luni, 29 septembrie 2014

Portret de suflet

O tristeţe covârşitoare mă cuprinde când mă gândesc că o las aici, singură. Se întâmplă ca ea să fie posesoarea unui simţ al compasiunii ieşit din comun. Se întâmplă ca ea să fie cel mai blând şi empatic om pe care l-am întâlnit până acum. Blândeţea, compasiunea, empatia, toate acestea răsar în ochii ei.
Ea este acel om care suferă odată cu celălalt. Îi simte durerea, poate mai amplificată, decât persoana în cauză. Din aceeaşi ochi în care sufletul i se citeşte, curg lacrimi.
Cum pot eu să plec liniştită? Cum pot să o las în urmă când ea e medicamentul de care am nevoie?
Să o las singură, aici, dezarmată în faţa atâtor necazuri... Un om care merită să aibă tot ce e mai minunat pe lumea asta, dar în schimbul bunătăţii ei primeşte doar probleme care sapă adânc, repetat şi mecanic în sufletul ei. Aş vrea să o pot lua cu mine peste tot. Aş vrea să îi pot oferi tot ceea ce are ea nevoie. Dar aici, m-aş împotmoli, pentru că ea nu vrea nimic decât linişte. Aş vrea să fiu în stare să îi dau lumea întreagă. Aş vrea să-i ofer liniştea şi tava aia cu 20 de lei pe care nu o poate cumpăra doar aşa, să îşi satisfacă ea un moft. Nu poate să dea 20 de lei pentru a avea şi ea o tavă nouă în care să pregătească mâncare pentru o familie mare, nu, nu poate, pentru că ea crede că mai presus de ea sunt restul membrilor familiei.
Mereu ne-a făcut pe plac. S-a dat peste cap să ne ofere o educaţie. A făcut tot ce a putut ca să mă înscrie la o şcoală bună, de oraş. M-a dus în peisajul acela total nou pentru mine, aveam doar 12 ani, şi nu m-a lăsat să cred că sunt singură acolo. Îmi amintesc un episod care s-a petrecut acum vreo 10 ani. Urmă să aibă loc festivitatea de încheiere a anului şcolar. Eu mă simţeam stingheră printre copiii noi de la oraş, cu care nu am putut lega prietenii. Am rugat-o să vină cu mine. Răspunsul ei nu a fost tocmai pe placul meu, trebuia să meargă la muncă. Nu am insistat. A doua zi, mă îndreptam spre generala numărul 8, cu gândul că nu am bani să îi cumpăr şi eu dirigintei o floare. Cu ghiozdanul în spate, mă apropiam de piaţa de lângă şcoală. Şovăiam în faţa tarabelor întinse cu flori. Era deja ultima zi, era deja festivitatea de final de an. Eram ruşinată că eu aveam să fiu singura din toată clasa care nu îşi arăta gratitudinea faţă de diriginta ei. Trec de piaţă, cu pasul încă nesigur şi privirea în pământ. Nu voiam să mai merg singură, voiam să plec acasă. Din spate, aud: "Iuliana...". Niciun coleg nu-mi spunea aşa, dar nici nu se pune problema existenţei unui coleg de sex masculin care să mă strige. Era o voce feminină. În plus, îmi spusese prenumele. Nici măcar profesorii nu-mi spuneau aşa, ei mă porecliseră după satul în care stau. Mă întorc... Şi acolo era ea. Îmi zâmbea şi îmi spune că nu a putut să mă lase singură. Şi-a luat liber de la muncă şi a venit cu mine. Mi-a zis: nu putem merge aşa, hai să cumpărăm nişte flori. M-a luat de mână şi m-a salvat.
Ea nu are priorităţi. Nu. Tot ce face, face din pură generozitate. Nu cred că există măcar un strop de egoism în ea. Un om mai bun nu am întâlnit niciunde. Desigur, uneori am impresia că face lucruri doar pentru fratele meu. Dar ştiu că nu e aşa. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el, să stau zilnic cu ea, nu doar în unele sfârşituri de săptămână şi sărbători. Sunt egoistă şi invidioasă. Cum am putut să devin aşa, când tot ce m-a învăţat ea a fost generozitatea, răbdarea şi restul calităţilor pe care le are? Mama are doar calităţi. Este omul perfect. Chiar dacă în principiu nu s-ar putea rezolva o problemă, ea poate.
Acum doi ani mi s-a furat portofelul în care mai aveam banii de tren, să mă întorc acasă şi cât să mai rămân prin Timişoara vreo două zile. Am sunat-o disperată să-i spun ce mi s-a întâmplat. Dacă a văzut că nu poate colabora cu mine, că nu răspund la propunerile ei aşa cum ar fi vrut, a zis: stai acolo. Vin după tine. Cine s-ar fi gândit că în decurs de maximum 2 ore ea să fie deja în faţa blocului? 200 de km. Ea. Doar ea poate să lase tot ce are şi să-şi salveze fiica risipitoare.
Aş vrea să-i pot oferi totul. Tot. Şi pentru ea îmi voi da silinţa, pentru început măcar satisfacţia morală să o aibă de pe urma mea. Vreau ca şi ea să poată să depindă de mine la fel de mult cum depind eu de ea.
Îţi mulţumesc, mama, pentru tot! Eşti un om minunat, eşti sufletul meu!

