fara titlu

Alta dimineata acoperita de nori. Ma imbrac repede si ies afara sa imi astept prietena sa ma duca la scoala. Nu mai mirosea a ploaie, nici macar a obligatie nu mai mirosea, asa cum eram obisnuita sa fie in fiecare zi, pana azi. Ceva era schimbat. Era ca atunci cand stiam ca Andrei ma asteapta, in locul Dianei, si mergeam impreuna la scoala, in clasa, toata lumea ne era prietena, mai mult lui Andrei decat mie, si radeam pana nu mai oboseam, asa, fara motiv. Nu mai mirosea a obligatie sau a ploaie, dar cu siguranta, inca mai mirosea a vinovatie. Mirosul asta a aparut acum 2 luni si nu avea sa dispara in curand. Si nici in cel mai indepartat viitor. Si mai era un miros mai perceptibil decat celelalte. Mirosea a Andrei. In dimineata, in fiecare zi, chiar daca el nu mai era acolo,aici, eu nu renuntasem sa ii port hainele. Voiam sa il stiu aproape. Desi era. Doar ca eu nu il mai vedeam decat in pozele ce le aveam impreuna cu el, nu ii mai simteam prezenta, nu il mai auzeam. Dar el...el, ma vedea, ma auzea sau cel putin asa imi placea si voiam sa cred.
-'Neata Lisa! Era Diana. Fara masina ei rosie.
-'Neata Diana!..hmm..unde ne e mijlocul de transport? sau ne teleportam azi?
-Nu, nu ne teleportam, chiar daca ar fi bine, rade si parea binedispusa azi, mergem cu restul oamenilor, adica mergem cu autobuzul...
-Stii?...asta suna macabru...da' ce a patit jucarioara ta?
-Aaa, iti povestesc pe drum. Sa mergem, altfel intarziem!
-Bine! La asta nu ma asteptam, sincer.
-Hei, mai trebuie sa mai iesi si tu in lume, cu toate ca nu e chiar asa-zisul "iesit in lume", dar inainte erai mai binedispusa, erai ... tu... Pacat ca te-ai inchis in tine asa de mult. Se uita cu mila la mine acum.
-Of, stii ca nu imi place... nici cand era Andrei, nu ieseam...
-Ti-e dor de el...se vede asta. Tuturor ne e, Lisa. Lasa, ai sa vezi ca se va rezolva tot, iti va fi bine iar. Si, in plus, Mihai e destul de dragut...
-Mihai nu e Andrei, Diana! m-am rastit la ea cum nu o mai facusem vreodata. Nu e ca el... si nu va fi niciodata. De abia se mai tineau, in colturile ochilor mei, cateva lacrimi. Si nu vreau sa i se intample si lui acelasi lucru.
-Hmm...scuze caam spus asta! aaa...tu te-ai uitat azi in oglinda? Ridica o spranceana.
-De ce?! m-am uitat mirata la ea si pe urma am inceput sa ma verific, sa imi dau seama cu ce anume am gresit.
-Pai, azi te-ai imbracat fain. Niciodata nu ti-ai asortat hainele ca astazi. Si iti sta bine. Zambeste putin confuza.
-Da, sigur...m-am asortat ca un clovn...si incep sa rad, doar pentru mine, insa ma intrerupe.
-Chiar te-ai imbracat frumos si iti sta bine! Nu ma crezi pe mine?
-Ba da...deci?...masinuta ta... am incercat sa schimb subiectul pentru ca nu imi placea sa se vorbeasa despre aspectul meu, si chiar ma interesa de ce lipsea jucaria prefereta a Dianei.
-Aa, da! Pai, ieri am facut pana. Chiar dupa ce te-am lasat pe tine acasa. Si cum eu nu ma pricep sa fiu mecanic...am lasat-o asa...incepuse sa chicoteasca si deja ajunseseram in acea statie plina de persoane pe care le stiam, dar cu care am incetat sa schimb vreo vorba de multa vreme. Acum toti oamenii aceia se uitau uimiti la noi doua, la mine se uitau ca si cand as fi fost un extraterestru. Lucru asta mi-l spunea mai tot timpul sora mea mai mare, Madalina.
-Aa...'neata! ce mai faceti? si am incercat sa le zambesc prieteneste. Evident nu mi-a iesit. Pareau ca nu isi mai aminteau de mine. Oricum nimeni nu imi raspunsese, decat Laurentiu. Nici macar nu mai stiam ca daca mai statea aici...
-'Neata, Lisa! Azi parul lui parea mai lung ca niciodata, poate din cauza ca il avea prins intr-o coada de cal, el era singurul, in afara Dianei, care ne mai insotea, pe mine si Andrei, mai peste tot pe unde obisnuiam sa mergem.
-'Neata Laur! cum o mai duci? incercam din rasputeri sa imi aduc aminte cand am vorbit ultima oara cu el, si nu reuseam...
-Incerc sa ma descurc...tu cum o mai duci? ca ai o fata...zambea fara sens. Arati ca o stafie...
-Wow! mersi mult, ma bucur ca cineva a observat. Ii zambesc inapoi.
-Pai, nu, serios. Uita-te la tine, cred ca ai mai si slabit un pic...mai mult. Hmm.
-Da, criza asta...ce sa ii faci...
-De ce nu ai mai sunat? de ce nu ai mai vrut sa iesim? acelasi motiv? acum parea si el ingrijorat si nu voiam asta. Sper ca iti iei revansa, adica au fost atatea petreceri de la care ai lipsit, si stii, chiar se cunoaste chestia asta, lipsa ta...
Nu stiam ce sa-i raspund, poate el nu avea inca incorporat mirosul acela de vinovatie inca. Cu toate ca a fost martor. Dar ma salveaza ceea ce nu ma asteptam sa ma salveze vreodata, si nu era parul meu, care era acolo cand vroiam sa uit de mine si sa ma ascund de lume, era o chestie mare, prafuita...era autobuzul.
-Nu promit nimic, Laur. Chiar nimic. Dar propun sa ne urcam, asta in cazul in care nu vrei sa ramai pe aici.
-Bine fie!
-Diana, hai odata! acum e randul meu sa te plimb! ii zambesc, pentru ca ma bucuram ca ea nu imi spunea niciodata ceea ce nu voiam sa aud. Pentru moment era cel mai bun prieten al omului, si mai ales al meu.
-Vin, vin!

...to be continued...
...or not...