Nada.

Mai e puţin şi începem sesiunea. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Termin - cu bine, sper - primul meu an ca studentă. Şi nu la orice facultate, la cea de Jurnalistică. Am fost reticentă la începutul anului, simţeam că mă chema casa înapoi, plănuiam să merg acasă la două săptămâni, mă gândeam că nu-mi fac prieteni, iar colegele mele, multe sunt piţipoance. în mare parte, lucrurile nu au stat cum mi le imaginam. Chiar după 6 săptămâni de şcoala, când îmi propusesem să mă împrietenesc cu lumea, am reuşit să fac asta. Şi totul a fost minunaaat şi încă este. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă lucrurile astea. Aproape tot ceea ce mi-am propus, s-a concretizat, într-un fel sau altu'. Oameni minunaţi, lucruri frumoase, locuri faine, chestii interesante.

Acum ceva zile, cineva mi-a spus de un loc superb. I-am urmat sfatul şi am fost acolo. Nu mi-a părut rău că am ratat un concert în detrimentul distracţiei de sub pod. Se pare că toată vara vor fi party-uri acolo. "Ajunsei" să fac practică la două publicaţii, nu e cine ştie ce ceea ce fac eu acolo, însă orgoliul meu e gâdilat. Am văzut ceea ce era de văzut, pot spune că ştiu mai multe locuri superbe decât mulţi din cei ce trăiesc aici. Am făcut ce-am vrut, am ieşit când am vrut... am avut impresia că sunt într-o continuă vacanţă.

Vine sesiunea, am multe examene programate aiurea, la diferenţă de doar o zi, maxim două. E ok, sper că o să ne descurcăm toţi. Mi-am făcut planuri cum că voi intra la buget. Dorinţa asta nu ştiu dacă o voi putea materializa cumva, poate doar dacă mă chinui un pic.

În concluzie, deşi nu facem mai nimic la şcoală, îmi place!

stres -> out.

Ştie cineva cum se poate alunga stresul? Stresul pleacă prin toţi porii. Cel mai adesea, stresul dispare atunci când glandele lacrimale se gândesc să spele cristalinul. Abia atunci. Şi chiar şi după o şedinţă de sughiţat. Stresul vine singur, încet şi sigur. Şi dispare greu. Se manifestă urât, poate distruge prietenii, amiciţii. Sau doar să provoace certuri inutile. Tocmai de aceea recomand spălarea cristalinului cât mai des, cu ajutorul glandelor lacrimale, şi sughiţat perpetuu până când corzile încep să cânte singure, iar pleoapele îşi dau un shut down timp de 15 minute. Pe urmă, omul e ca nou. Brand new. De unde vine stresul? De peste tot: şcoala, soare, vară, Real, firobuz, ultimatum, teme, distracţie, chiar şi relaxare. Feriţi-vă de el! Sau, măcar să ştiţi cum să-l faceţi să dispară.

chill...

sau...

Perrrrfect!

Urmează o săptămână încărcată. În afară de faptul că am descoperit un nou loc minunat, după spusele unora, eu cu încă o colegă, a.k.a. Liuța, vom încerca să învățăm acolo. Se numește Cuib D'Arte și cică e special. Boem, cum ar spune nașa oiței telefonului meu. I-a dat numele Duda.

Aaaaşaaaaa. Bun. Ieri mi-am primit una din adeverinţele care-mi atestă "munca" la una din publicaţiile online, şi anume Pagini de cultură. Urmează să-mi primesc legitimaţia de presă, tot din partea acestei publicaţii, dar şi cea de la Ora de Timiş. La ambele sunt pe sectorul de muzică, iar săptămâna asta, chiar am de umblat. Joi - concert Alexandrina, vineri - Luna Amară şi Voltaj. Sună puţin, dar nu e. Miercuri seară mă voi distra cu colegii, si sper, totodată, prietenii mei:D Sâmbătă va trebui să fiu la Sala Olimpia, unde va cânta o colegă de a mea pentru X Factor. O să meargă mai departe, sunt sigură. Duminică, nu ştiu, cred că va fi zi de odihnă. Nu sună a săptămână încărcată, dar o să fie. Îmi place tare mult conceptul de a fi în priză, să umbli toată ziulica, să nu stai o secundă, deşi aspectul meu fizic pare a contrazice ideea de mişcare. Sunt cam sedentară.

Luni, va fi o zi încărcată rău de tot. voi pleca la 2 de acasă şi mă voi întoarce seara. Marţi e o zi drăguţă, nu am niciun plan, deci voi face tot ce vreau. După seminarii, bineînţeles.

Voi face, în sfărşiiiiiiit, ce vreau să fac! să merg la concerte şi să văd oameni faini!!! Iupiiiiiii!!!

Pluuuuuus, Poli a bătut Dinamo cu 4-1! Nu e totul minunat? Măcar de se întâmpla asta acum o săptămână cu Galaţi... dar fie, e bine şi aşa, cred.

Se întâmplă lucruri minunate, i tell ya! şi mai întârzie un pic sfârşitul lumii, cu vreo câteva ore...

Mi-ar plăcea să ajung anu' ăsta la Gărâna jazz Festival... of, câte mai vreau să faaaac!

Îs fericită, oricum!:D:D:D:D

Să aveţi o zi, o săptămână, o viaţă frumoasă!!! Să vă bucuraţi de fiecare gest micuţ!

Oooo, totul e minunaaaaaaaaaat...

oooooo, minunaaaaaaat....

Macadam...

De ce? De ce ascultă lumea muzica aia? De ce îi place cuiva să vadă o trupă de băieţi care ţopăie şi îşi mângâie propriii pectorali? Asta nu e, pur şi simplu, libidinos? Pe bune, chiar îi place cuiva? serios acum.

Aşa, şi acum că am trecut peste starea mea de frustrare maximă în legătură cu unele feţe din peisajul pseudo-muzical, totodată, pseudo-românesc (toate piesele-s în engleză), să trec la altceva.

Poate ceva serios, poate chiar politic sau poate nu. Mă cam paşte - nu în sensul propriu - un test cam... cum să-i spun?... un test. Asta e important. E un test care cam triază. Tot anul va pica. Sau cel puţin aşa se presupune. E un test simplu, în teorie, de gramatică, ortografie şi toate cele. Recunosc, îmi place să corectez texte şi să mă dau cultă (asta se întâmplă doar în capul meu), şi am observat că mă descurc la asta. Însă faza e că trebuie să explic de ce se întâmplă unele chestii şi de ce o virulă trebuie pusă acolo unde trebuie să fie. Nu mă pricep la explicat. Eu voi încerca să-l corectez şi atât.

În altă ordine de cuvinte, în camera mea e destul de linişte. Se pare că eu şi cu colega mea facem tot posibilul să ne evităm. Sau aşa mi se pare. Oricum, când eu încerc să-i vorbesc, parcă sunetul propagat se opreşte, şi e blocat de o uşă - termopan, că e la modă - şi-mi răspunde foarte sec. Asta dacă-mi răspunde. M-am gândit, şi m-am gândit, şi m-am gândit (pe mine mă, m-) din nou şi am ajuns la concluzia că sunt naşpa. Dar e ok. Va trece perioada asta de tăcere voită şi vom ajunge la tăcerea-de-sesiune. Ei bine, se pare că voi avea profesori ce mă vor medita. Îmi sunt colegi. Dar eu am făcut MATE-INFO şi memoria mea e praf, deşi nu din cauza unor chestii verzi şi cam ilegale ce determină pierderea memoriei, ci chiar din cauză că uit. Nu pot explica. Deci, am cam uitat toate noţiunile gramaticale deprinse în 5-8, şi cu greu mi le mai pot aminti. E ok.

Am spus vreodată că am început să experimentez lucruri?

Am văzut un film pe care mi l-a recomandat un prieten (pot să-i spun din nou aşa), care se numeşte The Secret. Cred că s-a auzit de el. Dacă nu, pe cuvânt de visatoare cu ochii deschişi, merită văzut. E un fel de documentar, da' sunt şi elemente cinematografice pe acolo. Mă rog, ce se spune acolo e important. O să cuceresc într-o zi Pământul, voi găsi leacul cancerului, voi instala pacea mondială - deşi asta s-ar contrazice cu un alt documentar pe care l-am văzut aseară, Zeitgeist: Moving Forward - voi implementa o nouă politică şi cel mai important, voi salva delfinii (şi poneii, opţional)!!! Ziceam că încerc chestii şi am încercat. Mi-am dorit ieri să primesc o cafea şi, ieri, nu am primit, daaar am primit azi. Mi-a dat-o chiar profa de la TLS: TV. Am rămas surprinsă, dar mi-a prins bine!

Şi acum întrebarea care mă macină de mult: de ce fac botic tipele care-şi fac poze în oglindă??? Deeeee ceeeeee???

[guess who, connect-r, inna, antonia, alexandra stan, deepside, contryside, any other side DJs they all suck, tocmai de aia nu le scriu numele cu majuscule]

Macadam, macadam...

van

E duminică. Şi nu orice duminică, ci fix cea de după... Eurovision. Nu am urmărit acest mirobolant concurs, sau ce-o fi el, pentru că m-am săturat de frecţia asta. Am renunţat de ceva timp să mai ţin cu ţara noastră - recunosc, anul trecut, chiar am ţinut - pentru că ne tot reprezintă nişte oameni care mie nu-mi plac. În schimb, anul acesta am ţinut cu Moldova. Toată lumea ştie că a câştigat Azerbaijan. Probabil au fost piese mult mai proaste decât asta. Nu ştiu, nu am fost curioasă.

Pff, mă simt aşa de aiurea că săptămână asta am revenit la starea mea, iar sunt obosită de la atâta făcut nimic. Pur şi simplu nu am mai găsit subiecte despre care aş putea scrie. Nimic! Niente! Daaaaar, am aflat că se va întâmpla o chestie undeva pe la sfârşitul lunii, despre care încă nu ştie foarte multă lume. O să scriu de pe acuma despre ea, si când va dori domnul... redactor-şef, abia atunci se va publica. Mă mir că mi-a acordat atâta credit. Eu am scris în urmă cu ceva timp despre un posibil concert. Nu eram sigură, doar auzisem de la o tipă de acel concert. Am ajuns repede acasă şi am început să scriu. Am trimis articolul, după care primesc un mail: "Bravo! Felicitări pentru promptitudine, dar e sigur tot ce ai scris aici???", abia atunci am început să-mi pun întrebări. Evident că nu eram sigură, daaaar, s-a dovedit că aveam dreptate. Chiar se va întâmpla. M-am plictisit, vreau să înceapă odată concertele astea, să am şi eu despre ce scrie. Bine, au început, dar nu sunt genul de evenimente despre care aş putea vorbi. Adică, vin nişte manelişti şi nişte semi-dezbrăcate care încearcă să cânte. Cum aş putea eu să prezint o chestie din asta? cuuum? sau să mă duc la concertul propriu-zis, ca mai apoi să fac o recenzie, în care să nu uit să vorbesc despre muzică. Cum am făcut aici.

Oricum, vine Street Delivery şi mai vin nişte câteva chestii interesante. Şi ce dacă sunt în sesiune în perioada aia??? Mă pot descurca. cred... sper...

Timishort

S-a încheiat festivalul de scurtmetraje Timishort. S-a încheiat fix în seara în care aberam despre treaba cu Lucrul meu. Îmi cer scuze că nu sunt promptă şi nu redau informaţia în momentul în care trebuie. Sau că nu mai e de actualitate. Dar, acum am timp să stau şi să scriu.

Timishort s-a desfăşurat în perioada 4-8 mai, în două cinematografe din centrul Timişoarei.

Trebuie să recunosc că nu am fost chiar zilnic la calupurile de scurtmetraje, însă la cele la care am fost mi-a plăcut mult de tot. Evident, ca tot omu' sănătos şi întreg la cap, am fost la deschiderea festivalului, m-am îmbulzit şi eu acolo. Sala plină. Eu, pregătită de un calup de 4 filmuleţe din astea scurte PLUS filmul de deschidere. Păream şi eu puţin intelectuală, o tanti căreia îi place ceea ce se întâmplă pe plan cultural şi care, de asemenea, înţelege artă, chiar şi numai noţiunea de "artă".

Mă pregăteam să comentez cu doi colegi despre ceea ce regizorul voia să exprime în fiecare din filmuleţ, când a început: un film despre una care e prostită de unul. Ăsta chiar a fost interesant, spunea o poveste, ne ziceam noi. Dar vai, ce va urma, oare ce va urma??? şi a urmat. Da, a urmat un superb film despre nimic numit Trecere prin baldachine. Aici nu am înţeles nimic, deci m-am abţinut de la comentarii. Ulterior, am cam comentat. Mai apoi, încă un film incredibil despre nişte unii care culegeau fructe de pădure. Superb, mirific şi multe alte chestii de gen!!! Finalul calupului de sm a fost unul apoteotic, un mirobolant scurtmetraj despre două tipe la duş. Una se mută şi nu vrea să-i lase pisica celeilalte. Bun şi acum că am tratat atât de superficial ceva ce a fost selectat să deschidă un festival de acest gen, o să spun ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut scurtmetrajele din competiţia naţională din cea de-a doua zi a Timishort, şi anume: Fotografia - în regia lui Victor Dragomir, Draft7 (Luiza Pârvu), Skin (joacă Maria Mitu, a fost o vreme "în derivă") şi După-amiază în Drumul Taberei.

Din cele patru, cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut Fotografia. Nu ştiu de ce. Probabil pare genu' de film care nu spune nimic. Dar spune. Sau cel puţin mie mi-a spus. E vorba despre un domn care vrea ca fiul său să-i facă o fotografie. Fiul lui, Claudiu e mai mereu pe fugă, şi se rupe de Bucureşti pentru câteva minute, o dată la o lună, când îşi vizitează tatăl. Tatăl e interpretat de Victor Rebengiuc şi stă undeva la ţară. De mult îşi doreşte ca fiul său să ajungă să-l fotografieze. Ajunge Claudiu (Şerban Pavlu) însoţit de un prieten şi, desigur grăbit să se întâlnească cu nişte amici, îşi zoreşte tatăl, care era trist că nu se pregătise pentru acea poză. Avea nevoie să i se facă un portret, dar el vrea să îmbrace costumul cel bun. E un om calm, domol, pe când fiul lui e grăbit şi nu are răbdare. Claudiu îi spune să se îmbrace mai repede că nu are timp şi nu-şi lasă tatăl nici măcar să-şi ia pantalonii pe el. Îi face o serie de fotografii şi pleacă. Mie, scurtmetrajul mi-a arătat discrepanţa între generaţii, dar şi cum poate un copil să aleagă prietenii în detrimentul propriilor părinţi. Pentru ce trebuia ca domnul-tata-lui-Claudiu să fie bine îmbrăcat? Păi, eu m-am gândit că voia să arate bine acel portret lângă cel al soţiei lui, care murise în urmă cu ceva timp. Practic, e un fel de pregătire pentru moarte. Se gândea că probabil nu mai are timp, aşa cum nici măcar fiul său nu mai avea timp pentru el. Asta mi-a transmis.

Desigur, au mai fost câteva scurtmetraje interesante, cum ar fi Cutia. Sau nu ştiu, altele, în orice caz. Dar ăsta, mie mi-a plăcut cel mai mult!

Festivalul Timishort s-a încheiat duminică seara, iar filmul de încheiere a fost Periferic. Despre ăsta nu am cuvinte. Nu pot comenta.

În principiu, a fost singurul festival de scurtmetraje la care am fost şi care mi-a cam deschis apetitul pentru aşa ceva.

Ah, peste exact o lună vine Street Delivery! iuhuuuuu!!!!

lucru.

obişnuiam să apreciez un Lucru. Lucrul obişnuia să-mi fie prieten, şi mi se confensa. Îmi făcea emisiuni radio. în direct. Lucrul era fain, un Lucru ce nu-ţi dădea bătăi de cap, un Lucru cu care de abia aşteptam să mă intersectez pe undeva. Eram nerăbdătoare câteodată să ajung acasă şi să-mi ascult Lucrul. Lucrul meu are nume de floare. Nu-mi plac florile. Cu excepţia celei care avea onoarea să-mi definească Lucrul. Şi totul era drăguţ. Până într-o zi! bine, mint: până într-o seară. Atunci s-a întâmplat. Mi-am revăzut Lucrul face2face şi nu am ştiut cum să reacţionez. Aşa că nu am făcut-o. Nu am reacţionat nicicum, însă aveam grijă ca toată lumea să ştie că el e Lucrul de care le vorbisem eu atâta amar de vreme. Un Lucru cu nume de floare se perinda prin faţa mea ca un copil neastâmpărat de doi ani. Ne-am văzut şi nu ne-am recunoscut. Ba da, ne-am recunoscut, dar nu ne-am spus nimic. Mă uitam la Lucrul meu pe furiş, la fel făcea şi el. Ştiu asta pentru că l-am prins. Mişuna alături de alte lucruri pe care nu le cunosc. A fost în spatele meu şi nu a spus nimic. Eu eram doar fascinată. Lucrul meu nu mi se mai pare interesant. E un fel de idol care nu se coboară la nivelul admiratorilor. Îi place să fie acolo sus, admirat, venerat, iubit. Iar în momentul în care un Lucru-Idol îţi devine egal, brusc, nu mai e interesant şi demn de admiraţie. Devine un muritor. Muritorii fac ceva ce e inevitabil, mor. Viaţa noastră e efemeră, iar Lucrul, idol fiind, coborând şi veghind în spatele meu, a devenit un Lucru efemer. A devenit muritor, trecător, exact ca perioada frumoasă şi dedicată Lucrului meu. S-a dus.

StudentFest.

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

Film pentru prieteni

Cum sună titlu'? Drăguţel, nu? Parcă e unul la care te-ai duce însoţit de prieteni, o companie veselă ca pentru un film vesel... popcorn, Colic (cola mic - which is)... râsete, glume. Sună a film relaxant, de weekend, de vară, uşurel. Film de umplut timpul. Film de umplutură. Dar să lăsăm aparenţele la o parte, oricum sunt înşelătoare.

Film pentru prieteni este un film, care m-a traumatizat. Un film testament.

Aceasta producţie este realizată din două cadre bine-determinate, a fost trasă o singură dublă. Gabriel Spahiu este cel ce interpretează personajul principal, cel care-şi lasă testamentul video. O cameră video este pornită şi un om începe să povestească. La început, ai senzaţia că o să mori de râs, deoarece personajul îşi povesteşte drama într-un fel care determină pe oricine să izbucnească în râs. Îţi vine să râzi întruna de necazul omului, până când vezi cam ce viaţă ratată a dus, cum prietenii lui l-au lăsat baltă, cum nici măcar copilul său nu-l mai caută, că şi-a vândut tot, că a ajuns la concluzia că da, el chiar este un "căcat" pentru întreaga societate, din acel moment, pur şi simplu îţi inspiră milă. Nu prea pot să-mi imaginez oameni fără prieteni. Omul este un fost profesor de geografie, care în urmă cu 10 ani a divorţat de soţia lui Cami, cu care are un copil - Bogdan, pe care l-au uitat toţi, şi în concepţia căruia, prietenii îl considerau un nimic, un vierme ş.a.m.d.. După ce ţi se face milă rău de tot de el, după jumătate de oră de vorbit cu camera video, spune un simplu "Adio!" şi înşfacă un pistol. Ar fi drăguţ dacă nu aş mai continua să povestesc filmul, dar nu prea pot, aşa că voi continua.

Încearcă să tragă, însă se opreşte. Faza mi-a părut amuzantă pentru că semăna foarte tare cu o scenă din "Sinucigaşul" - piesă de teatru cu Horaţiu Mălăele - şi mă gândeam că la fel cu personajul din acea piesă, renunţă să se mai sinucidă. Daaaaar, nu! Ia din nou pistolul, ţipă şi trage! Chiar trage. Şi am înmărmurit. Nu ştiu la ce fel de efecte au apelat, dar a părut atâââât de real... Monologul lui a durat jumătate de oră. Căzut la pământ, se pare că glonţul nu a nimerit cum trebuia creierul, aşa că se ridică în agonie şi zbiară, şi urlă şi-mi doream să nu fi văzut aşa ceva... vreodată. era un nene pe un ecran mare, care era plin de sânge şi se târa... şi, vai! Zbiera că nu mai vede! Şi se chinuia... şi vine vecina lui alarmată, însoţită de un alt vecin care, în prostia lui, îl întreabă: V-aţi lovit?... suuper. Mă rog, cheamă cineva o ambulanţă care vine oarecum târziu.

Un om ratat care nu reuşeşte nici să se sinucidă. Mi-a plăcut că, în momentul în care a venit salvarea, a spus că nu vrea să moară. Drăguţ!

Este un film care nu are acelaşi impact dacă-l povestesc eu. Trebuie să fie văzut filmul.

Eu l-am văzut că na, am noroc că se organizează chestii faine aici, cum ar fi festivalul în cadrul căruia l-am văzut, şi anume: Timishort.

Dovezi

Ha! Nimeni nu mă credea când spuneam că am dat de oameni fantastici. Chestia asta am primit-o azi. Şi de la singura persoană cu care voiam să mă împrietenesc de când am venit la facultatea asta. E la altă specializare, însă avem cursuri comune. Nu-mi place că-mi vorbeşte cu "dvs", deşi avem aceeaşi vârstă.

Lucrul ăsta îmi zdruncină din temelii credinţa că oamenii poluează întreg Universul prin prezenţa lor. Şi că lucruri minunate nu se întâmplă.

Eh, se mai întâmplă. Şi mi-s fericită în ultimul timp. Scriu, citesc, ascult. Am cunoscut oameni superbi, pe care mulţi ar vrea să-i întâlnească doar. Cred că mi-e prea bine. Un dezastru natural se apropie. Nu trebuie ca lucrurile să meargă atât de bine. Ah! Poate nu o să-mi iau examenele. Sau... ceva se va întâmpla, dar deocamdată vreau să mă bucur de oamenii din jur.

Îţi mulţumesc, fiinţă superbă, pentru aşa ceva!!!