Ghinionul chiar nu vine niciodată singur. De fapt, necazul. Dar în postarea asta îi acord dreptul să aibă numele de ghinion. Ghinion, cu G, nu cu g. Spun asta pentru că am trăit-o pe pielea mea. Desigur - suspin, mâna porneşte spre locul unde nasul întâlneşte fruntea şi arătătorul, împreună cu degetul mare, strâng acea porţiune, în timp ce vocea piţigăiată tremură odată cu bărbia - desigur că mi s-a întâmplat. Cui altuciva decât mie? Normal. Să purced în a povesti chinurile prin care am trecut în ultima vreme. Deşi nu sunt sigură că mai pot tasta. Iau o pauză, inspir adânc şi încep.
Am fost în Le Bucureşti, right? riiiight. Ei bine, acolo, oraşul nu mi-a priit, cum spuneam şi acum o postare.  Dar nu numai că nu mi-a priit. Oraşul ăla nenorocit mi-a luat laptopul. Cu tot ce aveam în el. Mi l-a stricat. Şi aveam chestii importante. Cele mai importante, plus că în fiecare seară obişnuiam să urmăresc câte un episod (cel puţiiiiin) din Family Guy. Mi l-a răpit oraşul acela. Într-una din zilele pe care le-am petrecut acolo, întorcându-mă de la locul unde făceam practică, am deschis laptopul. Dar, vai!!! Nu pornea. Binînţeles că zilele mi s-au amărât, cerul s-a întunecat pentru prima oară în perioadă aia toridă. Pot spune că m-au trecut şi  cei mai reci fiori. Mai ceva ca la filmele reuşite de groază. Nu mai voia să pornească. Cumva m-am resemnat şi am încercat să trăiesc fără. Şi culmea, în acest timp, nu mai funcţionau nici toate canalele tv. Deci, canci.
Am trecut peste faza asta. Am mers mai departe. Cum am putut. Da, ştiu, e trist. Mi-am văzut de viaţă şi am început să filmăm. Am filmat ore întregi. O zi întreagă. De dimineaţa până seara. De după-masa, chiar, până seara la 11. Şi abia după două zile am mers după filmări. Şi nu erau acolo. Deci, şi aici, canci. Buuuun, am zis că se rezolvă cumva. Nu mai pot continua. Tristeţea mă apasă. Am plecat şi din Bucureşti. Ajunsă în Timişoara, un boschetar s-a gândit că e în regulă să-mi strice planurile de a mai rămâne în Timişoara şi să mă mai bucur măcar o zi de Le Nene. Aşadar, mi-a furat portofelul. Şi  cumva ai mei văzând că eram distrusă din punct de vedere psihic,  au hotărât că nu mai lasă nimic în seama mea şi au venit după mine. Nu am putut să stau decât juma' de oră cu cel cu care voiam să-mi petrec o zi. Nu-i bai. Noi să fim sănătoşi. Oooooffffff. Şi colac peste pupăză, am terminat şi Family Guy... Aşa ceva nu se mai poate, clachez.