duminică, 28 septembrie 2014

pagini de cultură.

mereu încerc să scriu atunci când nu mă simt utilă. trebuie să am mereu acces la ceva pagini. de data asta, de cultură. mai scriu din când în când. se întâmplă ceva minunat în Timişoara, despre care am început să scriu. articol.

duminică, 21 septembrie 2014

Trend-uri, iPhone şi Ponta

Nu ştiu ce să mai zic despre lumea în care trăiesc. Acum e normal ca la 14-15 ani, ca fată, să fii machiată în ultimul hal, să-ţi pui perdelele în cap şi să-ţi faci un selfie, să-ţi etalezi bustul în bluze mulate. în speranţa că agăţi şi tu ceva. De ce toţi cei sub 18 ani au acces la tot felul de gadget-uri? De ce părinţii îşi transformă copiii în obsedaţi de modă, tehnologie şi muzică proastă? Înţeleg că până la urmă fiecare îşi alege calea. Dar era vorba că fiecare dintre noi suntem originali. Acum, toţi sunt traşi la indigo. Acelaşi aspect fizic, aceleaşi poziţii în poze, aceleaşi statusuri teribil de emoţionante venite din partea unor persoane care habar nu au cam despre ce e vorba în viaţă. Măi copii rebeli, unde vă e urma aia de unicitate? Mă întreb ce modele au aceşti adolescenţi. Dar cum mă întreb, la fel îmi răspund. Toţi îşi găsesc modele în personalităţi Disney, şi nu din acelea demne de urmat, şi cântăreţi de pe la noi. Abia aştept să-i lovească realitatea şi să realizeze cam cât de şterşi sunt.
Lumea cred că se apropie de final. A intrat, asemenea mie, în depresie. Tocmai am văzut un material la un buletin de ştiri, în care era vorba despre cel mai aşteptat moment al anului. Nu era vorba de vreo decernarea a unor premii de orice natură, nu era lansarea unui film aşteptat toată vara, nu. Era vorba de noul telefon al celor de la Apple. Întreaga umanitate a ajuns să fie sclava marilor companii.
Am rămas şocată de felul în care oamenii s-au pregătit pentru această zi. Şi când zic pregătit, mă refer la aliniatul la coadă, cu trei săptămâni, în faţa magazinelor pentru a-şi ridica telefonul. Acum, cei care mă cunosc ar putea spune că urlă invidia din mine, că am aceleaşi două telefoane, unul de prin liceu, adică de vreo 4 ani, şi ală a rămas fără carcasă, şi altul mai din zilele noastre niţel. Un Nokia C1-01. Nu mă ajută cu nimic cel din urmă, pentru că nu încarc cartela preplătită. Şi asta ca să nu-mi pierd timpul pe net când stau la o cafea cu vreun prieten. Revenind la ce am spus mai devreme, lumea a devenit ahtiată după cele mai noi tehnologii. Acum, nu ştiu exact ce poate face un iPhone, însă sunt sigură că nu minuni.
Am văzut un domn ieşind dintr-un magazin cu telefonul frumos aranjat în cutiuţa lui, era aşteptat ca Iisus în Ierusalim. Ştie toată lumea episodul, când intră pe măgar. Dar măcar atunci era vorba de cel considerat Mesia, nu de un oarecare dobitoc dispus să cheltuie bani pe un bun perisabil. Nu voi înţelege niciodată nevoia asta de a fi prima care să deţină un anume obiect. Vorbesc despre un fenomen îngrijorător. Nu ştiu încotro ne îndreptăm. Migrau chinezii în Paris, pentru că deja în China era crimă pentru un asemenea obiect. Cu ce îmi îmbunătăţeşte viaţa o chesie ca aia? De ce să mă duc de nebună, să dorm într-un cort în faţa unui magazin cu săptămânile? Cum vine asta?
Cineva sigur, sigur, trebuie să-mi răspundă.
Un alt semn sigur al decăderii umanităţii este prezenţa uluitoare a fanilor PSD pe Arena Naţională. Cum să-l susţii pe Ponta? Sărăcuţu' nu ştie să răspundă corect la o întrebare simplă, fără a-l implica pe rivalul său demn de tot atâta respect precum Ponta, Băsescu. Dar, m-am liniştit când am auzit că şi-a plătit electoratul ca să fie acolo. Mi se pare corect. Mi-e frică totuşi de prezidenţialele ce vor veni. Mi-e frică de manipularea întreprinsă de antena3, de cei loiali PSD-ului, indiferent de cine îl conduce. Acum, după atâţia ani, chiar mi-e teamă de rundele ce vor urma în bătălia pentru preşedinţie. Aş vrea să votez, dar ştiu că nu voi schimba nimic cu asta. În plus, nu am ce alege. Se vehicula într-un timp că va candida chiar şi Gâdea, atunci când s-a supărat că şeful său este închis. Dacă va candida acest distins domn care nu ştie care e diferenţa dintre "din" şi "dintre", promit să părăsesc ţara. Aş vrea să văd şi eu un om care măcar să afişeze o dâră de integritate. Însă, trebuie să închei aici, poate citeşte un specimen despre care am scris mai sus.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

