vineri, 27 ianuarie 2012

pentru că se poate

O zi naşpa, o săptămână aiurea... Un singur profesor cu care facem neşte multe materii continuă să-mi dea note proaste, deşi materialele pentru el merită mai mult. Nopţi nedormite, doar e sesiune, dar măcar am avut o companie plăcută. Ieri, am avut de făcut un interviu, şi în sfârşit l-am făcut. Am avut nişte emoţii foarte mari, îmi tremurau mâinile, picioarele, mai că-mi venea să plâng când m-a văzut singură în faţa locului de întâlnire. Mi-am făcut curaj, am urcat până la etajul întâi şi stăteam în faţa uşii. Am vrut să plec. De 3 ori. Dar, am intrat. L-am auzit binedispus. Partea proastă e că nu voiam să par tare nepricepută şi să-i trântesc întrebările pe birou.
Uitasem întrebările, aşa că am improvizat. Am improvizat mult şi după primele 3 întrebări, m-am liniştit, am uitat cât de emoţionată eram şi pur şi simplu povesteam.
L-am înregistrat pe un player, că deh, nu-mi permit reportofon... dar ghici ce? ce??? - se întreabă mulţimea uimită. Nu se poate descărca înregistrarea. Iar opţiunea de a ridica volumul, e... bipuită. Adică, stricată. Adică, nu funcţionează. De ieri mă chinui să fac cumva să pot transcrie interviul... am ajuns în punctul în care o să sugrum prima persoană care mă va pune să îi repovestesc tot. Dar e ok. Mă doare capul de îmi bubuie. O venă se tot zbate ca o descreierată... Simt cum sângele meu o ia razna, aleargă ca nebunu' pân' la inimă şi-napoi...
Dar e ok... probabil nu o să intru în examen şi probabil o să mă doară sufletu' că nu a ieşit nimic cum trebuie. Fuck! Fuck! Fuck!
E ok, urmează concert Viţa de Vie. Prima oară în aces mirific an. Va fi super!!! Măcar atât :)
Fuck everything and become a pirat. Cum ar spune un mare clasic în viaţă...

vineri, 20 ianuarie 2012

Radio Web.

Tocmai s-a încheiat o săptămână extraordinar de încărcată. Ajungeam doar serile acasă. A fost minunat!!!
Am hotărât weekendul trecut că voi participa la un curs despre Radio Web. Habar nu aveam la ce anume se referă, ce o să facem sau dacă voi rămâne la fel de interesată de acest curs. Luni dimineaţă, împreună cu colegii mei, le-am cunoscut pe Tiziana Cavallo şi Lara Drcic, profesoarele noastre. Nişte fiinţe minunate, care au concentrat 3 luni de cursuri şi seminarii, într-o singură săptămână. Am fost sceptică la început, nu-mi plăceau, pentru simplul fapt că veneau din Italia, doar Tiziana, Lara vine din Slovenia. Profesoara care ne traducea ce vorbeau ele, ne-a spus că până la sfârşitul săptămânii, în afară de faptul că vom acumula o mulţime de cunoştinţe, vom înţelege singuri italiana. Ceea ce e adevărat, de fapt, am început să o înţelegem de la a 3-a întâlnire.

Mă bucur enorm că am luat parte la acest proiect, care se va concretiza (să sperăm!!!), în octombrie. Voi fi la radio! Le voi reîntâlni pe cele două. Sper doar să nu dezamăgim, iar diploma primită la absolvirea acestui curs intensiv de Radio Web universitar, să ne ajute în viitoarea noastră meserie.

Ciao a tutti!!!

luni, 16 ianuarie 2012

Vocea României, în turneu naţional

Da, Vocea României deja primeşte viitori participanţi, în Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti, dar şi orăşele mai mici. Se cam îmbulzesc oamenii, toţi vor să arate că au voci destul de bune pentru un concurs cu o finalitate ambiguă. Premiul, pare-se, e fie căderea lui Băse, fie... ei bine, nici orgranizatorii nu ştiu. Important e că sunt persoane dornice să se afirme şi să huiduie, în miezul zilei, în miezul nopţii, în principiu, în miez de orice.

Sunt curioasă cine formează juriul de data asta şi cine îi ia locul lui Bartoş, dar mai ales, al Mamei Natură.
Să sperăm că de data asta, cel ce va câştiga minunatul concurs muzical, publicul să fie mulţumit. Plus că, acum există şi probele "Cântă în timp ce arunci cu piatra", "Încinge atmosfera şi un coş de gunoi", "Filmează jandarmul şi întărâtă-l" şi minunata rundă "Prefă-te confuz când te întreabă reporterul de ce?". Eh, se anunţă un sezon de excepţie. Cine participă? Ei na, evident, tineretul, pseudo-speranţa românilor, cei ce după ce dau like-uri şi postează pe feisbuc poze cu şi despre piţi din barurile vizitate, vin în pieţe, la preselecţii ca să arate că pot zvârli o piatră plus 15 înjurături. Pensionarii, îşi plâng pensiile, doinesc de zor, dar tot necenzurat. Partidele politice, nu facem noi concursuri fără pic de aspect politic. Ce doresc? Nici ei nu ştiu. Unii au pornit doar ca să-şi arate aprecierea faţă de un om care, după părerea mea, merita, şi anume, Raed Arafat. Unii au venit doar pentru simplul fapt că prietenii lor cei mai buni i-au minţit cu privire la vocea lor. Altora le cam place să cânte. E bine, să sperăm că-i aude cineva. Am vrut să particip, serios.

Toată lumea ştie că am voce (NU!), însă nu am fost convinsă. Mi-am zis că şcoala e mai importantă. De fapt, am 13764 de proiecte ale căror deadline a cam expirat. Acum, m-am şi legat la cap cu un alt amărât de proiect ciudat şi tâmpiţel. Subiectul era altul. Aşa... se făcea că era seara, vreo 19.00. Ieri. Adică duminică. Scriam pentru unul din proiecte şi ascultam muzică la căştile mele super, la maximum, şiiiiiii... în casă era linişte, iar teveu' era oprit. Şi aud dintr-o dată Libertate. Libertate! LI-BER-TA-TE!!! Nu ştiam unde se aude şi am scos capul pe geam. Erau cu sutele şi nu exagerez. Cu sutele, pe strada mea. Ţipau şi urlau. Cred că erau polişti. Ce relevanţă are asta? Nu pricep. Anyway, am simţit ceva ce nu simt prea des. Aproape că voiam să ies din casă şi să urlu fără motiv. Spiritul de turmă, însă, nu m-a atins îndeajuns. Asta pentru că toate persoanele cu care mă sfătuiam, îmi spuneau să stau naibilui cuminte şi să-mi fac temele. Aşa că am amânat protestele. Protestăm când gătăm.

joi, 12 ianuarie 2012

bis bald, mein Freund!


Astăzi îţi spun „ne mai vedem, mai vorbim”. Nu vreau să se termine, dar, nici măcar nu am început. E mai bine aşa. E un „la revedere” definitiv. Îmi suprim orice sentiment născut lunile, săptămânile, zilele astea. Trebuie, dacă vreau să fie totul real. Cu piesa Perfect Darkness pe fundal, sorb din ceaşca verde de ceai şi mă gândesc că trebuie să renunţ. Ca o paranoică ce sunt, simt că trebuie să îţi dau drumul. M-am agăţat prea tare de un vis... şi atât. Nu l-am putut nicicum confunda cu realitatea, pentru că nu mi s-a dat ocazia. În schimb, îi văd pe ceilalţi experimentând tot ceea ce voiam eu să experimentez. Ei trăiesc cum mi-am dorit şi au parte de lucrurile la care tânjesc. Asta ar trebui să mă facă să mă comport ciudat, însă, simt cum doar o să mă ascund iarăşi. Ştii că nu am încredere în nimeni. Nu am încredere în mine. Ştii că totul îmi pare mai uşor de realizat, dacă văd lucrurile ca pe nişte jocuri. Dar, m-am plictisit de ele... Nu mai pot fi impulsivă. Mă retrag. Sunt o babă de 20 de ani. Mă retrag în lumea mea utopică. La revedere.

duminică, 8 ianuarie 2012

3!!! în blogu' meu...

Acum două zile, am deschis messu' (le messenger) şi văd un offline tocmai de la un super om, care văd că şi-a cam şters blogu' - nu e cea mai înţeleaptă decizie a ta, Ano! -, Pikchiu e omul. Îmi lăsase un cover al piesei Somebody that I used to know făcut de un anumit grup muzical, numit Walk off the Earth. Pur şi simplu, am rămas mască. A fost... uau! Ei, mi-a plăcut, l-am arătat unor colegi, prieteni, l-am distribuit pe facebook. Avea doar căteva zeci de mii de vizualizări până atunci. Unii prieteni au preluat clipul şi l-au distribuit şi ei, la rândul lor. Acum are peste 3 milioane de vizualizări. WOTE au ajuns la numărul imens în doar 3 zile de la încarcarea cover-ului pe iutub. Sună bine, dar felul în care reinterpretează acest grupişor piese celebre la ora actuală este unic. 

1. Clipul cu pricina: WOTE - Somebody that I used to know


2. Una din melodiile pe care nu le mai pot suporta, de la o vreme: Someone like you.


3. O piesă preluată de o grămadă de artişti, inclusiv mioritici: Man down. 

vineri, 6 ianuarie 2012

mmmdeci.


Oh, iată-mă contemplând asupra ultimului episod din ceea ce se cheamă That 70’s show. Ca oricare alt serial ce mi se părea super, şi acesta a avut un ultim sezon destul de … mm, cum să-i spun? Dezamăgitor. Aşa, ultimul episod a fost chiar super, Eric s-a întors, la fel şi Kelso. Nu îmi imaginam că o să-mi lipsească fix el, Ashton Kutcher.
Exact în acest moment, pe Pro tv, Eric Forman este unu’ Eddie din Spiderman 3. Şi e super. Îmi place că el, Forman which is, a ajuns să lupte împotriva celui cu care avea cearceafuri, le Spiderman. Moaamnă, câţi super-eroi şi naşpa-eroi, într-un singur film. Ţin cu Forman.
Revenind la ultimul episod din That 70’s show, mi-am dat seama că viaţa e pe bune, putem să ne prostim cât vrem, dar, la un moment dat, deşi se întoarce Forman din Africa şi Kelso din barul de striptease din Chicago, trebuie să mergem mai departe şi să începem să trăim. Să ne asumăm responsabilităţi. Aşa că, acum în mintea mea, totul e aşa: Die unie venim? Care-i baiu’ cu viaţa? Şi unie amaru’ nost’ merem? No, tăt o să fie binie? Ni-om diescurca? Şi cine banii-răi îi Nicky Minaj???

Agăţându-mă de un fir de pânză de păianjen personificat într-un super-erou cu un costum colorat, zbier în gura mare: HAI FORMAN! deşi, bănuiesc că pierde, că deh, doar persoanjele pozitive trăiesc şi scapă cu viaţă...