vineri, 18 noiembrie 2011

Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

vineri, 11 noiembrie 2011

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

miercuri, 9 noiembrie 2011

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă

O zi faină, îţi doresc! Din inimă, chiar. O scurtă privire peste discuţiile noastre şi toată faţă-mi pâlpăie luminiţe verzi. Luminiţele verzi equals verdy good. Cuvinte ce se-mplântă-n mintea-mi necoaptă, transformă tot într-o căldură resimţită în stern, un nod în gât şi-o muşcătură zdravănă ce lasă-n urmă buze rănite. Vorbesc alambicat? Nu, nu... doar... nu. Ştii, de multe ori m-ascund, că nu ştiu a mă comporta cu oamenii. Mai ales de genul ăsta. Prefer să las de la mine, atât de mult, doar ca să nu mă arunc în discuţii fără sens. Îmi plac polemicile, dar nu certurile. Şi atunci, toţi îşi iau hainele de scandal şi mătură cu mine pe jos. Nu-mi pasă. Aparent. După ce şi-au terminat treaba şi liniştea se lasă, rămân acolo, prăfuită cu praful lor şi-ncep să curăţ c-o substanţă sărată. Uneori, e tare bine. Alteori... nu. Mi-e dor acum de vremea aia când doar scriam. Şi scriam. Şi scrisu-mi era bumerang. Cel mai dor îmi e de timpul în care picioarele-mi mergeau singure, creierul fiind în stare de şoc. Niciodată nu-mi venea a crede că mie mi se întâmplau lucruri frumoase. Parcă se întâmplau în altă viaţă, dar nu a fost mai departe de 3-4 luni. Hai, 5-6. 
Îţi doresc o zi frumoasă! Şi un şampon la masa 14, vă rog. Avem nevoie la ceai. Mi-ai inserat muzică-n sistemul nervos, iar acum, nu mai pot scăpa. Am reuşit un micuţ lucruşor, i brought you closer. Ar trebui să fiu mândră de mine, dar nu-s. Nu pot să profit, m-aş simţi vinovată. De aia, nu-ţi vorbesc prima. Îmi plac oamenii lângă care pot tăcea, e aşa de bine. Rar întrezăresc persoane cu care împărtăşesc aceleaşi simţăminte. I wish you could stay forever.
Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă!

marți, 1 noiembrie 2011

Lately.

O săptămână încărcată. Nu zic că am fost ocupată cu faza asta cu "jurnalismul", nu, nu, nu. A fost o săptămână încărcată cu distracţie. Sau, cel puţin, doar nopţi prelungite.

Lunea şi marţea nu se pun. Seara de miercuri am petrecut-o cu o bună prietenă, am făcut plăcinte împreună, asta era ideea, oricum, acum, că nu ne-au şi ieşit, e altă parte. O simplă chestie de culise. Joi, mare meci, mare.  Am fost şi eu, în sfârşit!!!, pe stadionul Dan Păltinişanu. Adică stadionul echipei Poli. Am intrat fără bilet, şi nu datorită legitimaţiei mele de mare jurnalistă, ci din bunăvoinţa oamenilor ce şedeau pe la porţile alea. Nu am prins de la început meciul, pentru că nu puteam să lipsesc de la cursul meu favorit, ăla care acum e seara la 7 jumate şi ţine până la 9. Meciul a început undeva la 9 fără un sfert, iar stadionul e puţintel mai departe de universitate. Oricum, am ajuns acolo, nu am stat unde voiam eu să stau, la peluza sud, ci undeva în tribune. Sincer, nu m-am dus la meci pentru... meci [Poli - Steaua, 2 - 0], ci, mai degrabă, pentru a vedea galeria aia pe viu. Da, cea mai faină galerie din ţară! Oameni faini. Ce am prins din prima repriză, tre' să recunosc că nu am făcut altceva decât să mă holbez la "huliganii" ce săreau, cântau, fluturau steaguri şi-şi încurajau echipa. Am fost tare entuziasmată de tot ceea ce se întâmpla acolo. Mă rog, am ajuns undeva pe la ora 1 acasă. Ne-am întins la poveşti şi jocuri într-un loc minunat. La jumătatea distanţei  stadion - facultate. Loc, ce se întâmplă a fi acel loc în care mă simt ca acasă. Îi tare fain.

În urmă cu vreo două săptămâni primisem, în acelaşi local, o invitaţie la un party, în "cinstea" unei beri proaspăt ajunse la noi în ţară, Grolsch. Party-ul avea să se desfăşoare vineri, 28 octombrie. Nu eram noi tare convinşi că vom şi ajunge. Un picuţ de dezorientare şi dezorganizare, dar ne-am descurcat. Conform spuselor omului ce ne înmânase invitaţia, la intrare primeam două beri. Eh, după câteva cercetări, am aflat că, de fapt, toată băutura din acea seara va fi cam gratis. Nu am crezut. Ajunşi acolo, adică într-o hală, într-un capăt al oraşului, multă lumină verde, cel mai curajos din noi, s-a dus la bar să-şi ia o bere, unde i s-a confirmat cele spuse de mine. Toată berea era moca toată noaptea!!! Ce poate fi mai minunat? Să nu te plictiseşti. Ne-am făcut o mulţime de prieteni noi şi ne-am jucat pe nişte LCD-uri încorporate în nişte mese. Foarte tare. S-au dus orele, cum nici nu ne închipuiam. Ne-am întâlni cu o cunoştinţă cu care am mai fost în locuri grozave, gen sub pod, care ne-a cam invitat în căminul său. Am ajuns şi pe acolo, dimineaţa, cred. Pe la ora 7, 7 jumate eram acasă, în patul meu. A fost tare fain! Nu se prea pot descrie chiar atât de în public ceea ce s-a întâmplat acolo.

Sâmbăta trebuia să fim în trend, aşa că am zis să luăm parte şi la o petrecere de Halloween, mai ales că prietena cu care făceam plăcinte şi care a şi avut tupeu să ceară bere, ea voia să se costumeze. Am ajuns, mai întâi, în acelaşi cămin, din care plecasem în dimineaţa aceleiaşi zile, unde nu ne-am simţit prea bine. Cred că totul era din cauză că nu ne revenisem complet după seara precedentă. Am plecat spre petrecerea de Halloween, nu ne-a plăcut prea mult acolo, deşi concertau cei de la Beat Bang! [mixează DJ K-lu], şi ne-am întors în cămin. Am mai stat cu oameni cu care stătusem şi data trecută, dar de care nu prea-mi mai aminteam. Nici ei nu păreau a-şi aminti. Dar a fost drguţ. Din nou, am ajuns la devreme acasă. Tot pe la 7. Duminica a fost super relaxantă. Simţeam, oricum, nevoia de a dormi, dat fiind faptul că nu dormisem în două zile decât vreo 5-6 ore. Trebuia să recuperez. Oricum, a fost un weekend lung, interesant şi fain. Melodia asta nu mi-o mai pot scoate din cap de sâmbătă noaptea/duminică dimineaţa: