luni, 23 iulie 2012

Micul Paris? Neaaah...

Nu prea-mi place Bucureştiul. Nu-mi prieşte. Nu oraşul în sine, ci mai degrabă oamenii. Pentru că ăia contează mereu. Ăştia nu sunt aşa faini ca timişorenii. Sau ardelenii. Răspund sec şi în scârbă. Flegmatici. Nepoliticoşi. Păi în Timişoaoa doar dacă te atingea din greşeală cineva, omul respectiv îşi cerea scuze. Aici, dacă eu îmi cer scuze, oamenii se uită urât. Un oraş de beton, cu haite de câini vagabonzi. Centrul ăla ar fi aşa de frumos dacă nu ar trebui să stai la coadă ca să mergi pe stradă. Nu-mi place faptul că toţi se cred aşaaaa de buni şi tari, şi perfecţi. Dar nu sunt. Nu am văzut un bucureştean cumsecade. Poate că exagerez.
Agitaţi, cu siguranţă, sunt. Şi mereu grăbiţi. Mă indispun toate lucrurile astea.
Nu vreau să plec peste două săptămâni de aici cu un gust amar. Mi-ar plăcea să prind o piesă de teatru. Să merg la un concert. Acum parcă toată lumea şi lucrurile interesante s-au ascuns. Că nu se anunţă nimic. E mort totul. Mi-ar plăcea nişte Viţa de Vie sau Ada Milea, sau byron, sau raku. Dar, nu. Nu prea concertează oamenii pe aici. Asta e. Se pare că m-am născut ca să mă resemnez. Îmi lipeşte Timişoara şi Ardealu'. Preţurile de acolo. Au ăştia nişte preţuri aici, fraaaaaaaaate.
Am fost în Cărtureştiu' de pe Verona. Ăla mi s-a părut drăguţ. Mi-am luat nişte cărţi. Şi i-am luat fratelui meu  un ceva. Sper să îi şi placă. Vreau să-mi placă oraşul ăsta, dar nu îmi pot impune asta. E urât, mare, agitat şi enervant. Mă deprimă. Dragi bucureşteni, provincia e bestialăă. N-om avea noi metrou şi ce mai aveţi voi pe aici, dar la noi e super. Oraşe cu clădiri interesante, frumoase. Da, am văzut că aveţi şi voi ceva, da' tre' să traversezi ceva din oraşul ăsta ca să le vezi. Şi când ajungi acolo, ori e plin de lume grăbită, ori e muzica la terase de toată jalea. Ori, ori împreună. De cele mai multe ori.
Micul Paris sau Mica Vienă, ce prefer? Răspunsul e logic. Îmi place mai mult Mica Vienă. Micul Paris e invadat de oameni coloraţi, femei de plastic, muzică proastă, nervi, clădiri urâte, şi câte şi mai câte...

joi, 12 iulie 2012

se tot apropie  diverse sfârşituri. şi eu le tot amân. cum fac cu House. Gregory House. M.D. apăi, ăs le sezonul 8, adică le ultimu' şi nu vreau să gat. da' nici el nu stă după mine, normal că se gată. tot serialu. mbine, de cât timp mă tot uit la el, parcă totul s-o complicat, totu' ii ciudat. numa' primele sezoane, vreo 3, alea-s tare faine. şi, după cum spuneam, tot amân. nu vreau să vină sfârşitu', plus că nu-mi place că tot schimbară le ele personaje, de-s aşa de confuză, de numa'. Ba Taub, ba 13, mi-i dor de Cameron, acu' Foreman, Chase, tipa-aia-drăguţă-al-cărei-nume-l-am-uitat-din-sezonul-7-cred-că-amy-o-chema, acuma Park, şi tipa aia care cred că o jucat în Farmece. Nu sunt sigură. House era aşa de fain: House, Cuddy, Winston, şi pe urmă cei trei - Chase, Cameron şi Foreman. Totu' îi schimbat. Doar House parcă mai e House. A revenit la pariurile alea ale lui faine de tăt, cu Winston. Asta îmi place. Dar nu vreau să vină finalu'. mai amân.
aşa cum încă amân împachetatul de chestii, îi ciudt, că doar spre marea mea iubire, Timişoara, mă îndrept de data asta. Mbine, acum Timişoara e doar o... escală. Ştiu că se foloseşte doar în cazul borurilor, dar mie îmi place cuvântul ăsta şi punct De la Timişoaoa, spre Bucureşti. nu am niciun sentiment faţă de perioada pe care urmează să mi-o petrec acolo. chiar niciunul. deşi ceilalţi sunt foarte entuziasmaţi. Da' poate nu am niciun sentiment că ăst reprezintă un alt fel de sfârşit. nu amân, doar că nu am nicio părere. îl aştept în linişte. poate azi îmi primesc şi cealaltă rochiţă cumpărată de pe net. ştiu. m-am pierdut de mine. IAR. fac, fac, fac. dar e vară, şi decât să nu o dorm deloc, mai bine port rochiţe. şi punct.
PUNCT.

miercuri, 11 iulie 2012

A.M.

