pierde-vreme

Mergeam cu soarele prin noi...
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.