b-sheet...

Mi-e asa de dor. Tot timpul mi-e dor, ba de casa, ba de Timisoara. Nicicum nu e bine cu mine. Adica, acum imi este dor sa vorbesc cu anumite persoane, iar cand in sfarsit pot face asta, brusc imi dispare tot interesul ala ce ma macina pentru persoanele respective. In mod evident, cand le stiu departe, mi-e din nou dor. Nu ma inteleg. Pe bune. Niciodata nu sunt multumita. Imi doresc o chestie, ajung sa o am, iar cand acea chestie imi apartine in totalitate incerc sa o indepartez. Poate-mi place sentimental de “dor”. Cum imi place sa stiu ca ma doare degetul pe care a sarit un strop de mamaliga fiarta. Dar s-a vindecat, acum nu mai are niciun farmec. Hm. Vechea mea problema cu practica. Imi place sa stiu ca fac ceva pentru niste publicatii, ma fascina gandul ca voi merge la concerte gratis – in principiu, ca voi merge la concerte -, iar cand mi s-a dat posibilitatea asta, ma gandeam ca vreau ceva serios. Da, stiu, am mai pomenit asta in nenumarate postari, de fapt, numarate, ca totusi, si blogu’ asta are o limita. Insa, imi dau seama ca sunt defecta. Cand lucruri serioase se aratau la orizont, imi doream sa fiu la un concert. Vreau la Gurasada, dar nu pot pleca pentru ca ai mei isi reinnoiesc juramintele. Mi s-a spus ca pot pleca, nimeni nu se supara sau ceva, dar acum simt ca nu pot rata o ceremonie de gen, pentru un festival care se va tine si la anu’. Desigur, voi spune tuturor ca preferam sa merg la fest, ca tot m-a dezamagit. Gasesc eu un nod in papura. Pur si simplu, nu ma mai inteleg, NU TE MAI INTELEG, FIINTA!!! Revino-ti!!! M-am pierdut, mi-am pierdut calea. Nu mai am mentori, nu mai am chef… nu mai am nimic. Nu sunt stresata sau ceva, din contra, prea imi merg lucrurile cum trebuie… Ceva se intampla, fie e sfarsitu’ lumii aproape, fie… Nu stiu. Poate nu am nevoie de mentori, poate am nevoie de… ceva. Nu stiu, zau, ce m-ar putea multumi. In scurta mea introspectie, mi-am dat seama de faptul ca nu sunt deloc realista sau cu o mentalitate implementata de ceva timp, ca am capacitatea de a analiza fiecare lucru, adica tot ce credeam despre mine, toate aceste lucruri sunt doar niste false impresii. Nu sunt realista, din contra… Mentalitatea mea e atat de usor de schimbat. Spune-mi ceva si te cred pe cuvant, nu-mi trebuiesc probe, dovezi. Sunt vai de capul meu. Plus ca, simt ca fiecare om incearca sa profite intr-un fel de maleabilitatea mea. Ca sa nu-I zic prostie. Ajung sa fiu de accord cu lucruri cu care nu as fi de accord in mod obisnuit. Si fac asta doar ca interlocutorul, totodata, omul care vine cu o anumita propunere, sa nu ma vada ca pe un om fara de cuvant. Si nu inteleg de ce fac asta. Pana acum nu-mi pasa de nimeni. Nu-mi pas ace credea cineva despre comportamentul meu, despre propria-mi persoana. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Am impresia ca tot ce se intampla, dar ABSOLUT TOT, e o mare conspiratie. Care-I faza??? Criza de la 20 de ani??? Probabil. Dar eu nu simt varsta in vreun fel… De multe ori stau si ma gandesc cati ani am de fapt. I’m officialy a freak. Si nici nu am folosit diacritice… aaah!