Doarme? Eu nu pot să dorm acum. E abia 3 şi un pic dimineaţa, nu după-amiaza.  Oare ce face acum, de ce nu m-a căutat azi? Ştiu că a fost un pic ocupat, dar... unde a dispărut? Exagerez... Poate e plecat pe undeva. Poate e cu cineva. Nu! Nu trebuie să gândesc în felul ăsta. Ar trebui să-i fiu recunoscătoare pentru tot. Poate doarme liniştit. Să-i fi trimis un mesaj? Dar nu, că oricum nu are de pe ce să-mi răspundă. În plus, poate îl trezesc sau deranjez. Acum par genul ăla de fată de apare şi pe 9gag întruna, aia, cu ochii mari care îşi stresează bf-ul. Acum par posesivă. Sper să nu fiu vreo disperată dintr-aia, ce vrea să ştie unde umblă, cu cine, cât mai stă, nu. Nu îmi plac lucrurile astea, doar că... doar că nu mai ştiu nimic de el de câteva ore bune. Adică, nimic... Nu ştiu a mă comporta.
El îmi induce anumite stări şi îmi inspiră o grămadă şi un pic de lucruri. Doar gândidu-mă la el îmi vin în minte peisaje de vis de tipul plaje însorite, hamace, party-uri reggae, răsărituri, conversaţii interesante şi amuzante, verde, calm, siguranţă, speranţă, imagini superbe din întreaga lume, cascade, insule, explcaţii asupra unor fenomene, lucruri şi personaje istorice, diverse mâncăruri de pe tot mapamondul, vară, muzică clasică, rap - atât românesc, cât şi de pe plaiuri străine - universuri paralele, the big bang theory, bored to death, whiskey, tom waits, jason schwartzman, ray liota, so on and so for. Vara, mai ales. Când se ajungea la orele astea şi noi încă mai povesteam. Când mai stăteam afară, că mă suna le one of the best friends din America şi imita pescăruşii. Şi intram în casă, mă aşezam la laptop şi iar povesteam cu domnul care-mi făcea în ciudă că el a cutreierat Timişoara cu cel mai bun prieten al meu de acum. Şi de fiecare dată când vedeam că îmi vorbeşte, mi se lumina faţa. Şi nu vreau să mă obişnuiesc cu nimic, nu vreau să cred că totul mi se cuvine, pentru că dacă fac asta s-ar putea să iau totul în glumă. Şi să nu tresar de fiecare dată când mă pot bucura de lucrurile astea. Urăsc rutina. Totul va deveni rutină dacă mă obişnuiesc, nu? Ce proastă, normal rutină = obişnuinţă. Nu vreau asta... Vreau să simt tot. Vreau să nu pierd tot ce am spus mai devreme. Vreau să mă minuneze tot. Vreau să ştiu că doarme liniştit...

sâmbătă, 7 iulie 2012

3!!! în blogu' meu... Cea mai frumoasă zi

Se întâmplă ca o melodie ce îmi place mie mult să se găsească şi e ascultabilă în multe variante. Cântată de diverşi artişti autohtoni. Piesa e destul de veche, dar frumoasă. Nu rezonez cu ea deloc. Doar că mereu lungesc, vreau să devină o eternitate cele mai frumoase clipe. Cumva mă port şi aiurea, încerc să îndepărtez persoanele ce-mi pot oferi fericire, le îndepărtez, dar doar atunci când ştiu că eu trebuie să plec. Nu pot pleca fără să nu mă port aşa. Ăsta e felul meu. Nu-mi place să mă conducă la gară. O să mă vadă murind încet-încet. Nu e în regulă. Iar am reuşit minunata performanţă de a mă îndepărta de subiect. O piesă interpretată şi reinterpretată, Alexandru Andrieş, Byron şi Omul cu şobolani.

1. Le original, Cea mai frumoasă zi



2. Varianta mea preferată, Alexandru Andrieş + byron



3. şi a treia, varianta celor de la OCS

joi, 5 iulie 2012

almost the end.


O oră întârziere are trenu’. Stau în mijlocul câmpului. Tot trenul staţionează, cu tot cu noi. Ochii-mi sunt umezi. Am tot făcut curat, am spălat cristalinul cu secreţia aia din glandă lacrimală. Plâng întruna. Că am plecat, că e acolo – în timp ce eu îs în mijlocul câmpului, că urlă mama la mine de-mi strică difuzoru’ telefonului, că nu-mi pot controla emoţiile, că mi-e sete, că nu am avut timp suficient şi am alergat de nebună după tramvai, că mor de sete, că nu am avut suficienţi bani de bilet, că mor de sete, că a trebuit să îmi dea o tanti nişte bani ca să pot urca în tren în regulă, că mor de sete, că mă dor mâinile, că urlă mama, că nu mă pot controla, că ei vor ieşi în seara asta, că eu îs în mijlocul câmpului, că nu-i aud vocea, că mor de sete, că nu-i mai văd ochii şi zâmbetul lui minunat, că mor de sete, că nu pot să-l ating, că nu mai am nimic şi că mor de sete.
Da. Nu mai am nimic, nici vlagă, nici suflet, nici inimă-n mine. Mai am o carte, un portofel mai-mult-decât-gol, un rucsac, două genţi pline şi grele, o oră şi douăzeci de minute întârziere, mai am un gust amar şi buzele crăpate. Şi urletele mamei. Şi atât. Vreau apă la 1,1 litri şi de ea ataşată persoana mea preferată.
Şi o apă cu bule...

marți, 3 iulie 2012

My only concern is that I'm leaving you here. My soul, my everything. It hurts when I think about the fact that for two months I won't be able to see you. I have to wait all this time. My heart stops beating and starts bleeding when you walk away and i know that I'm going to spend just some hours away from you. How I am gonna resist without you all this time? How I am gonna be able to smile when you're not there, to hear your amazing voice that makes me tremble? Is it possible to lose you when I finally found you? I can only hope that you'll be here when I'm back. You make me feel so good! I heart you!