duminică, 30 aprilie 2017

Dor

Am o senzație ciudată pe care nu ştiu exact cum să o descriu. Simt că în unele momente, atunci când glandele lacrimale se abțin să lase secreția lor să plece înspre afară,  şi gâtul mi se face nod, fix atunci în mintea mea se aude ceva. Sternul e lovit cu putere de un dor nostalgic, sacadat şi de nicăieri. "Mi-e aşa de dor... mi-e dor de..." şi aici vocea din mintea mea se încurcă. Nici ea nu ştie de ce sau de cine să îmi fie aşa.  Mi-e dor de acasă, dar nu chiar. Adică nu acolo vreau să fiu acum. Poate mi-e dor de cineva pe care nu am cunoscut încă. Parcă tânjesc să mă întorc acolo de unde am venit, dar nu e niciun loc cunoscut, în mod paradoxal. Sau am senzația că îmi lipseşte o singură îmbrățişare caldă şi sinceră, şi împăciuitoare, şi familiară, şi de demult. Poate mi-e dor de ultimul pupic pe obraz într-o dimineața rece, lăsat de cel ce a plecat de mult. Sau poate mi-e dor  de vechea eu. Nu. Nu m-am plăcut chiar aşa mult încât să-mi lipsesc. Mi-e dor de o pereche de ochi care mă privesc spunându-mi că totul e bine şi că orice s-ar întâmpla, nu voi fi singură. Aş umple golul ăsta cu ceva, dacă aş şti unde să îl găsesc şi mai ales dacă aş şti şi ce să pun în locul ăla.
Şi mai nou, mi-e un dor cumplit de un suflet care să îl aline pe al meu. Al meu a ars încet. Iar acum, periodic, trebuie să îi schimb bandajele, care trebuie smulse puternic. Cu tot cu bucăți de carne. Usturimea e din ce în ce mai cumplită. Vreau alinare.