luni, 14 martie 2011

B-b-b-bad to the...

toate lucrurile merg prost. Prost, prost, prost. De când cu acel cutremur, lumea chiar s-a schimbat. Să dezvolt. era o superbă zi de miercuri, zi de restanţă, de altfel. Ştiam cam ce ne-ar da profa, ştiam că trebuie să mă aştept la neaşteptat la examenul ei. A fost o debandadă tooootală. eram atât de mulţi în amfiteatru, din toţi anii, încât unii stăteau în picioare. ok, un pic de ceartă cu profa nu strică, pentru drepturile noastre, gândeau unii. ei bine, profa ne-a cam făcut celulele roşii, leucocitele şi trombocitele să se agite în aşa fel, încât faţa mea, devenise deja un semafor uman. Mă grăbeam, aveam tren la 3. nu puteam întârzia din cauza unui examen. am cumpărat chestii ce se cumpără pentru mame, şi nu numai, de 8 martie. Nu puteam să pierd trenu. Mă rog, în drum spre tren, Ramona îşi pierde un cercel făcut de ea. Alt semn rău. Asta de fapt, trebuia să mă facă să-mi dau seama că un mare dezastru va lovi Pământul. Dar eram aşa grăbite, că numai la sănătatea planetei nu m-am gândit, deşi, nu am aruncat nimic pe jos, Doamne fereşte!!! Aşa, după o zi două, BAM! cutremur. şi pe urmă altul. şi încă unul. şi încă unul. explozii, incendii, morţi, dispăruţi. Toate ca toate, dar, la întoarcerea spre "fruncea" patriei, aflăm la ghişeu că nu mai sunt locuri în trenu de 7 fără ceva. Ok, ok, nu-i bai. Nu-i musai să mergem acu. Luăm bilete la următorul. E ok. Boschetăm în McDonalds, cu bagajele, evident, după noi. am tras de un suc şi am petrecut clipe minunate pe peron. Încă vreo oră. Pe tren, hopa, nu mai avea colega de suf... nu, de cameră... ba da, se poate numi şi colegă de suferinţă, aşa, nu mai avea baterie la laptop, ca să-şi poată vedea liniştită serialul. Temesvara, pământ românesc, ne aştepta nerăbdatoare, coada de taxiuri în faţa noastră, taxiuri pline. Acasă, şoc!!! primisem enjpe meiluri cu şi despre facultate. unul din mail-uri făcea o uşoară referire la rezultatele obţinute, sau nu, la restanţe, iar un alt mail, la programul remodificat a 15 oară în decurs de 2 săptămâni. Evident, singurul prof care-mi plăcea, din cei noi, a fost schimbat. Acelaşi care ştia că frecventam aceleaşi locuri, şi aici, mă refer strict la postul minunat de radio. Na, nu mai bine tăceam? Aşa evitam dezastrele astea înlănţuite. Poate dacă ne ţineam gura la examen, era fain. Nici japonezii nu treceau prin ce trec. şi eram şi eu fericită. ooooooooooooffff. Apropo, nu am luat restanţa.

4 comentarii:

  1. lasă, că mai e timp. acuma, crezi tu că ai provocat un fel de Butterfly Effect?:)) posibil..
    eu am avut o zi minunată atunci. mă simţeam chiar vinovată...

    RăspundețiȘtergere
  2. eh, ziceam şi eu să nu tac. nu eşti tu vinovată chiar tot timpul..:)))

    RăspundețiȘtergere
  3. sper ca nu au citit japonezii ce-ai scris tu acilea ca o sa te faca tot un tsunami si o explozie nucleara :-s

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere