luni, 30 noiembrie 2015

despre una, despre alta. colectiv şi presa

Trecu o lună. În cap. Lucrurile au revenit la normal pentru mulţi încă din prima săptămână. Pentru alţii, hashtagul colectiv a devenit un trend care te propulsează cumva în atenţia publicului. Iar toate javrele profită. Îmi permit să zic javre, pentru că javrele şi-au permis să ia în derâdere cam tot ceea ce a însemnat noaptea aia de 30, în felurile pe care ele, javrele, o cunosc sau stăpânesc mai bine. Problema mea cea mai mare este chestiunea televiziunilor. De ce? Pentru că îmi doream foarte mult sa fac jurnalism. Aveam impresia că poţi înfrunta orice dacă ai adevărul de partea ta. Pentru că mai credeam foarte tare în funcţiile alea 5 ale mass-media (informare, interpretare, de legătură, de culturalizare şi divertisment). La noi nici măcar nu se bagă în seamă funcţiile astea, darămite să se aplice. Pentru televiziuni toată nebunia cu incendiul din colectiv a fost un prilej bun de a face audienţă. Fiecare televiziune prezenta tot alte versiuni şi abordau subiectul, pentru că doar asta a fost pentru mass-media - un subiect, din perspectiva bolnavă a fiecăreia. Spre exemplu, kanald venea cu explicaţii din astea, mistice, şi îi învinovăţeau pe satanişti, învinovăţeau piesele trupei şi numele, legau cam orice chestie de o prostie de-a lor. Pentru că asta înseamnă să informezi publicul, după părerea kanald. B1 şi restul televiziunilor care doar se vor a fi televiziuni de ştiri prezentau tot felul de căcături în care politica era băgată maxim. Fiecare televiziune în parte, de fapt, dădea publicului ei ceea ce el oricum gândea. Pentru că aşa şi l-a educat fiecare canal tv în parte.
Gherghe cu Măruţă se băteau în preoţi şi martori de tot felu'.

Cel mai mult mă enervează mişelia antenelor. Astea chiar nu au făcut altceva decât să prezinte mizerii. Am crezut că eu am criticat posturile din trustul intact, na, din pură subiectivitate, că nu-mi plăcea mie de obosiciunea de gâdea şi celălalt, expertul în stat pe scaune în şpagat. Am zis că m-am înşelat eu în privinţa antenelor, pentru că, hei - ce să vezi? - organizau un teledon pentru ajutarea răniţilor şi a familiilor acestora. Am crezut, uite bă, i-am judecat greşit pe oamenii ăştia până în ziua de azi. Pentru că am pus botu' când am crezut că îi ajută pe bune. Şi când colo, ce-mi dau mie antenele? Un spectacol ieftin, un spectacol mai prost ca un bâlci din ăsta de sat la vreo sărbătoare mare. Lipseau lăutarii. A, nu, nu lipseau, pentru că erau şi ei acolo şi se lăudau cu sumele uriaşe pe care le donau. Antenele, la un teledon, cheamă copiii femeii de serviciu, în faţa camerelor, pentru a le spune că vor avea o casă nouă. Bun, mi-am zis, bă măcar atât. Dar, imediat după anunţ, gâdea îi întreabă pe copii dacă ştiu cine e personaju' din faţa lor. Şi hai măi, nu mai fiţi trişti, ce dacă v-a murit mama, în flăcări, măcar uite, vă zâmbeşte Pepe. BĂ. Pepe. Era cineva curios de Pepe??? Cum bă, să faci aşa ceva? Cum îi posibil să îţi baţi joc de nişte oameni în halu' ăla??? În fine, după teledon, invită pastorul gâdea în emisiune, nişte oameni care cumva au fost în seara aia în club. Şi ce să vezi? Ş nişte politicieni şi lingăul-şef, Ciuvică. Oamenii normali, evident că erau deranjaţi de prezenţa politicienilor în emisiune, iar Ciuvică începe să le ia apărarea jegurilor costumate în ceva politicieni care dorm prin Parlament şi mi-i pun pe ăştia la colţ. Curva de Ciuvică, exact. Şi curva de Badea, evident că intervine, tot pentru a-şi apăra dragii politicieni. Şi cel mai penibil e că m-am putut uita la asta. Iar când m-am arătat revoltată, o fostă colegă de facultate, şi care acum munceşte la A3, vine cu argumentul suprem: dacă nu îţi place, schimbă canalul. Da, io tre' să schimb, nu ei tre' să înveţe să fie oameni, eu trebuie să schimb. Bă, ăsta e argument? E ultimul pe care trebuie să-l dai. E egal cu ăla folosit atunci când rămâi fără ceva de spus şi tot ce poţi să scoţi pe gură e: eşti prost. M-aş fi mulţumit cu un răspuns de genul ăsta, da' să-mi zici, schimbă postul dacă nu îţi place, mi se pare de cel mai mare căcat.
Ce mă linişteşte totuşi e faptul că audienţele astea pe care le fac televiziunile sunt mici, oricât de mari ar fi ele prezentate. Oamenii sănătoşi la cap au renunţat să se mai uite la toate mizeriile. Unii nu au televizoare, alţii se uită la canale mult mai tari decât prostiile infecte româneşti. Şi mai sunt oamenii ăia care merg la festivaluri rock. Da, pentru că îi doare undeva de porcăriile prezentate şi date drept adevăr suprem publicului. Oamenii ăia măcar s-au mobilizat şi s-au ajutat între ei.

Dar hai, că până la urmă totul e bine. Barabancea poate să se exprime aşa cum poate ea pe teve, şourile de ultimă speţă pot continua. Şi poate e mai bine aşa. Decât să mai fie târâţi oamenii ăştia prin noroaiele mogulilor, pentru un punct, două de audienţă.
Şi închei exact cum a încheiat azi Mihaela Călin observatorul (adică ştirile de la antena1): suntem de 30 de zile în doliu. Şi pentru că e sărbatoare  astăzi, vă doresc distracţie plăcută în continuare!

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

eloel

Am probleme grave cu somnul. Mă omoară. Nu-i mai pasă că exist. Îl aud cum e peste tot în jurul meu. Cum creşte, se adăposteşte, îşi lasă adepţii să-şi pregătească culcuşul în el. Doar că pe mine mă alungă până spre orele dimineţii. Îmi face asta de ani de zile. Aia e. Trist e că am crezut că-l pot păcăli. Că-l pot ademeni cu tot felul de trucuri ştiute de natură, pentru că nu vreau să mă agăţ de chestii dubioase încă. Dintr-astea sintetice. Încerc să-mi târâi somnul spre mine cu niţică salvie şi valeriană. În prima săptămână am avut nişte rezultate mai mult decât excepţionale. Aproape mi-au dispărut cercurile maronii din jurul ochilor. Aproape. M-am trezit mai odihnită. Aproape. Mi-a revenit cheful de zdrăngănit la chitara asta ce se vrea clasică. Păcat că prefer acustica fratelui meu. Îmi macină mai tare buricele degetelor. M-a ţinut o singură săptămână faza asta cu somnul. Nu mă iubeşte şi pace. Oricum venea abia pe la două. Acu', încet-încet, mă uită. That motherfucker.
Nici măcar nu-mi mai pasă, o sintagmă pe care o folosesc din ce în ce mai des, şi mă şi face să mă simt ok. Nu-mi mai pasă pentru că am descoperit un leac împotriva furiei pe care o resimţeam de o vreme încoace. Ce să vezi, am doi noi prieteni, îi consum împreună în fiecare seară. Salvie + valeriană = linişte totală. În suflet şi-n gând. Nu şi-n urechi. În urechi îmi urlă tot felu' de muzică din asta pe care nu o prea agream. Dar e aşa frumos totul acum.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

