Oamenii sunt nişte animale. Oamenii sunt nişte reptile. Oamenii sunt cameleoni. Îşi modifică personalitatea şi comportamentul în funcţie de persoanele pe lângă care sunt. Tot. Orice, doar ca să facă parte din peisaj. Poate nu-şi dau seama de asta şi o fac involuntar, cert e că se întâmplă.
Eu, spre exemplu, cu persoanele cu care nu am avut vreodată vreo legătură, cu străinii, nu am vreo reţinere, sunt foarte vorbăreaţă, râd mult şi nu-mi fac griji că omul ăla îşi face o părere proastă despre mine. Nu-mi pasă, pur şi simplu. Poate fac asta tocmai pentru că e străin şi-mi imaginez că drumurile noastre nu se vor mai intersecta vreodată. Şi mă simt liberă. Nu ştiu dacă în momentele alea sunt fix eu, eu cu adevărat, dar e destul de bine. Aiurea e când totuşi are loc o conexiune, iar străinii devin nişte cunoştinţe. Ei bine, eu cu cunoştinţele mă comport aproximativ la fel ca şi cu străinii, doar că... nu mă pot manifesta. Nu ştiu dacă mi-am construit vreun mecanism, pur şi simplu, aşa funcţionez eu. Cu prietenii întâmpin cele mai multe obstacole. Fix prietenilor nu mă pot confesa. Ei mă cred foarte tăcută şi retrasă. Poate aşa sunt, nu-mi dau seama. Deşi am mare încredere în prietenii şi apropiaţii mei, nu le pot spune tot ce simt, tot ce-mi trece prin cap. Astea le ţin doar pentru mine, simţămintele.
Nici eu nu ştiu cum îs. Poate ar trebui să ascult sfatul celui mai important om, în momentul ăsta, pentru mine, şi să consult un specialist. Nu cred că doar ar râde pe seama mea.
Oricare ar fi starea mea originală de agregare, oricare mi-ar fi culoarea, eu sper că verde, nu-mi place nimic la mine. De asta poate mi-e ruşine cu propria-mi persoană, de asta poate încerc să mă fac plăcută de alţii, deşi nu-mi dau seama că fac asta, e o presupunere.
Oricum ar fi, cel mai mult am nevoie de o îmbrăţişare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu