M-am repierdut. M-am re-rătăcit. Aveam drumul sub stăpânire, era al meu. M-am pierdut din nou. Picioarele mele de om împăcat cu sine au păşit spre alte uliţe. Au mai fost acolo. Şi nu le-a convenit. Pe una din uliţe reuşeam şă sting lumina din ochii mamei, o făceam să sufere şi să plângă încontinuu. Am fost din nou acolo. Nu mă mai simt bine cu mine. M-am întors în Timişoara... Aici, din clipa în care am ajuns pentru prima oară, ştiam că trebuie să renunţ la lucrul care mă făcea să mă gândesc la mine ca la omul care vede dincolo de stratul de fond de ten, dincolo de hainele extra-scumpe afişate peste tot. Toate aceste superficialităţi mi-au sărit în ochi... eram liniştită, deoarece nu contau, un lucru mă menţinea cu zâmbetul pe buze. Asta până când mi s-a interzis să mai fiu în legătură cu el. El, lucrul de aici, e pur şi simplu, muzica. Am dat-o la schimb pentru linişte... Şi liniştea mă făcea să iau în considerare dârele de pudră pulverizată pe faţa hâdă a lumii. Am început să-mi creionez ochii. Am reînceput să-mi fac griji de genul Vai, dar ce voi purta mâine? Şi nu e ok, nu mă simt eu cu gândurile astea. E interesant cât de repede renunţ la mine, în momentul în care mă simt confortabil cu propria-mi fiinţă. E interesant cât de mult îmi pot schimba concepţiile şi visele, de la zi la zi. Ce voiam eu ca şi studentă la jurnalism? voiam să merg la concerte, după care-mi doream chestii serioase, precum politica. Acum, că sunt oarecum prietenă cu politica, îmi doresc concertele! Le vreau înapoi...
În altă ordine de idei, vreau încă un mentor. Am o grămăjoară de mentori. Unul din ei emigrează vara asta, dar se va întoarce. Sper să continue ca mentor al meu.
Nu mai vreau să mă ataşez de oameni. Orice fel de oameni ar fi ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu