duminică, 27 martie 2011

Stingem şi noi lumina aia???

Da, am stins-o. Pentru un pic mai mult de o oră. Că ne-a plăcut. A fost perfect... lumânări, muzică frumoasă... ah, ne-am distrat pe cinste! Toate lucrurile întoarse pe dos... ceasul atârnă invers acolo, există o căsuţă pentru un şoricel, îl cheamă Gyuri, trafaletu' e lipit de perete, din tavan se scurg nişte trompete, pălării, dar şi un contrabas. Desigur, am mai pomenit de acel loc minunat, nu demult. Bruiaj e numele lui, şi e superb. Fără planuri mari, fără pic de plan, mai bine zis, astăzi am hotărât să încep să-mi pun în aplicare gândurile. Mi-am spus: gata! plec! să salvez ce se mai poate salva!!! Deci, am decis să salvez planeta!!! Serios. Am stins lumina în garso.. apartament, şi am tulit-o spre mirificul locaş. Jucarăm Dutch Blitz, am pierdut exact atât cât am putut. Era să stricăm o boxă, cu bere... şi lumina, a fost stinsă şi acolo. Bruiajul a fost un pic neîncăpător, când la lumina lumânărilor, o trupă faină (Exiled), a început să cânte. Cover-uri superbe ale unor piese superbe... Mi-a plăcut, sper ca planetei să-i fi convenit modul în care am celebrat-o. A avut şi ea un pic de pauză.
However, mă pregătesc pentru concertul mult aşteptat! Îl aştept demult, după cum bine am şi zis, mult aşteptat!!! ooof, nu mă gândeam că o să se întâmple pe bune! Şi merg cu un leu, zodiacal, nu economico-financiar, la un concert al unui alt leu. Idem. O să fie aşa, dar aşa de fain!!!

joi, 24 martie 2011

I'll find my happy place.

Am început să scriu. Am mai spus asta? Nu ştiu... Oricum, scriu. Asta e important. Pentru hrănirea ego-ului, presupun că e... că pentru mine nu prea... adică da, era un timp, când îmi plăcea să scriu, şi-mi doream să fiu cândva autoarea unui roman mai ciudat, sau nu ştiu ceva de gen. am început n-poveşti, pagini de word, copaci salvaţi de la tăiere şi ciorne de la torturarea cu pasta pixului meu. Am început, într-un timp să le şterg, şi da, le-am sters. cam tot ce-mi propun reuşesc în ultimu' timp: să mă fac de râs, în principu. A.. da, şi implicit, să mă înroşesc de fiecare dată.
Scriu pentru un proiect studenţesc, if I may call it that way, e un fel de ziărel. Sincer, nu cred că mai pot rămâne. Adică, da.. e aproape ok tot ce se întâmplă, dar parcă vreau să mă certe nişte oameni pentru faptul că sunt inaptă şi nu mă descurc. Nişte oameni cu experienţă PRECOCE, şi nu PRECARĂ. Nu sunt în stare să fac o ştire cum trebuie, da' cică "am fler pentru interviuri". Nu ştiu cum un om de presă poa' să-mi zică asta - mie, unei fiinţe care habar nu are pe ce lume trăieşte, care a făcut mate-info în liceu şi nici nu ştie de ce a ales jurnalismu' ca facultate, că viitor în media, nu are -, mai ales că-s slabă de înger, naivă şi foarte uşor influenţabilă. Am filme-n cap. Şi nici măcar nu sunt despre teorii ale conspiraţiei. Îs doar comedii. De prost gust. Dar nu mai rele ca cele în care joacă nenea ăla, pur şi simplu penibil, Ben Stiller. Deci da, scriu pentru un fel de ziar al anului 1, de la jurna... Sincer, am mai rămas, pentru că am vrut să şeruiesc interviul cu Ada, un om minunat şi deschis (şi încă nu am întâlnit-o faţă-n faţă). Ăsta ar fi motivul.
Nu mă plâng de ce mi se-ntâmplă, asta să fie clar. Nu mă plâng deloc, am oameni faini lângă mine şi toate lucrurile-s minunate. Dar vreau să fiu mustrată de cineva, să mă aducă cu picioarele pe pământ. Să nu mai visez în timp ce libienii nu mai ştiu cu cine se mai luptă şi, mai ales, pentru ce.
De obicei, nu avem un scop bine-determinat, sau dacă avem, îl uităm pe parcurs. Sau suntem cu toţii avari, şi ne dorim mai mult decât putem duce, uităm de clipele frumoase produse de un simplu zâmbet. Acum, zâmbetul, monedă de schimb cândva, a fost înlocuit. Nu se ştie exact de către ce, dar a fost. Mi-ar plăcea să am de la cine să învăţ ceva. Ah, cât de schimbătoare sunt. Până acuma, fugeam de oamenii care mă criticau. Dar, încet-încet, am devenit prietenă cu unii din ei. Mi-au explicat că, de fapt, alea, sunt doar sfaturi. Şi-mi place să primesc sfaturi sub măşti de critici. O să mai poposesc pe aici.
Şi acum un featuring, un super duet: Sepultura şi Katie Melua. Watch them pe rândeişon.

marți, 15 martie 2011

Interviu.

În sfârşit pot publica şi eu ceva de care sunt mândră. Mă rog, să public, e prea mult spus. E ceva ce vreau să arăt celor câţiva oameni care-mi citesc blogul. Cu ceva vreme în urmă, am întrebat una din persoanele cu care visam să fac cândva un interviu, dacă ar fii de acord cu asta. Şi a fost. Mi-a răspuns frumos: cu mare drag. "Cu mare drag" e cea mai faină sintagmă din toate timpurile şi nu demult, am început să o rostesc şi eu. Să revin. Interviul, de care ziceam, l-am pregătit de încă de când am aflat de muzică concepută de intervievată. Aveam de mult timp întrebările pregătite, şi pot spune cu mâna pe inimă, că acest nu am fost deloc obiectivă. Am fost cea mai subiectivă fiinţă, şi asta pentru că am întrebat strict ce mă interesa pe mine. Dumnezeule, nu ştiu cum am trecut la ISS. Intervievata este Ada Milea. Şi "cu mare drag" voi posta şi eu, aici, acum, întrebările şi răspunsurile aferente interviului care a fost publicat şi pe site-ul ziarului Vestul şi restul.

1. Muzica pe care o faceţi, are un public larg, de la copii, până la oameni de vârste mai înaintate. Vă ştiu copiii de la 5 şi până la 10-11 ani, dar şi cei trecuţi de 30, 40 de ani. Problema e generaţia mea. S-a pus pe ascultat alte lucruri. Cum le-aţi descrie tinerilor ceea ce faceţi? Spun asta pentru că am colegi care nu vă ştiu munca, încă.

- Fiecare ascultă ce-i place din ce i se întâmplă să audă. Mi-e frică să vorbesc despre generaţii. Cred în experienţa unică a fiecăruia. Cine s-a săturat de cuvinte poate că a avut prea multă treabă cu ele, sau dimpotrivă (prea puţină). Atunci omul se poate refugia în ritmuri, sau în muzica de atmosferă. E minunat că există atâtea posibilităţi. Ce fac eu? Concerte cu personaje. Un fel de texte care cântă, situaţii care cântă... Uneori, cărţi care cântă.

2. În timpul liceului vă pregăteaţi să daţi la medicină şi după intense pregătiri, aţi intrat... la teatru. Acum sunteţi pata de culoare din muzica folk. Ce v-a făcut să alegeţi chitara? În momentul de faţă, cum împăcaţi concertele cu actoria?

- Aşa s-a întâmplat. Chitara e oricum mai comodă decât multe alte instrumente, mai ales dacă ţinem cont de texte. Actoria imbogăţeşte fantezia. N-au cum să nu se împace.

