne clare că sunt constrânsă să fac anumite lucruri, şi cu toate că nu-mi plac compromisurile, ajung, în definitiv să le fac. Urăsc compromisul şi sentimentul de "dependenţă". Simt că mereu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, iar ca totul să fie oarecum ok, trebuie să vorbesc încontinuu. Şi asta nu e bine, pentru că nu pot menţine o conversaţie, atunci când receptorul îmi răspunde sec: mda. sau: nu ştiu... Şi atât. Conversaţia se opreşte acolo. Mă simt străină şi vinovată. De cele mai multe ori vinovată. De ce?... Nu am putut să-mi răspund. Mi-ar plăcea să mai primesc un mail, ca acum o săptămână, cu mesajul: uite, du-te la conferinţa asta, poate scoţi o ştire... Vreau să se întâmple asta cât mai des posibil!!! Vreau să nu am timp, răgăz şi mai ales să dau explicaţii. Să nu mai pierd lucruri minunate, din cauză că mi-e teamă ca altcineva să nu fie de acord cu propunerea mea şi dorinţele mele, şi pentru asta să nu ajung să fac acele lucruri. Problema e cu mine. Mi-ar plăcea să fie cineva, acolo, care să fie dispus să-mi dea libertatea de care am nevoie. Ar trebui să învăţ eu cum să-mi capăt această libertate. Dar mi-e teamă de răspunsuri, şi frică să întreb. Nu mi-e frică de necunoscuţi, de ei doar ruşine... dar din partea cunoscuţilor, ştii la ce să te aştepţi. Şi de cele mai multe ori, nu e ceea ce voiai, e fix ce te aşteptai să fie: un răspuns negativ.
Mi-ar plăcea să pot să exprim ferm ceea ce simt, ceea ce vreau să fac, şi să trec peste teama de a primi un răspuns negativ.
Din câte am citit, am o personalitate accentuată. Nu în sensul bun, ci mai degrabă în sensul... "îngrijorător", dacă pot spune aşa. Adică, sunt un pic schizoidă, un gram mai mult dependentă, puţin obsesivă, şi mai mult decât câta (câta înseamnă "un pic", "puţin"), evitantă. Poate de asta mi-e teamă. că aşa mi-i personalitatea. Of!

vineri, 8 aprilie 2011

paradox.

Mi-am spus tot timpul că nu aş putea trăi, dacă aş fi surdă. Sau oarbă. Dar, cred că m-aş descurca neavând auz. Dar fără să pot vedea, aş fi pierdută! Am cunoscut zilele trecute un om fantastic, demn de respect nemărginit, un om plin de umor, deşi viaţa lui nu cunoaşte decât umbre şi contururi. M-a făcut să mă simt vinovată de faptul că nu ştiu să-mi apreciez viaţa. Însă, nu numai viaţa. Că nu ştiu ce înseamnă să vezi, de fapt. L-am recunoscut pe Micul Prinţ în acest om, Micul Prinţ, cel ce învăţase de la vulpe că ochii sunt orbi. Mi-ar plăcea să învăţ cum să văd. Şi să aud.
Muzică sau linişte?
De obicei, aleg muzica, dar de cele mai multe ori, îmi place liniştea. Dar nu liniştea aceea pe care să înceapă lucrurile din capul meu să mă macine. Nu liniştea ce-şi invită prietena ei bună la o "cafă", Conştiinţa. Nu! Îmi place liniştea care mă face să visez la viitor sau cea pe care-mi modific trecutul. Aia e fix liniştea ce-mi place. Sau cea care-mi dă voie să tac fără să mă ducă pe meleaguri îndepărtate. E fain aşa. Îmi place muzica, de asemenea, ce îţi dă senzaţia că tot ceea ce voiai, se materializează în jurul urechilor tale, acea muzică, ce-ţi deschide ochii, să poţi visa. Mi-ar plăcea să ascult muzică şi să fie linişte, în acelaşi timp. Dar ambele lucruri sunt enervante la un moment dat.
Câteodată îmi doresc să sparg momentul acela de pauză, cu o piesă ritmată. Cu orice fel de piesă. Cu orice. Chiar şi cu un zgomot. Urăsc liniştea aia din jurul meu, când omuleţii dinăuntrul meu, se chinuie să găsească o modalitate prin care să se facă schimbul. Să se deschidă o uşiţă prin care muzica din interior să invadeze exteriorul, care la rândul său să-mi dea pace. Pacea aia interioară.
Să taci în tăcere e şi mai rău. Dar atunci când simţi că nu mai sunt lucruri rămase pentru zgomot? Mă chinui de la un timp să vorbesc. Aş face orice ca vorbele să pară prietenoase. Ele sunt, de fapt cu oameni cunoscuţi de curând. Cu cei vechi, vorbele nici nu mai au curaj să iasă. Doar lor le plac oamenii noi. Şi atunci, îmi rămâne muzica. Doar ca variantă. Dar nu e. Vreau ca muzica să facă liniştea să plece în unele momente. Şi să o aducă atunci când trebuie.
Îmi doresc cu ardoare ca simţurile mele să fie întregi şi, mai ales, compatibile. Să fie libere. Să văd. Să aud linişte şi muzică.

miercuri, 6 aprilie 2011

3!!! în blogu' meu....

Am trei propuneri. Trei piese ale unor neni din Noua Zeelandă, care "bagă mega bine", şi în repertoriul lor intră piese foarte faine, din aproximativ toate stilurile muzicale. Mai puţin manele. Desigur, sunt din Noua Zeelandă. Nu cred că manele noastre, îmbrăţişate cu drag de Goran Bregovic, au ajuns chiar şi acolo. Tocmai de asta, muzica tipilor mai sus menţionaţi sună aşa fain.
M-a enervat la culme colaborarea asta a lui Florin Salam cu Goran Bregovic. Îmi plăcea Bregovic până de curând. Probabil nenea care mai înainte a trecut cu maşina pe sub fereastra mea, maşină din care se auzea un oarecare ritm oriental combinat cu muzică proastă românească, nene care poartă, posibil, la gât, un lănţişor de aur, cu o cruciuliţă de 5 kile, şi ea din aur, evident, poate nu a auzit de Bregovic, dar cu siguranţă de Salam a auzit.
Revin la băieţii de care începusem să vorbesc. Prea multe despre ei nu ştiu, doar că fac muzică faină. Iniţial, am crezut că e vorba de un singur tip care mixa. Am descoperit că-s vreo 5. Deşi, teoretic, era drăguţ să bag la "rubrica" asta piese de-ale Adei înainte sau după concert, o să mă abţin, pentru că nu pot alege, pur şi simplu, doar 3 piese. Mai bine caut eu necunoscuţi, cel puţin pentru mine, şi-i arăt cui pot. Ca să nu mai tot deviez atâta de la subiect, ăştia-s:

1. Sola Rosa - Love Alone.


2. Sola Rosa - Turn Around (cu Iva Lamkum)


3. Sola Rosa şi Bajka - Humanized



sâmbătă, 2 aprilie 2011

Concert Ada Milea

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!