miercuri, 26 octombrie 2011

ziua 1

- Domnule psiholog, am nevoie de ajutor, domnule psiholog.
- Bun, întinde-te pe canapea şi spune-mi ce te supără, care-ţi sunt frământările.
- Nu ştiu ce mă supără. Sunt doar foarte tristă... Şi... nu ştiu, sunt nervoasă mereu. Sunt singură, dar nu în sensul ăla. Nu mă supără faptul că nu am aşa-numitul "partener de viaţă", că până la urma urmei, nu am o viaţă. Sunt singură, dar, am prieteni, am oameni destul de mulţi în jurul meu...  Însă, rămân cam singură, uneori. Eu mă strădui să-mi ţin promisiunile faţă de ei, iar ei doar atunci când îmi promit că vor apărea într-un loc, la o anumită oră, de exemplu la şcoala. ei bine, tocmai atunci rămân singură. Şi nu-mi place când rămân singură. Îmi vine să plâng.
Vreau să plâng, domnule psiholog. Dar nu am un motiv... M-am rătăcit...
- Ce te-a adus în faza aceasta, în care simţi că... te-ai rătăcit?
- Păi nu, că eu chiar m-am rătăcit. Eram în oraş şi am intrat pe o străduţă pe care nu o cunoşteam, da' voiam să ştiu unde duce. Şi am ajuns într-un fel de piaţă. Şi nu ştiam pe cine să sun, cui să-i explic cum am ajuns acolo. Eram singură şi de data asta. Niciodată nu e nimeni pentru mine, când sunt la pământ cu nervii. Cred că am nevoie de ei tare mult. Cred că trebuie să mă agăţ de altceva. Să am un plan de rezervă. De asta am început să... cultiv. O fi bine?
- Cum adică?
- Păi, în momentul în care rămân singură, să mă duc la plantele mele şi să le las să-mi vorbească. Dacă mă înţelegeţi...
- Ah, da. La fel de bine, ai fi putut să optezi pentru un acvariu cu peşti.
- Nu, ei nu-mi arată ce-mi arată plantele. Nu m-aţi înţeles. Ele-mi transmit stări... mai ales după ce le... prepar. Şi totul e bine atunci. Sunt fericită. Nu mai am nevoie de nimeni, atunci chiar sunt fericită. Şi liniştită. Şi mă pot gândi la lucrurile importante pentru mine. Sunt conectată cu... natura. Cu toate astea, sunt foarte dezamăgită de propria-mi persoană. Nu mai reuşesc să-mi propun nişte standarde, ţeluri, pe care să le ating. Asta mă întristează cel mai tare. Şi faptul că eu cred în oameni, iar ei, ei se feresc de mine. Şi râd de mine. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, domnule psiholog, ştiu că aşa se procedează într-un grup. Eu nu pricep de ce nu mă potrivesc acolo. Nu pot concepe tristeţea asta, pe care o simt în mine. Mă deranjează şi faptul că nu primesc un salut înapoi, iar când ajut pe cineva şi nu mi se mulţumeşte, pur şi simplu, se sfâşie ceva în mine. Nu mă refer la lucruri materiale, ci la un "mulţumesc", fie el şi artificial. Înţelegeţi?
- Înţeleg, continuă.
- Nu ştiu, şi dacă o persoană mă caută doar să mă roage s-o ajut cu un lucru, chiar şi atunci mă simt jignită şi dată la o parte. De ce sunt căutată doar atunci când au nevoie de ajutor? De ce nimeni nu dă un SMS, cu mesajul: hei, ce faci? şi atât? Nu ştiu... ceva se întâmplă cu mine. Am nevoie mare de ajutor, domnule psiholog... mare nevoie, mare... de asta am şi început.
- Ce anume ai început?
- Cu plantele. Le cresc şi am grijă de ele... iar ele-mi mulţumesc. Aşa cum pot. Dar, şi ele mă trădează uneori, îmi amărăsc viaţa, în loc să mă aline. Mă ceartă şi mă fac să-mi fie frică şi să mă tem mai tare. Ce trebuie să fac? Care e marea mea problemă?
- Din păcate, nu mai avem timp. Rămâne pe data viitoare.

6 comentarii:

  1. Call me crazy, but... eu începusem să mă gândesc cum ar fi fost dacă personajul "cultiva" peşti (şi să-i şi fumeze pe urmă) :)))

    Anywasy, interesant exerciţiu..

    RăspundețiȘtergere
  2. ai auzit de deea care se ducea la film in fiecare sambat si duminica...singura, pentru ca se simtea exact, dar exact ca tine in povestioara asta? Nu? hai ca iti zic yo cum e: faci lucruri singura, te simti singura, plangi, te dai cu capul de pereti, dupa care planetele se realiniaza si realizezi: "cata paranoia am in mine. Sunt nebuna,e clar! De ce draq fac ca toate alea ca sunt singura cand o parte din mine asta isi doreste: sa fie singura!"
    Daca nu ne-am simtii singuri nu am mai fi oameni :D

    RăspundețiȘtergere
  3. @Anca: da, şi eu m-am gndit la varianta cu peştii cultivaţi şi fumaţi ulterior.
    @Deea: mă, personaju' de aici e, pur şi simplu, nebun. poate nu e om... :)))

    RăspundețiȘtergere
  4. @bobo: oook....dar o parte din tine are oricum, nu? Eu asa il simt

    RăspundețiȘtergere
  5. o micuţă, micuţă, micuţă parte din mine, da.

    RăspundețiȘtergere
  6. @bobo: da,micuta, acum ce sa zici si tu? :P:p

    RăspundețiȘtergere