De ce se evaporă amitirile?

O cameră obscură, îmbătrânită şi cam mică. Într-un colț al ei găseşti un cufăr uriaş, prăfuit. Dacă deschizi cutia asta veche de lemn, nu descoperi prea multe. Doar câteva poze rupte şi nişte cuvinte aruncate dintr-un stilou pe o foaie de maculator. E greu să le ansamblezi pentru a le da o oareşce coerență, darămite să încerci să le pui şi în ordinea corectă. Ăsta e puzzle-ul pe care vreau să îl termin cât mai curând. Există oameni care spun că ştiu exact prima lor amintire. Eu nu pot face aşa ceva. În cufărul meu, fețele din poze sunt cam şterse, parcă au fost expuse la lumina soarelui prea multă vreme. Încerc să pun într-o legătură imaginile cu frazele găsite alandala. Şi nu îmi iese. Nu pot nicicum să îmi amintesc ceva. Abia îmi amintesc ultimii 10 ani corect. Oricum e un exercitiu interesant să încerci sa dai sens unor frânturi despre care nu ştii cu exactitate dacă aparțin realului sau imaginarului. Plutesc toate ca un fir de praf dezintegrat în lumina unui soare ce cade în spatele liniei orizontului. Mi-ar conveni să pot reface fără efort toată viața, mental.  Dar fiecare parcelă a vieții o percep ca o altă realitate trăită parcă de altcineva. Poate de asta mi-e şi greu să îmi dau seama care e prima mea amintire.