3. Aţi fost parte din Cirque du Soleil, pe urmă Athanor Akademie, unde aţi pus în scenă Quixote şi Apolodor, de data asta Apolodor era german. Mai colaboraţi cu Athanor Akademie?

- Apolodorul german se cântă încă. Are viaţa lui: l-am făcut şi l-am lăsat acolo. Studenţii sunt foarte simpatici şi mi-e drag să lucrez cu ei, dar nu prea îmi rămâne timp pentru lucrurile pe care vreau tare mult să le fac aici, aşa că îi amân cât pot.

4. După „America ştie tot” şi „De ce fierbe copilul în mămăligă” aţi fost distribuită în piesele de teatru „Iunie” şi „Viaţa lui Helge” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Care sunt rolurile dumneavoastră şi cum reuşiţi să rezistaţi, având în vedere că piesele sunt consecutive? Când şi cum vă relaxaţi?

- Haha, n-am mai jucat roluri vreo 7 ani înainte de piesele „Iunie” şi „Helge”. Mi-a fost frică, dar mi-am dorit tare mult să lucrez cu echipa Frunză-Grand. Partea cu „rezistatul” ţine de „bucătăria” mea artistică şi prefer să vă dau doar „prăjitura”.

5. De ce aţi ales să faceţi muzica, pe care dumneavoastră o numiţi „desene animate audio”, şi nu un anume stil?

- Nu îmi bat capul cu numitul. Am zis şi eu aşa, poate pentru că personajele cântecelor se transformă în mare viteză, iar acţiunile au logica desenului animat... într-un fel. Şi poate pentru că fiecare sunet (oricât de mic) şi fiecare gest (oricât de mic) contează enorm.

6. Sunt tare curioasă să ştiu cum se naşte un desen animat. De exemplu, cum s-a „născut” Oaia mică şi care e povestea ei?

- E de pe vremea-n care eram furioasă pe ciobanii Mioriţei care, în loc să-şi admire vecinul că „are oi mai mândre şi mai cornute” , ei decid să-l omoare. „Oaia mică” a apărut dintr-o joacă, la fel ca majoritatea pieselor mele.

7. Ce fel de muzică ascultă Ada Milea?

- Dylan, Zappa, Laurie Anderson, Lhasa, Beatles, Bach, Randy Newman, Mc Ferrin, Spektor, Redbone, Pluhar, Beethoven, Blind Boys of Alabama... etc... etc...

8. Oamenii care vă admiră munca şi vă urmăresc, ştiu despre lista dumneavoastră cu morţi preferaţi. Există o listă de vii preferaţi? Iar dacă nu există, măcar puteţi să enumeraţi câţiva oameni, artişti, actori sau muzicieni preferaţi?

- Morţii mei preferaţi sunt vii prin creaţia lor, dar dacă vreţi neapărat o listă... alegeţi ceva din lista de mai înainte.

9. Aveţi colaborări cu oameni din diferite registre muzicale, artişti de primă mână: Alexander Bălănescu, Mihai Iordache, Radu Georgescu, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu. Dacă aţi putea alege un singur nume din lista cu artişti preferaţi, care ar fi numele cu care v-aţi dori să colaboraţi cândva?

- Cred că cel mai bine aş colabora cu „etc... etc”.

10. Unde a dispărut Dorina Chiriac, obişnuitul Apolodor şi, de asemenea, Sancho şi cum a ajuns Bobo Burlăcianu să o înlocuiască, cel puţin în spectacolul Quijote?

- Dorina e o mămică devotată şi o mare actriţă. Eu o tot „vânez”, dar reuşim tot mai rar să cântăm împreună.

11. Pentru că ceea ce scriu acum este strict pentru studenţii timişoreni, puteţi spune când o să ne faceţi o vizită? Când o să ascultăm poveştile lui Apolodor, Quijote sau Kovaliov?

- Toate au fost la Timişoara. Discul „Quijote” e chiar o înregistrare a unui concert de la „Casa studenţilor” voştri. Sper să vin la voi cu ceva nou.

luni, 14 martie 2011

B-b-b-bad to the...

toate lucrurile merg prost. Prost, prost, prost. De când cu acel cutremur, lumea chiar s-a schimbat. Să dezvolt. era o superbă zi de miercuri, zi de restanţă, de altfel. Ştiam cam ce ne-ar da profa, ştiam că trebuie să mă aştept la neaşteptat la examenul ei. A fost o debandadă tooootală. eram atât de mulţi în amfiteatru, din toţi anii, încât unii stăteau în picioare. ok, un pic de ceartă cu profa nu strică, pentru drepturile noastre, gândeau unii. ei bine, profa ne-a cam făcut celulele roşii, leucocitele şi trombocitele să se agite în aşa fel, încât faţa mea, devenise deja un semafor uman. Mă grăbeam, aveam tren la 3. nu puteam întârzia din cauza unui examen. am cumpărat chestii ce se cumpără pentru mame, şi nu numai, de 8 martie. Nu puteam să pierd trenu. Mă rog, în drum spre tren, Ramona îşi pierde un cercel făcut de ea. Alt semn rău. Asta de fapt, trebuia să mă facă să-mi dau seama că un mare dezastru va lovi Pământul. Dar eram aşa grăbite, că numai la sănătatea planetei nu m-am gândit, deşi, nu am aruncat nimic pe jos, Doamne fereşte!!! Aşa, după o zi două, BAM! cutremur. şi pe urmă altul. şi încă unul. şi încă unul. explozii, incendii, morţi, dispăruţi. Toate ca toate, dar, la întoarcerea spre "fruncea" patriei, aflăm la ghişeu că nu mai sunt locuri în trenu de 7 fără ceva. Ok, ok, nu-i bai. Nu-i musai să mergem acu. Luăm bilete la următorul. E ok. Boschetăm în McDonalds, cu bagajele, evident, după noi. am tras de un suc şi am petrecut clipe minunate pe peron. Încă vreo oră. Pe tren, hopa, nu mai avea colega de suf... nu, de cameră... ba da, se poate numi şi colegă de suferinţă, aşa, nu mai avea baterie la laptop, ca să-şi poată vedea liniştită serialul. Temesvara, pământ românesc, ne aştepta nerăbdatoare, coada de taxiuri în faţa noastră, taxiuri pline. Acasă, şoc!!! primisem enjpe meiluri cu şi despre facultate. unul din mail-uri făcea o uşoară referire la rezultatele obţinute, sau nu, la restanţe, iar un alt mail, la programul remodificat a 15 oară în decurs de 2 săptămâni. Evident, singurul prof care-mi plăcea, din cei noi, a fost schimbat. Acelaşi care ştia că frecventam aceleaşi locuri, şi aici, mă refer strict la postul minunat de radio. Na, nu mai bine tăceam? Aşa evitam dezastrele astea înlănţuite. Poate dacă ne ţineam gura la examen, era fain. Nici japonezii nu treceau prin ce trec. şi eram şi eu fericită. ooooooooooooffff. Apropo, nu am luat restanţa.

marți, 8 martie 2011

8 martie

Ar trebui să am un subiect drăguţ, cum ar fii treaba asta cu 8 martie... dar, din păcate, nu-mi plac lucrurile atât de drăgălaşe şi de obicei, nu scriu când se ivesc sărbătorile. ah, mai puţin Crăciunul. Dar, trebuie să-i urez colţului meu, mai mult de frustrări, decât de trăiri sincere de fericire: "La mulţi ani!", de fapt, am avut şi sentimente drăguţe aşternute pe coli de word, câteodată. Dar, în princpiu, am fost şi sunt, o frustrată. Ca şi oamenii pe care-i apreciez de ceva timp, şi tot ei mi-au schimbat percepţia asupra a tot ceea ce consider în momentu' ăsta, fain, la fel ca ei, nu ţin minte exact data în care am lansat blogu', momentul în care, m-am decis să încerc să scriu ceva. E ok, totuşi, că ştiu că se întâmpla undeva în martie 2009. Fac 2 ani, la naiba! În anii aştia, am strâns ceva lume în blogroll, unii nu ştiu că eu îi pândesc, iar restul... şi vestul... hm, deci, da, la mulţi ani, sau nu! Totul a început pentru muzică. Sper ca acelaşi să fie motivul şi de acum încolo, iar deraierile mele mentale şi spirituale, să nu mai îndrăznească să se afirme atââât de vizibil.
Ok, bec to eithhh av marci. De ziua ta, mămico... în dar ţi-am adus inima... evident, ce altceva? că de abia mi-au ajuns niscaiva bani pentru un pachet de biscuiţi şi un iaurt, deci, inima, e the best în momentul ăsta. E cam naşpa, inspiraţie nu am, şi oricât mi-aş dori, nu mă descurc cu materialul ăla lipicios, numit lut polimeric. Deci, nu am nimic pregătit! şi dacă aş avea, nu am cum să-i dau cadoul, decât pe 18 iunie, când chiar e ziua mamei mele. probabil, atunci mai merg acasă. Ail liv nau. ăăă, giust uaci:

duminică, 6 martie 2011

Dorinţe.

Pot să-mi doresc încă ceva? pot, pot, pot???... desiguuuur că pot. Că doar nu se îndeplineşte. Deci da, Iuliana, îţi poţi dori ce vrei tu. Ok, mersi, o să-mi doreeeeeessssc... ăăă... ce-ţi doreşti?... păi, o carte. Ok, ok, care-i aia?... Nu ştiu, dar am văzut că un nene, începe curăţenia de primăvară şi asta constă în dat cărţi moca, oamenilor care ştiu să citească şi care şi vor să citească. şi vreau şi eu să citesc... Bine, bine, dar, nu ai tu un raft cu cărţi aduse de acasă, pe care nu le-ai citit încă???? Ba da, doar că vreau tare mult cartea asta, înţelegi? Da' ce carte e? Of, se numeşte "C", şi nu ştiu exact despre ce e vorba în ea, doar că vreau pur şi simplu să văd cum e... adică, uită-te şi tu, are un titlu, care nu spune prea multe, deci, pun pariu că super interesantă. Mda, drăguţ motiv. Şi cartea Marea ai luat-o s-o citeşti, şi nu ai citit decât vreo 30 de pagini. Daaaaaa, ştiu!!! doar că mie-mi place mai mult muntele, de asta... plus că e cam plictisitoare. Cum spui tu. Îţi poţi dori orice. Bine mă, da' uite, că-mi doream să fiu prezentă în muzeul de artă cândva, şi am fost. Chiar profu' ne-a invitat. Nu ştiam că-ţi doreai asta... Da, îmi doream, voiam muuult de tot, şi s-a îndeplinit! Na bine, nu vrei tu să te apuci să faci ceva serios în timp ce-ţi doreşti asta??? m?... OOOOOFFFFF!!! Bine, fie. Mă uit la Friends atunci! Ha!!!

miercuri, 2 martie 2011

tocana

chestie scrisă în timp ce am lăsat pe foc cartofii, care trebuie să se metamorfozeze în ceva bun de mâncat.
am cafeaua lângă... iau o mică pauză, ca de obicei, doar pauzele au fost inventate pentru mine. Cred că doar 5 minute ajung să scriu asta. Mi-au dat lacrimile azi, când mă gândeam că îmi place mult ce mi se întâmplă acum, dar, presupun că ceapa care trebuia călită, în timp ce o tocam, îmi provoca lacrimi. Ieri la un seminar, cel mai devreme seminar, un om m-a recunoscut. Îmi este profesor la şcoală, dar, îmi era un fel de profesor şi la radio. Însă, la radio, nu-l prea prindeam. A întrebat care, unde, a făcut, dacă a făcut, practică. Prea puţină lume a spus ceva. Eu am tăcut, nu mi se pare că ceea ce încercam noi la radio să facem, putea fi considerată practică. Aşa că domnul profesor, a spus: Iuliana, din câte ştiu, şi tu ai făcut radio. Am rămas şocată. Tot ieri, după cel mai devreme seminar, după şocul existenţial manifestat sub forma unui zâmbet larg şi tâmp, am petrecut ceva timp cu două colege. Revin, se aude ceva la bucătărie... A mai pomenit cineva de dulceaţă pe pâină cu cafea? m? nobody?... naşpa, e bună! Aşa... Ca o colecţionară de locuri mirifice ce sunt, am mai adăugat listei mele de baruri şi localuri faine, altele două. Bestiale!!! Nu ştiu cum se face, dar, astea-s chiar lângă mine. Şi nu ştiam de existenţa lor. Până acum 25- 26 de ore. Am petrecut o zi suuuperbă! Am şi căzut în faţa poştei, mergeam să pun un colet... o să întârzie... vai... am căzut şi am o vânătaie pe piciorul stâng - da, acum aproape ştiu să fac diferenţa între stânga şi dreapta - însă, nu e singura. Azi noapte, când a plecat o colegă de la mine, am reuşit performanţa de a mai cădea o dată. De data asta, pe partea dreaptă. Deci, superb! Am fost într-un loc, unde, atunci când intri, ai impresia că-ţi va cădea un violoncel, sau contrabas, ce mai? o vioară uriaşă, în cap. E atârnată de tavan! La fel şi nişte trompete, dar şi nişte pălării deasupra barului decorat cu clape ale unui pian. pe unul din pereţi, mai sus de căsuţa bine determinată a unui şoricel, este lipit un trafalet! Totuuul e superb acolo!!! Şi îi super mulţumesc minunatei persoane care m-a dus acolo!!! Ah! cartofii mei!!! Tot ea, a fost cu mine aproape toată prima jumătate de zi! Îmi place să hengaut cu pipălii... Ieri a fost o zi aşa de lungă... nu mai ştiu când a început sau când s-a terminat... Alt seminar, cu un nene, care ne roagă să-l tutuim, ceea ce noi nu refuzăm, deşi mie mi-e tare greu... Am stat, mai apoi, cu o altă colegă şi am făcut cercei... şi a fost aşa de fain, niciodată nu am mai râs aşa de mult! of... şi azi, de dimineaţă, am primit o îmbrăţişare din partea unui om, de la care, sincer, nu mă aşteptam! Dar a fost aşa de bine! Îmi plac îmbrăţişările şi am nevoie de ele, uneori... nu trebuie făcut exces de îmbrăţişari, pupici (aştia-s totaaal inutili şi enervanţi), sau, mai ales, dulcegării! Am primit şi eu mărţişor, deşi sunt naşpa pentru omul respectiv! vai, am fost invitată să cânt cu o trupă... am crezut că domnul, glumea, dar nuuuuu.... oricum, mi-e ruşine, deci, nu! În plus, nu am chitara mea şi parcă nici nu mă mai trage inima să fac asta. Cafea, dulceaţă... chei uitate. ah! Uai, deci, gata, îmi plac muuult de tot oamenii! mai ales cei din jurul meu! m-am lungit degeaba... trebuia să scriu: lucruri minunate mi se întâmplă! şi era gata postarea... dar nuuuuu, trebuie să dezvolt! of... şi acuma, probabil, cartofii mei, numa' ce trebuiau să fie nu vor fi! vreau să dorm, că nu mai pot, i'm running out of energy!!! cineva să-mi trimită energie!!! vreau 3 cutii de energie... să-mi ajungă pentru alte două zile. Nu mai am nici cafea, foarte puţină, ce-i drept... Acum, trebuie să închei transmisiunea din garsoniera închiriată, unde stau, şi să redau legătura în studioul teritorial, din bucătărie, de unde vin diverse miresme, care-mi iau gândul de la o mâncare bună. După cum spunea un clasic: Ştii că paua s-a terminat, atunci când cafeaua s-a terminat... Sau s-a răcit!