Viaţa mea, cel puţin în momentul ăsta, e o analogie a unei situaţii în care un om citeşte nişte fragmente dintr-o carte, pasaje, dar trebuie să revină mereu şi mereu, pentru că nu a acordat niciun gram de atenţie acţiunii. Iar atunci când în sfârşit e atent, nu se implică deloc, cartea nu-i transmite nimic, nu prea l-a atins. Eu sunt omul.
Mă uit la Friends, mă uit de fiecare dată când vreau să mă înveselesc. Dar cumva îmi amintesc că am minunatul talent de a-mi îndepărta prietenii.
Până acum, am crezut şi eu, ca orice persoană normală, că vina le aparţine lor, celor ce au plecat de lângă mine. Dar deja s-au întâmplat prea multe, în acelaşi timp. Colega de apartament, una dintre cele două, mă face să mă simt mereu ca un nimic. Şi asta se întâmplă când şi ea, surprinzător sau nu, tinde spre zero. Oh, mi-e dor de matematică. Într-una din serile-de-fapt-noptile-înspre-dimineţi am visat că pentru a intra în licenţă trebuia să rezolv o ecuaţie, acşăli, să dau un examen din matematică. 3 părţi, ca la BAC. Dar ecuaţia asta era în prima parte şi se ramifica în alte două, fiecare cu două răspunsuri posibile.În visul meu, era foarte uşoară, doar că eu nu am putut s-o rezolv. Şi, să fim serioşi, eu sunt la jurnalism, nu am treaba acum cu matematica. Poate ea are treburi neterminate cu mine şi vine ca o stafie în vis, să mă avertizeze, gen: profa ta de mate din liceu avea dreptate, eşti varză, acum hai să lucrăm puţin la o ecuaţie simplă. Mbine, în ultima vreme, de când a fost înmormântarea, am nişte vise ciudate. Ciudate rău de tot. Într-o dimineaţă - pentru că acum adorm doar înspre dimineaţă - am visat că aveam un prieten, ceea ce e destul de ciudat din moment ce mai sunt doar vreo 3 oameni alături de mine; aveam un amic, cu un păr afro, aducea puţin cu tipu' ăla de la XFactor, Jamie Archer, şi se făcea că eram la un concert de-al trupei AC/DC sub un pod oarecare. Doar că Angus Young era Jamie. Oricum, după concert, obişnuiam ca eu să mă împrietenesc cu nişte oameni şi-i duceam să-l cunoască pe ăsta micu'. Iar el se ocupa de ei. Cu un fierăstrău. Şi alte unelte de ciopârţit. Deci, era un fel de Dexter. Nu ăla cu sora lui proastă, celălalt... serialul. Era destul de ciudat că niciodată nu observa nimeni dispariţia acelor oameni, iar eu întrebam mereu cum a decurs operaţiunea, cu toate că văzusem cum săreau stropii de sânge. Ciudat, nu?
Oricum, nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre faptul că am rămas singură. Mi-e frică de abandon. Şi abandonul mi-i se întâmplă acum. M-au părăsit două făpturi care au însemnat destul de mult pentru mine. Mult. Vezi, dragă jurnalule, cât de tâmpită sunt? În loc să fiu afectată de decesul unchiului meu, eu tot la faza asta mă gândesc. Trebuie să recitesc nişte pasaje, să înţeleg despre ce e vorba. Şi să le acord atenţie oamenilor care mai merită, şi slavă Creatorului Nostru (tot cu N, pentru că totuşi, trebuie să Ne respectăm), merită! Şi nu sunt genul acela de oameni care să te determine să faci ceva ce nu vrei, dar o faci, pentru că ţii la ei. Şi sufăr. Şi nu mai suport nimic. Totul mă afectează. Nu mai pot gândi limpede. Iar problemele reale mă lasă rece. Parcă nici nu ar exista. Nu mă înţeleg şi aş vrea tare mult să încetez în a mai încerca să o fac (gen, să mă înţeleg pe mine, mă. m-). Aş vrea nişte linişte în sufletu' meu prost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu