nothing inside

Mă simt naşpa.

Că tot făceam eu o analogie între oameni şi maşini, deşi nu-mi plac maşinile şi nu am nici cea mai vagă idee despre întregul proces al punerii lor în funcţiune, de ceva timp mă simt ca o caroserie ruginită.

Mă întorc la analogie. Toată lumea e atrasă de caroserie, nu şi de ce e sub o capotă. De asta ar trebui să fie interesat un posibil cumpărător al unei maşini, de ce este sub capotă şi, implicit, cu ce e umplută caroseria.

De vreo două trei zile, deşi am parcat pe tărâmul pe unde am condus mai mereu, până acum aproximativ un an, mă simt ca o maşină inutilă. Sunt parcată la marginea drumului, ruginită şi cu farurile căzute. Ar trebui să dau o liniuţă cu restul, dar mă simt dată la o parte, ca şi când toată lumea complotează împotriva mea.

E aiurea. Cât am fost la Timişoara, mă simţeam utilă şi fericită. Aici, se pare că oamenii pe care mă bazasem, m-au cam dat la o parte şi se comportă ca şi cum eu nu mai exist. Îi spunem Mercedesa. Mercedesa, după ce că e frumoasă şi are toate calităţile posibile, cât conduceam împreună prin Timişoara, îmi era prietenă. Aici... e distantă, ea mă pune pe marginea drumului.

Mă simt aşa de singură. Atât de singură şi inutilă. Mi-e dor de maşina mea pereche, cu un an mai veche decât mine. Duda a trecut oceanul, şofează prin alte locuri, alte plaiuri. Celelalte două maşini cu care mai băteam şoselele Timişoarei în lung şi-n lat, şi-au găsit perechile, de asemenea şi acum hălăduiesc împreună prin locurile noastre preferate.

Cel mai aiurea e că nu am cu cine vorbi şi cui să-i povestesc toate astea. Nu e nimeni care să vină cu un sfat. Doar scriu. Incoerentă mai sunt.

Vreau să nu mă mai simt goală pe dinăuntru sau străină în locu' ăsta. Vreau să pot fi iar bobo, Iuliana sau Iulica.