miercuri, 4 septembrie 2013

Începe cu un simplu nod în gât. O oarecare senzaţie ciudată în ceafă, iar vederea îşi pierde lumina pentru câteva clipe. În întuneric îţi dai seama că se învârte ceva, că tu te învârţi, iar inima o ia razna. Pulsează şi mai mult sânge, cu mai multă putere în toate cele patru camere ale ei, ai senzaţia că toate se umplu în acelaşi timp şi nu mai poţi să respiri. Deşi sângele este pompat continuu, nu ajunge la picioare sau la mâini. Degetele devin reci. Pe urmă, tremură. Cel din faţa ta continuă să te acuze, ai greşit mult şi rău de tot. Nu pricepe ce vrei să spui, pentru că vocea ta s-a înecat. Tu nu ştii de ce nu înţelege. Te simţi ca un claustrofob, pereţii se apropie de tine şi te strâng tare, devii conştient de fiecare mişcare a muşchilor din corpul tău. Încerci să respiri mai repede, încerci să absorbi tot aerul din jur, dar îţi simţi sternul spart şi motorul tău tras afară cu forţa. E ca o operaţie, dar fără instrumentele necesare. O operaţie pe cord deschis la care tu, pacientul, asişti. Tu eşti acolo, pe masa aia, tu vezi şi simţi tot ce se petrece, însă doctorul nu ştie că eşti captiv acolo. Însă, dacă ştie, e doar sadic, îi place să te vadă aşa, îţi şi zâmbeşte în timp ce trece o ustensilă ruginită prin chestia aia care se zbate rău de tot. Nu mai ai cum să dai înapoi, ştiai că se va ajunge la asta. Îl laşi să facă totul. Doar că a plecat. Eşti încă pe masă. Nu e nimeni căruia să-i poţi spune că eşti acolo, treaz, toate simţurile s-au acutizat. Toată lumea e plecată. Ce o să faci?