to me. from me.

Cred că sunt într-o depresie adâncă. De fapt, sunt sigură. Tot ce simt acum e o extensie amplificată a tuturor trăirilor din copilărie şi, cu precădere, din adolescenţă. Nu o să scriu acum, aici, că mă scufund într-un abis întunecat şi alte lucruri ce aparţin de exprimarea abordată de depresivi. Nu. Scriu doar pentru că vreau să am impresia, pentru câteva clipe, că în sfârşit pot vorbi cu cineva. E un exerciţiu de terapie, aka scrisoarea terapeutică. Vreau să-mi spun aşa:

Dragă Iuliana,

Îmi pare rău că te deranjez fix acuma. Ştiu că ai şi tu la fel de multe pe cap. Dar, hai să vorbim. Am nevoie să fie cineva lângă mine. Ştiu că simţi la fel. Ştiu că nici tu nu poţi vorbi deschis cu nimeni. Scrie-mi înapoi, te rog. Răspunde-mi. Uite, voiam să-ţi spun că am nevoie să-mi fii alături şi să nu mă laşi să aleg acea cale despre care vorbim telepatic. Ştiu că toată lumea se evaporă brusc când ai nevoie de o vorbă bună şi de un sprijin. Dar eu sunt aici. Cu mine poţi discuta. Ştiu că acum de simţi încurajată de gestul unora, de curajul unora, dar tu nu o face. Stai cuminte. Haide să încercăm amândouă să luptăm. Ştiu că nu mai e nimic în sufletul tău, că motivele de bucurie sunt prea puţine. Ştiu că încerci din răsputeri să te prefaci că e totul în regulă, când de fapt, în mintea ta nimic nu mai are sens. Nu te-a abandonat nimeni. Contezi pentru familia ta. Gândeşte-te la ce laşi în urmă. Nu ai voie să pleci până nu realizezi ceva. Chiar dacă nimeni nu-ţi dovedeşte că ţine la tine, încearcă să te preţuieşti tu. Ştiu că tu crezi că eşti compusă din defecte. Ştiu că mereu a fost cineva acolo care să te convingă că tot ceea ce ai tu sunt defectele şi că altcineva e mai bun ca tine. Dar pentru tine, tu ar trebui să fii mai importantă. Nu face vreo prostie. Lasă totul câteva zile, încearcă să te relaxzi. Citeşte. Închide-ţi telefoanele şi renunţă la internet. Cufundă-te în cărţi, în ce îţi place să faci, ce te relaxează. Fă în aşa fel încât să te preţuieşti şi caută câte o calitate în fiecare zi. Haide să ne reparăm.

Te îmbrăţişez,
Iuliana.