Toată lumea vorbește despre moarte. O întâlnim din ce în ce mai des în gurile tuturor, pe stradă, în gânduri. Mori mă! e una din expresiile mele favorite. De ce? habar nu am. O folosesc tot mai des.
Nu se gândește nimeni ce înseamnă cu adevărat moartea.
De fiecare dată când moare cineva, se găsește câte o persoană care să spună eh, așa i-a fost scris, păcat că a murit aşa tânăr sau ah, şi ce băiat bun era... ne-am înţeles aşa bine. Evident, mai sunt unii care spun parcă simţea că moare. Nu cred în ideile astea. Nu cred că un om ar trebui plâns sau admirat abia după ce se află la 2 metri sub noi. Nu cred că vreun om simte dacă o să-l lovească vreo maşină. Nu cred în premoniţii şi nici în sanctificarea oamenilor ordinari. Nu cred în oamenii care plâng ipocrit la o înmormântare. Nu cred în viaţa veşnică. Nu cred că lumea ştie ce spune când spune. Nu cred în nemurire. Te naşti cu moartea în tine, vorba Quijotelui Adei. În momentul în care te-ai născut, porţi moartea cu tine. E inevitabil. Murim, ne ducem.
Moartea e în noi, în fiecare gură de aer inspirată şi expirată. Aşteaptă doar momentul oportun să preia contolul şi să ne conducă.
Să tratezi un lucru atât de profund, cu atâta superficialitate, mă intrigă. Să spui la moartea unui om aşa a fost să fie, parcă nu e cel mai potrivit lucru. Cel mai bine e să taci şi să nu faci pe filosoful. Nimănui nu-i pasă că tu chiar ai cunoscut persoana contorsionată într-un coşciug. Să spui doar a fost un om bun, frumos, nu mai are nicio relevanţă. Nu te trezeşti pur şi simplu, te pui la masă să-ţi savurezi cafeaua cu lapte şi te gândeşti mmmda, azi, presimt că voi muri. Tre' să-mi iau rămas bun de la toate cunoştinţele. Cred că doar cei grav bolnavi simt când mor.
Toţi vorbim despre moarte. Tuturor ne e teamă de ea. Am fost făcuţi să credem că există ceva după ce dăm colţu' şi înainte să mişune viermii peste trupul nostru rece. Să facem fapte bune sau să nu, doar ca să avem un loc rezervat în sectorul VIP al Marelui Tribunal, la ultimul proces.
Nu cred că ar trebui ca cineva să fie vinovat de moartea altuia. Poate doar un criminal. Dar, să renunţi să mai crezi în Dumnezeu, sau în ce crezi tu că te-a plămădit, să-i urăşti pe toţi din jurul tău, să închini altare celor morţi, mi se pare o mare prostie. Nu-ţi poţi învinui Creatorul. Oricare ar fi el. Cum poţi da vina pe Sfânta Barză şi să-i discreditezi meritele, pentru că cel mai bun amic al tău a decis să se sinucidă? De ce să faci asta? De ce suntem ipocriţi?
De ce nu ne putem împăca cu ideea de moarte, atâta vreme cât suntem îndrăgostiţi de întregul concept numit Viaţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu