Trăiesc într-o rămăşiță a marelui început. Totul din jur vine tot de acolo. Cu tălpile lipite de pământ sau cu adieri de nori trecându-ne pe la urechi, ne bucurăm cu toții de acelaşi început. Sau ce a rămas din el. Se tot întinde până ne va sfâşia dintr-un pur noroc. Sau cine ştie precis? Poate e mai mult decât noroc. Orbităm în jurul propriului ego şi ne întrebăm dacă vom şti ce e acolo, de fapt. Putem doar să ne imaginăm, sperând să găsim un loc potrivit pentru când va fi venit sfârşitul. Să ne refugiem acolo şi să reînviem ca specie. Da' nu ştim cu siguranţă dacă mediul ăla ne va rupe în bucăţele infinite sau ne va da liniştea ce o căutăm.
Univers, multivers... orice ar fi locul ăsta, are un vers. Scris, gândit, plănuit sau cântat. E un vers. Poate.
Fi-vom sfâşiaţi după ani în care am căutat să ridicăm ceaţa, să dam la o parte tot praful. Şi doar să fim. Să trecem prin toată nebunia învăţării supravieţuirii, acomodării şi progresului, ca pe urmă să fim rupţi în particule care se vor recreea sau nu. Şi să luăm poate totul de la început. O bubuitură violentă şi un proces pe cât de lent credem, pe atât de rapid. Ca să mai fim o singură secundă. Să construim totul din rămăşiţe. Ceva nu facem bine. Când vom găsi cea mai bună combinaţie şi vom fi noi cei demni de a fi orbitaţi de ego.