3! în blogu' meu: The Kryptonite Sparks

Am așa, o tentativă de o nouă trupă preferată. Sunt niște băjeţi faini. Nu le știu istoria, pentru că așa cum am scrs exact acum câteva cuvinte în urmă, e o tentativă de o nouă trupă preferată. M-a lovit trupa asta rău de tot în timpane acum aproximativ un an, când au deschis un concert VdV, în Timișoara. Nu îi știam, dar muzica lor nu numai că te făcea să țopăi pe acolo ca un descreierat, în sensul bun al cuvântului, dar sunau al naibii de bine. Începuse deja Vița să cânte și io încă mă gândeam cum beau golanii ceai. Ceea ce e destul de ciudat, pentru că e cumva legendară obsesia mea pentru vdv, printre cunoscuți, ce-i drept. Meh. Am rămas aşa, cu gândul la ei încât am început să îi întreb pe unii şi alţii dacă ştiu mai multe despre băieţi. Ce mai contează acum, nu? Important e că fac muzică faină. Îmi plac şi ar trebui să îi anunţe cineva că mă fac stalkeriţa lor. Aia e.
Vi-i dau live. Că aşa cuceresc. The Kryptonite Sparks. omg.

1. Regina

2. Şi golanii beau ceai 

3. Eşti

duminică, 15 noiembrie 2015

3!!! în blogu' meu: Coma

Toată nebunia asta care se întâmplă în lume mă scoate din minţi. Mă agit aiurea şi fără sens. Aşa că măcar eu să cad la pace cu propria-mi persoană. Să fac linişte în interior. Fac mici paşi spre mine. M-am văzut în îndepărtare şi nu vreau să mă sperii. Fac paşi mărunţi şi înceţi, pentru că acolo, în ungheru' ăla întunecat m-am lăsat la un moment dat. M-am părăsit în speranţa că mă voi integra într-un grup. Şi de atunci nici că am mai fost fericită. Am preluat personalităţile altora, visele unora, just to fit in. Acum, că am rămas singură, îmi tot reproşez lucruri, în loc să încerc să mă împac. Aşa că de acum înainte, mă concentrez pe lucrurile ce le-am lăsat cu vechea eu. Chiar aveam o discuţie cu un amic ce nu mai e în ţară, cum nu ne mai recunoaştem pe noi înşine, la modul că ne vedem în oglindă şi ştim sigur că ăia nu suntem noi. Mi-e un dor nebun de mine. Aşa că acum că am aflat unde m-am lăsat la un moment dat, mă îndrept spre acolo.
Primul pas: să mă întorc la muzica aia ce îmi place. De ce? De aia. 

Am doar Coma în lista de azi. Motivul? Muzica faină, versurile astea ce se îmbină armonios în tot decorul, mesajul pe care îl poţi interpreta cum simţi. Pentru că piesele ce le voi pune aici îmi dau senzaţia că numai prin piesele astea mă pot revolta, adăposti şi linişti. Şi mai e şi singura trupă de la noi - dintre alea care îmi plac - pe care încă nu am văzut-o live. Ceea ce poate să mă sâcâie maxim.

Prima piesă: Document


Chip


Iar cea de-a treia melodie, pe care o iubesc din tot sufletul e Un semn

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

colţu' meu

de ceva vreme tot vreau eu să scriu despre cum am început să-mi urlu depresia, despre cum am rămas singură pentru că pun prea mult la suflet orice, despre cum mi-e scârbă de tot ce îndrugă televiziunile şi cam de tot ce se întâmplă între graniţele noastre. fuck it. FUCK IT. da, mă las de depresie. m-am lăsat de prieteni care spun că sunt nebună şi pentru care am devenit o glumă, o tipă cu tot felu' de scăpări, m-am lăsat de ei. teveu' e o hazna la propriu. se prăbuşeşte tot. aşa că, în cădere, prefer să mă întorc în lumea mea, să-mi ascult muzica la care am renunţat de ceva vreme, pentru că doar ciudaţii ascultau aşa ceva (ziseră ei). aş fi zis că viaţa e prea scurtă şi bunul simţ e taxat. so, screw you guys, i'm going home. mă întorc la ei. pax!