O fi ăsta blog de lamentări personale, dar parcă subiectul de azi e vesel. M-am gândit aşa: din moment ce conține caracteristica "personal" eu zic că pot să scriu fix ce vreau eu. S-ar putea observa o oarecare notă de redundanță în ceea ce mai las pe aici, dar îmbătrânesc, uit şi nu îmi place sa recitesc ce scriu. Las aici bucăți de trăiri, căci despre asta este vorba. E colțu' meu. Iar în colțu' meu accept prezența doar a câtorva oameni. Se ştiu ei, pentru că le-o şi zic. Iată, aceasta a fost o introducere destul de meh. Nici nu o să ghicească cineva despre ce vreau sa scriu decât dacă alege calea cea dreaptă, şi anume: răbdarea.
Trăirea de azi nu poate fi cu exactitate descrisă în cuvinte. Nu am destule la dispoziție şi nici nu avem cuvinte atât de frumoase. Am şi eu o singură rază de bucurie/pasiune în viața mea: Coma. Sigur că primesc şi tot felul de înțepături din jurul meu, care în mod normal m-ar deranja. Ştii de ce îmi plac? Pentru că din greşeală am dat peste o piesă a lor care mi-a fost medicament. Fară niciun fel de exagerare. Pe oamenii din formația de la Bucureşti îi respect şi admir pentru tot ce fac ei. Ei ieri s-au gândit să facă cel mai fain cadou: varianta acustică a piesei Cel Mai Frumos Loc De Pe Pamant. Am zis că îi acord o zi, să las piesa să se aşeze şi mai frumos pe suflet şi pe urmă, dacă şi pot, să vorbesc despre ea. Dar nu funcționează, se pare. Nu îmi găsesc cuvintele. Melodia mă poartă pe aripi de vis, înapoi în vremurile în care totul era bine. Îmi dă linişte sufletească şi-mi bagă-n sperieți fricile alea mari. Am senzația aia de plutire. De acasă. De durere alinată încet. De dor. De calm şi siguranță. Îi dau un simplu play şi năvălesc episoade întregi de stări bune amestecate cu un nod în gât, nişte lacrimi în ochi şi: lasă-mă încă un pic acolo, unde pare totul perfect. Îmi vine întruna să spun mulțumesc. După ani de zile de adormit tot plângând, vin oamenii cu melodia asta şi totul s-a rezolvat. CMFLDPP mă ține şi în prezent şi în partea aia de trecut pe care încă o plâng. De parcă nu era de ajuns că m-a salvat, la propriu, Un Semn. Că de acolo a pornit obsesia. Şi nici nu i-aş zice obsesie, e locul meu de refugiu, mai mult.
Ceva mai frumos nu am auzit la niciun artist, niciunde, nicicând. Catarsis complet. Asta e starea cred: te curăță de tot răul. Piesa de fapt e îmbrățişarea plină de afecțiune după care tot mai tânjesc. Şi liniştea. Îmi alungă până şi cele mai rele gânduri. Îmbrățişarea pe care nu o mai aveam de multă vreme. ştii, exact ca senzația aia de gol în mijlocul pieptului şi furnicături în stomac înainte să te întâlneşti cu crush-ul pe care îl pândeai de ceva timp. Nici nu mai contează cum trăiesc eu piesa, important e că ajunge cum şi unde trebuie. Mulțumesc Sorin (Gogoaşă), că ai vrut să faci ceva pentru pădurile noastre şi muĺțumesc Coma că ați acceptat să vă implicați cu minunăția asta în proiectul propus de cei de la Greenpeace. Recomand cititrea cu atenţie a descrierii piesei. Şi acum, minunea:
