1/2

Într-una din nopţile pierdute din vară stăteam de vorbă cu un amic pentru care aveam unele... să le spunem sentimente. Acum, că suntem prieteni buni, vorbeam despre el şi iubita lui. Şi mi-a spus la un moment dat că "pentru fiecare există cineva, ştii? sufletul-pereche. Nu o să mai conteze cum arată, e jumătatea ta şi e perfectă". M-a pus pe gânduri, pentru că, în primul rând,omul respectiv nu e genul de om care să spună asta, iar în al doilea rând, cred că nimeni nu-şi găseşte persoana care vine să te completeze. Spun asta pentru că, pur şi simplu, mă gândesc că dacă undeva în lume există un om special creat pentru o altă persoană, şansele ca cei doi să se întâlnească sunt foarte mici. Dacă tipul se naşte în România, iar ea, tipa-pereche, se naşte într-un trib din Africa, posibilitatea ca ei doi să se cunoască e foarte mică. Aş putea spune că nu există. Dar poate că tipul se hotarăşte să meargă într-un fel de misiune în Africa şi o întâlneşte sau rămâne aici şi se resemnează cu orice altă persoană şi se minte că acea persoană e, de fapt, jumătatea.
Nu cred în asta. Da, persoana de lângă tine ţi se pare că e într-adevăr cine trebuie să fie, dar nu e. Sau poate ai noroc şi o găseşti. Însă asta se întâmplă rar. Suntem puţin peste 7 miliarde de oameni în lume, mulţi sunt deja căsătoriţi, alţii sunt gay... Nu şti dacă jumătatea ta e luată sau nu. Mulţi nu cred în asta şi ajung alături de alţi indivizi, probează. Plus că, viaţa pe care o trăim, nu e un film, ca scenaristul să fi făcut totul posibil. Poate marele Scenarist nu e interesat de asta momentan.
Dragă prietene, te înşeli. Acum eşti absorbit de o iluzie efemeră. O să-ţi treacă, iar la următoarea staţie, altcineva îţi va părea ca fiind fiinţa aceea prefectă. Până, într-un fnal poate, chiar o găseşti... Multă baftă.

Vine 2012! Lăsaţi orice treburi aveţi, aşezaţi-vă comod pe un scăunel şi hai să ne uităm la toată nebunia care se va dezlănţui în faţa noastră. Mai ales spre sfârşitul anului. Va fi un spectacol mai măreţ decât cel al acrobaţilor de la Cirque Du Soleil. Oh, câte predicţii şi câte scenarii ale sfârşitului lumii, acum, cartea lui Mihnea Blidariu mi se pare cea mai credibilă carte evăr.

Mbine, vreau să fac un fel de bilanţ al anului "ce se scurge odată cu nisipul din clepsidră" şi alte clişee de gen. Păi, în 2011 am păşit în cea mai cool redacţie, într-una de radio. De asemenea, în 2011 am început practica la Pagini de cultură şi Ora de timiş. Mai nou la News Timişoara şi Tele U. În 2011 am prins două concerte Ada Milea, ceea ce e super, am întâlnit oameni noi, m-am împrietenit cu alţi oameni cu care nu credeam vreodată că mă voi împrieteni, pe alocuri m-am îndrăgostit, am fost la conferinţe de presă, filme, party-uri, am avut multă treabă, anul 2011 a fost super! cel mai super an pe care l-am putut trăi. Dacă 2012 nu se ridică puţin peste nivelul drăguţului de an ce a trecut, atunci da, să vină sfârşitul!
 Ştii ce, Iuliana? Îţi propun ca anu' ăsta să laşi lenea la o parte şi să te apuci de şi mai multă treabă. Vreau să mergi mai departe, făcând lucruri pe care nu te vădeai făcându-le, şi să nu te gândeşti că ţi-e frică să le faci sau că nu le poţi realiza! Revino-ţi!!!

An nou bestial!!!

3!!! în blogu' meu...

Mi-am dat seama că tentativa asta nereuşită de blog e a mea şi, de asemenea, mi-am dat seama că pot scrie fix ce vreau, când vreau, dar nu chiar cum vreau. 3!!! în blogu' meu, celebra mea rubrică, în genre conţine 3 clipuri ale unui artist sau 3 clipuri ale altor 3 artişti, piese care-mi plac, coveruri, adică, ce îmi place. Acum, voiam doar să vorbesc despre 3 lucruri: actori, reclame - sau interzicerea lor - , şi, în mod evident, Crăciun. Iniţial, voiam să vorbesc despre toate lucrurile astea, în 3 postări diferite, ceea ce înseamnă că trebuia să găsesc 3 titluri diferite. Iar eu nu mă pricep la titluri. Aşa că voi sintetiza totul aici, acum... Voi discuta despre lucrurile astea, într-o ordine aleatorie, haotică, şi cu toate astea, subiectivă.

Chestia nambăr oan ce mă frământă: 

Victor Socaciu, deputatul-senator-folkist, propune ca reclamele pe care le vedem la teve, gen aia cu Cleo Stratan sau o doză de ceva, puterea de-a visa, farmacia inimii Catena, să nu mai fie date. De ce? Pentru că e un prejudiciu adus întregii societăţi româneşti, care se află în plină dezvoltare economică, culturală şi ce mai vrea nenea. Nu că mi-ar plăcea mie Cleo cu al ei Ghiţă (de ce are ăsta nume de porc?) sau marea doamnă a teatrului de revistă care joacă în reclame (Stela Popescu) ce vorbesc despre doze care se presupun că te fac să visezi şi alte treburi, dar, România nu e cumva o ţara liberă? Mbine, nu o fi, dar, cel puţin, la nivel declarativ, nu mai suntem comunişti, nu? Adică, acum vreo 22 de ani nişte mulţi oameni au cam murit ca urmaşii să se poată exprima liber. De ce vine un nene ca Socaciu, cu tot respectul, să interzică reclama aia la net sau telefon sau naiba le ştie? Mmm? Păi, nu toţi românii sunt creştini, nu toţi românii cred în Dumnezeu, nu tuturor românilor le pasă de tradiţii sau folclor. Fuck that! E vorba de libertatea de exprimare. Nu? Adică, eu dacă aş putea să promovez un produs, cândva, şi m-aş folosi de ceva ce e cunoscut de toată lumea, cum ar fi o colindă, sau un monument recunoscut, astfel, aş atinge mai mulţi oameni şi mi-aş vinde produsul, mai ales că nu folosesc acel lucru, oricare ar fi el, bătându-mi joc de el. Mă rog, poate nu am înţeles eu prea bine sau nu m-am exprimat îndeajuns de bine. Dar, ca să comprim totul, nu mi se pare corect să se interzică reclame sau să se pună taxe peste tot ce se poate, chiar şi cadouri. Dacă nu mă-nşel, tot domnul a avut ideea asta.

Nambăr ciu: Le Crăciun. 

Am aşteptat cu atâta înfrigurare ziua asta, mai mult Ajunul, dar, degeaba. Nu am primit cine-ştie-ce. Parcă oamenii nu m-ar cunoaşte. Singurul cadou drăguţ a fost primit de la o colegă. Nici măcar mama nu mi-a luat ceva fain. De fapt, am primit două cadouri, unu' de la mama şi unul de la acea colegă. Mbine, ştiu, Crăciunul nu e egal cu darurile primite, ci cu sărbătorirea naşterii mântuitorului nostru. Ştiu, trebuia să folosesc litere mari, dar nu vreau. Nu sunt materialistă, cel puţin aşa cred, dar... nu cred eu ca Iisus s-a născut, dacă s-a născut, fix în decembrie. Îmi pare rău, nu există prea multe dovezi. De fapt, e o mare dispută pe tema asta, aş vrea să explic aici, dar aş intra în alte lucruri. Mi-a plăcut faptul că în noaptea de Ajun, nu am stat acasă, ca anul trecut. Cam atât. Renunţ şi la sărbătoarea asta. 

lachi nambăr 3: Actori.

În lista mea cu actori preferaţi, pe lângă Heath Ledger, Hugh Laurie, Johnny Depp, Brad Pitt şi Eric Roberts (just kidding în legătură cu ultimii doi), l-am adăugat, cam din vară pe tipul ce joacă în superbul serial Bored to death rolul lui Jonathan Ames, şi anume, Jason Schwartzman. E mega-super!!! Desigur, în Bored to death, mai joacă şi nişte actori super tari, cum ar fi Ted Danson sau Zack Glakjnsdkcjnlkpikis (îmi pare rău, nici măcar nu m-am străduit să-i ştiu numele tipului). Omul ăsta, Jason adică, e un actor foarte bun, din câte am putut să văd. L-am văzut într-o dramă, într-o comedie şi în încă ceva, în fiecare din genuri e diferit, adică joacă, nu glumă, dar îşi păstrează acel-ceva ce te face să râzi. Pur şi simplu vreau să-l iau acasă!!! 

Cam atât pentru astăzi, ne revedem săptămâna viitoare. Până atunci... Iubiţi-vă mult şi nu uitaţi că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Câine-cu-limba-albastră (chow-chow)!

Leapşa!

Hopa! Se pare că am fost lepşuită. Anca, sunetul mai tare, adică, mi-a cam dat de muncă. Măcar ea, dacă la orizonturile mele jurnalistice nu se arată nimic. Da' despre asta voi vorbi altădată. Acum, eu trebuie să-mi scrijelesc aici tot ceea ce am visat cândva să "mă fac când voi fi mare". Mi-a ieşit doar partea cu crescutu', încă nu am devenit cineva. Dar mai e un pic (sper!!!). Nu o să revelez în ordine croonologică, pentru că memoria nu mă ajuta îndeajuns, aşa că...

O meserie pe care mi-o amintesc că voiam să o am, şi  pe care am vrut s-o am mereu, e cea de cântăreaţă.

Când eram micuţă, tata mă înregistra la casetofonu' lui şmecher şi spunea: cântă, Iuli, cântă. Aşa şi acum zi poezia. Dar, aveam trac, atunci când ştiam că sunt înregistrată. Îmi plăcea să mă joc de-a 3 Sud-Est cu vară-mea şi cu fratele meu. Visam să am trupa mea cu o bună prietenă, Alexandra, dar nu ne-am înţeles la numele trupei, aşa că am renunţat.

Îmi mai doream să fiu actriţă.

Să apar în reclamele pentru şampon sau ruj. Aveam vreo 6 ani. Nu mă judecaţi! Îmi plăcea părul meu pe atunci, bine? Cu rujul nu ştiu ce mă apucase.  De asemenea, să fiu actriţă a rămas o opţiune destul de valabilă, am fost Caragiale în În vizită, pe clasa a 4-a. După asta, deşi piesa a avut un succes răsunător, m-am hotărât că e prea obositor. Dar, îmi plăcea pe scenă.

Judecătoare / Avocată

Mi se părea destul de interesant să menţii ordinea, sau cel puţin, să reglezi lucrurile. Să fie toţi corecţi. Pe atunci eram într-o vară la bunica, unde singurul canal de la televizor era TVR1 şi era serialu Judecătoarea Amy, aveam numai vreo doi prieteni acolo. Şi ne jucam cu păpuşile, iar eu eram judecătoarea, toată lumea greşea, eu restabileam ordinea şi disciplina. Chiar luasem în considerare treaba asta cu avocatura, mă interesa tare mult şi eram sigură că asta voi fi când voi creşte. Dar, mi-a trecut.

Moderator TV

Nu orice fel de moderator TV, ci unul care vorbea despre istoria românilor. Aşa puteam să învât eu la istorie, citeam ce aveam de citit, încercam să memorez, după care prezentam totul ca pe un buletin de ştiri. Era aşa drăguţ, mai ales că nu mă vedea nimeni. Dar, foloseam clişee de genul: şi iată că... 
Mai voiam să fiu ştiristă, un fel de Andreea Esca. Aici era implicat, din nou (!!!), fratele meu. El era celălalt prezentator. Inventam ştiri şi le prezentam. Ne plictiseam până ajungea mama acasă. Aveam de toate: incendii, greve, violuri, crime, ce trebuie, adică.

Profesoară.

Mai întâi voiam să fiu profesoară pentru copiii de gimnaziu, după care am descoperit liceul şi-mi doream tare să rămân printre copiii cu spiritu' ăla nebun. De asta voiam să intru la Litere. Şi profa de engleză mă sfătuia să fac asta. Păcat că în momentul când trebuia să mă înscriu la Litere, era o ditamai codoaia, şi ştiind că m-am înscris deja la o chestie, which is jurnalism, nu am mai avut răbdare şi nu m-am mai înscris.

Jurnalistă

Voiam să fiu un fel de Hefe, mai exact. Hefe de la Coma, care avea emisiunea Bring the Noise, pe un canal muzical. Voiam să stau de vorbă cu formaţiile mele preferate.

Acum, am rămas la ultimul meu capriciu, sper să devin o jurnalistă. Nu doar una care scrie articole gen: cum să... în 10 paşi simpli. Ci una care să fie prima la orice ştire, să scrie despre chestii interesante şi relevante pentru societate. Nu cred că mă mai interesează muzica, în sensul în care să stau de vorbă cu oamenii, ariştii preferaţi. Ci chiar vreau să devin o jurnalistă veritabilă. Am programate deja două interviuri. Sper să-mi iasă şi astea două.

Poftim, Anca, am făcut-o.
Leapşa vreau să meargă la Pikchiu, Noldi şi... nu ştiu, cine mai vrea! Tschuss!!!

NOU! Astăzi, suflete de vânzare! 2 + 1 gratis!

Fugiţi! Salvaţi-vă pielea şi sufletul! Închideţi orice dispozitiv ce emite unde sonore! Renunţaţi la tot ce înseamnă muzică!

De ce mă agit aşa? Păi, pentru că trebuie. Deunăzi am isprăvit cu cititul unei cărticele tare interesante... Satanismul în muzica Rock. Totul a început într-o zi superbă de marţi, când eu şi doi colegi, o ea şi un el, ne-am dus înspre localul nostru preferat (unul din ele), pentru că aveam o fereastră deschisă atât de larg, cam de 3 ore. Bun, ajungem acolo, barmanu’ râde cu noi şi, spre final, vine şi-mi ia cartea pe care o aveam pe masă. Se duce la prietenul lui actor la teatrul Auăleu, şi îi arată mirifica mea carte Jurnalul Diavolului. Am aflat că şi barmanul e actor, bine, se şi simţea asta pe el, în felul în care se comporta şi cum se exprima. Şi se întoarce şi mă întreabă: Poţi să-mi laşi cartea asta vreo două zile? M-am uitat lung la el şi i-am dat, din nou, cartea. A plecat şi s-a prezentat iar la masa noastră cu o altă carte. În schimbul alei mele.

Acum am terminat de citit acea broşurică de 30 de pagini. Nu e cine ştie ce, mă gândeam că voi descoperi lucruri interesante. Nu a fost aşa. Văzusem acum vreo doi ani un reportaj despre muzica rock şi cum unele trupe şi-au vândut sufletul diavolului, părea interesant, dar aberant. Ei bine, aici, în ceea ce am citit, autorul avea grijă ca la fiecare două paragrafe să-ţi spună cât rău îţi face muzica asta şi cum ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Pare că vrea să ţi-l dea pe Doamne-Doamne, pe post de sirop de tuse. Fraaaate, pe bune??? Aşa ştii tu să scrii o carte??? Serios? Propagandă ieftină. Până şi Elton John e omul Satanei. Dar fie, poate exagerez eu.

Nu ştiu dacă se pot încheia de-adevăratelea contracte cu distinsul domn ce stăpâneşte Iadul, sincer, mie-mi pare că multe trupe se prezintă pe scenă costumate într-un fel sau altul, doar pentru că asta e imaginea pe care vor s-o propage. Nu că şi-ar fi vândut sufletul la reduceri. Da, mulţi or fi interesaţi de ezoterism, ocultism, magie neagră, însă cred că, deşi erau pe acid, nu îşi vindeau ei esenţa fiinţei lor, doar pentru celebritate şi convertirea omenirii la New Age. Plus că, dacă era adevărat tot ce se spunea în cartea aia făcută acum vreo 20 – 30 de ani, rockul era muzica ce se auzea peste tot, pentru că na, doar trupele şi-au făcut datoria şi şi-au împărtăşit iubirea şi adorarea lor pentru diavol. Dar, acum, singurul gen muzical e ăla.. cum se numeşte? Muzică de club? Techno? Electro? HIII!!! Poate diavolul s-a răzgândit şi a ales Dubstepul ca muzica Iadului. What the Hell? 

3!!! în blogu' meu...

Recent, acum câteva ore, am dat de o piesă de care nu mă pot sătura. E un super tip care face muzica să pară atât de... diferită. O ascult întruna, parol! Îmi plac culorile, îmi place clipul, muzica, vocea lui, vocea ei. Gotye şi  Kimbra au piesa asta genială, Somebody that I used to know. Tipul face o muzică aşa de faină în care nu uită să pună puţin mai multă... muzică. E perfect. Desene animate, muzică, versuri. Tot ce trebuie. Conform Wikipedia, nenea a făcut enjpe mii de lucruri până la vârsta de 31 de ani. Îmi place aşa de tare cum sună! Belgienii ăştia chiar ştiu care-i treaba cu muzica, aici vreau să-i reamintesc pe Absynthe Minded (de căutat piesa Envoi). Mbine, enjoy it:

1. Somebody that I used to know



2. Hearts a Mess



3. Eyes wide open

Toţi tragem în piept, tot ce putem, nicotină, verdeaţă, oameni. Inhalăm fără să ne pese, promiţăndu-ne că e ultima oară când facem asta. Dar, mai aprindem una, ca să alungăm plictiseala, neliniştea sau furia. Fumăm, fumăm, fumăm. Lăsăm fumul să ajungă în plămâni şi să ne înece creieru' în ameţeli. Expirăm şi închidem ochii. E ultima pe ziua de azi. Nu, e ultima în toată viaţa mea. Ne minţim întruna şi ne amăgim că încă una nu strică.
Mai avem 3 în pachet, 3 foiţe, 3 suflete. Ne lăsăm de fumat abia după ce am terminat. Ascundem orice rămăşiţă, care ne-ar putea da de gol, ne spălăm pe mâini şi pe dinţi, aerisim camera sau locul crimei şi ne continuăm viaţa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.  Asta o facem doar dacă "ne-a luat cu aiurea" şi ne frică de faptul că am putea fi descoperiţi. În schimb, dacă am fi miserupişti autentici, am ieşi cu jointul pe stradă, nu am mai trage în piept oameni, le-am spune direct: "bă, te fac, orice ar fi! nu-mi pasă ce crezi, ce simţi sau care ar fi consecinţele, te fac!". Nu am fuma doar în bucătărie sau în balcon, ci direct în cameră. Nu mai aerisim. Important e să ştim când să ne oprim. Să ne dăm seama care e răul, unde e şi cum să-l combatem. Dacă plămânul nu ar avea de suferit, poate că nu ne-am mai simţi vinovaţi că ne folosim de asta doar să eliberăm stresul. Nu mai trage în piept. Nu mai face asta... devii dependent. Nu e o campanie antifumat. Nicidecum. Din partea mea fumaţi ce prindeţi. Fumaţi condimente sau florile din ghivecele mamelor voastre. Nu prea-mi pasă. Important ar fi sa ne dăm seama ce vrem cu adevărat. Mai cumpărăm un pachet? Mai sunăm vreun om de legătură? Mai fraierim un fraier?
Ce vrei? Vrei să reîncerci să-l inviţi pe băiatul ăla undeva să fiţi doar voi? Vrei să-ţi bagi şi în vene? Vrei să fii doctor sau economist? De ce ai ales facultatea asta? Crezi că o poţi arunca după 3 ani? O poţi, să ştii. Dacă nu e bine pentru sănătatea ta psihică?  Sigur nu e. Ti-e teamă că te refuză? şi ce dacă? Ti-e teamă că o să faci OD? Ti-e teamă că o să omori un om pentru că nu eşti un medic bun sau pentru că nu te pricepi deloc la contabilitate? De ce ţi-e teamă? Ai un nimic atât de vast în faţa ta, ia-l, fumează-l, scrumează-l şi decide. Hai, ce vrei să construieşti?

înţelepciunea din muzică

Gata! E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora 3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte… Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doar ca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu, nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, dar ce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şi încerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmită prin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- my passion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi nas lung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazul megastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut că au făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce spun cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal, ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei. 

Hei, clip nou, hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru. Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautiful one, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta. Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebat cineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eu cred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit. Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasă în legătură cu piesa următoare.

 Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toate cele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cu barbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Dar au şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunt toţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe care să le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa din clipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţi băieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe pe o plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimb canalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţin curioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sau într-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oare fetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţe triste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şi acum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aici una din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea. 

Cea mai minunată noapte din viața mea

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă

O zi faină, îţi doresc! Din inimă, chiar. O scurtă privire peste discuţiile noastre şi toată faţă-mi pâlpăie luminiţe verzi. Luminiţele verzi equals verdy good. Cuvinte ce se-mplântă-n mintea-mi necoaptă, transformă tot într-o căldură resimţită în stern, un nod în gât şi-o muşcătură zdravănă ce lasă-n urmă buze rănite. Vorbesc alambicat? Nu, nu... doar... nu. Ştii, de multe ori m-ascund, că nu ştiu a mă comporta cu oamenii. Mai ales de genul ăsta. Prefer să las de la mine, atât de mult, doar ca să nu mă arunc în discuţii fără sens. Îmi plac polemicile, dar nu certurile. Şi atunci, toţi îşi iau hainele de scandal şi mătură cu mine pe jos. Nu-mi pasă. Aparent. După ce şi-au terminat treaba şi liniştea se lasă, rămân acolo, prăfuită cu praful lor şi-ncep să curăţ c-o substanţă sărată. Uneori, e tare bine. Alteori... nu. Mi-e dor acum de vremea aia când doar scriam. Şi scriam. Şi scrisu-mi era bumerang. Cel mai dor îmi e de timpul în care picioarele-mi mergeau singure, creierul fiind în stare de şoc. Niciodată nu-mi venea a crede că mie mi se întâmplau lucruri frumoase. Parcă se întâmplau în altă viaţă, dar nu a fost mai departe de 3-4 luni. Hai, 5-6. 

Îţi doresc o zi frumoasă! Şi un şampon la masa 14, vă rog. Avem nevoie la ceai. Mi-ai inserat muzică-n sistemul nervos, iar acum, nu mai pot scăpa. Am reuşit un micuţ lucruşor, i brought you closer. Ar trebui să fiu mândră de mine, dar nu-s. Nu pot să profit, m-aş simţi vinovată. De aia, nu-ţi vorbesc prima. Îmi plac oamenii lângă care pot tăcea, e aşa de bine. Rar întrezăresc persoane cu care împărtăşesc aceleaşi simţăminte. I wish you could stay forever.

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă!

Lately.

O săptămână încărcată. Nu zic că am fost ocupată cu faza asta cu "jurnalismul", nu, nu, nu. A fost o săptămână încărcată cu distracţie. Sau, cel puţin, doar nopţi prelungite.

Lunea şi marţea nu se pun. Seara de miercuri am petrecut-o cu o bună prietenă, am făcut plăcinte împreună, asta era ideea, oricum, acum, că nu ne-au şi ieşit, e altă parte. O simplă chestie de culise. Joi, mare meci, mare.  Am fost şi eu, în sfârşit!!!, pe stadionul Dan Păltinişanu. Adică stadionul echipei Poli. Am intrat fără bilet, şi nu datorită legitimaţiei mele de mare jurnalistă, ci din bunăvoinţa oamenilor ce şedeau pe la porţile alea. Nu am prins de la început meciul, pentru că nu puteam să lipsesc de la cursul meu favorit, ăla care acum e seara la 7 jumate şi ţine până la 9. Meciul a început undeva la 9 fără un sfert, iar stadionul e puţintel mai departe de universitate. Oricum, am ajuns acolo, nu am stat unde voiam eu să stau, la peluza sud, ci undeva în tribune. Sincer, nu m-am dus la meci pentru... meci [Poli - Steaua, 2 - 0], ci, mai degrabă, pentru a vedea galeria aia pe viu. Da, cea mai faină galerie din ţară! Oameni faini. Ce am prins din prima repriză, tre' să recunosc că nu am făcut altceva decât să mă holbez la "huliganii" ce săreau, cântau, fluturau steaguri şi-şi încurajau echipa. Am fost tare entuziasmată de tot ceea ce se întâmpla acolo. Mă rog, am ajuns undeva pe la ora 1 acasă. Ne-am întins la poveşti şi jocuri într-un loc minunat. La jumătatea distanţei  stadion - facultate. Loc, ce se întâmplă a fi acel loc în care mă simt ca acasă. Îi tare fain.

În urmă cu vreo două săptămâni primisem, în acelaşi local, o invitaţie la un party, în "cinstea" unei beri proaspăt ajunse la noi în ţară, Grolsch. Party-ul avea să se desfăşoare vineri, 28 octombrie. Nu eram noi tare convinşi că vom şi ajunge. Un picuţ de dezorientare şi dezorganizare, dar ne-am descurcat. Conform spuselor omului ce ne înmânase invitaţia, la intrare primeam două beri. Eh, după câteva cercetări, am aflat că, de fapt, toată băutura din acea seara va fi cam gratis. Nu am crezut. Ajunşi acolo, adică într-o hală, într-un capăt al oraşului, multă lumină verde, cel mai curajos din noi, s-a dus la bar să-şi ia o bere, unde i s-a confirmat cele spuse de mine. Toată berea era moca toată noaptea!!! Ce poate fi mai minunat? Să nu te plictiseşti. Ne-am făcut o mulţime de prieteni noi şi ne-am jucat pe nişte LCD-uri încorporate în nişte mese. Foarte tare. S-au dus orele, cum nici nu ne închipuiam. Ne-am întâlni cu o cunoştinţă cu care am mai fost în locuri grozave, gen sub pod, care ne-a cam invitat în căminul său. Am ajuns şi pe acolo, dimineaţa, cred. Pe la ora 7, 7 jumate eram acasă, în patul meu. A fost tare fain! Nu se prea pot descrie chiar atât de în public ceea ce s-a întâmplat acolo.

Sâmbăta trebuia să fim în trend, aşa că am zis să luăm parte şi la o petrecere de Halloween, mai ales că prietena cu care făceam plăcinte şi care a şi avut tupeu să ceară bere, ea voia să se costumeze. Am ajuns, mai întâi, în acelaşi cămin, din care plecasem în dimineaţa aceleiaşi zile, unde nu ne-am simţit prea bine. Cred că totul era din cauză că nu ne revenisem complet după seara precedentă. Am plecat spre petrecerea de Halloween, nu ne-a plăcut prea mult acolo, deşi concertau cei de la Beat Bang! [mixează DJ K-lu], şi ne-am întors în cămin. Am mai stat cu oameni cu care stătusem şi data trecută, dar de care nu prea-mi mai aminteam. Nici ei nu păreau a-şi aminti. Dar a fost drguţ. Din nou, am ajuns la devreme acasă. Tot pe la 7. Duminica a fost super relaxantă. Simţeam, oricum, nevoia de a dormi, dat fiind faptul că nu dormisem în două zile decât vreo 5-6 ore. Trebuia să recuperez. Oricum, a fost un weekend lung, interesant şi fain. Melodia asta nu mi-o mai pot scoate din cap de sâmbătă noaptea/duminică dimineaţa:

ziua 1

- Domnule psiholog, am nevoie de ajutor, domnule psiholog.
- Bun, întinde-te pe canapea şi spune-mi ce te supără, care-ţi sunt frământările.
- Nu ştiu ce mă supără. Sunt doar foarte tristă... Şi... nu ştiu, sunt nervoasă mereu. Sunt singură, dar nu în sensul ăla. Nu mă supără faptul că nu am aşa-numitul "partener de viaţă", că până la urma urmei, nu am o viaţă. Sunt singură, dar, am prieteni, am oameni destul de mulţi în jurul meu...  Însă, rămân cam singură, uneori. Eu mă strădui să-mi ţin promisiunile faţă de ei, iar ei doar atunci când îmi promit că vor apărea într-un loc, la o anumită oră, de exemplu la şcoala. ei bine, tocmai atunci rămân singură. Şi nu-mi place când rămân singură. Îmi vine să plâng.
Vreau să plâng, domnule psiholog. Dar nu am un motiv... M-am rătăcit...
- Ce te-a adus în faza aceasta, în care simţi că... te-ai rătăcit?
- Păi nu, că eu chiar m-am rătăcit. Eram în oraş şi am intrat pe o străduţă pe care nu o cunoşteam, da' voiam să ştiu unde duce. Şi am ajuns într-un fel de piaţă. Şi nu ştiam pe cine să sun, cui să-i explic cum am ajuns acolo. Eram singură şi de data asta. Niciodată nu e nimeni pentru mine, când sunt la pământ cu nervii. Cred că am nevoie de ei tare mult. Cred că trebuie să mă agăţ de altceva. Să am un plan de rezervă. De asta am început să... cultiv. O fi bine?
- Cum adică?
- Păi, în momentul în care rămân singură, să mă duc la plantele mele şi să le las să-mi vorbească. Dacă mă înţelegeţi...
- Ah, da. La fel de bine, ai fi putut să optezi pentru un acvariu cu peşti.
- Nu, ei nu-mi arată ce-mi arată plantele. Nu m-aţi înţeles. Ele-mi transmit stări... mai ales după ce le... prepar. Şi totul e bine atunci. Sunt fericită. Nu mai am nevoie de nimeni, atunci chiar sunt fericită. Şi liniştită. Şi mă pot gândi la lucrurile importante pentru mine. Sunt conectată cu... natura. Cu toate astea, sunt foarte dezamăgită de propria-mi persoană. Nu mai reuşesc să-mi propun nişte standarde, ţeluri, pe care să le ating. Asta mă întristează cel mai tare. Şi faptul că eu cred în oameni, iar ei, ei se feresc de mine. Şi râd de mine. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, domnule psiholog, ştiu că aşa se procedează într-un grup. Eu nu pricep de ce nu mă potrivesc acolo. Nu pot concepe tristeţea asta, pe care o simt în mine. Mă deranjează şi faptul că nu primesc un salut înapoi, iar când ajut pe cineva şi nu mi se mulţumeşte, pur şi simplu, se sfâşie ceva în mine. Nu mă refer la lucruri materiale, ci la un "mulţumesc", fie el şi artificial. Înţelegeţi?
- Înţeleg, continuă.
- Nu ştiu, şi dacă o persoană mă caută doar să mă roage s-o ajut cu un lucru, chiar şi atunci mă simt jignită şi dată la o parte. De ce sunt căutată doar atunci când au nevoie de ajutor? De ce nimeni nu dă un SMS, cu mesajul: hei, ce faci? şi atât? Nu ştiu... ceva se întâmplă cu mine. Am nevoie mare de ajutor, domnule psiholog... mare nevoie, mare... de asta am şi început.
- Ce anume ai început?
- Cu plantele. Le cresc şi am grijă de ele... iar ele-mi mulţumesc. Aşa cum pot. Dar, şi ele mă trădează uneori, îmi amărăsc viaţa, în loc să mă aline. Mă ceartă şi mă fac să-mi fie frică şi să mă tem mai tare. Ce trebuie să fac? Care e marea mea problemă?
- Din păcate, nu mai avem timp. Rămâne pe data viitoare.

declaraţie pe propria-mi răspundere.

Toată lumea ştie despre tine. Fără să vreau, i-am povestit... ei, lumii. Ai laic iu. Prietenii mei sunt siguri că avem o legătură specială şi că într-o zi o să am eu curaj. Să ceva. Şi azi am vorbit despre tine. Tot fără să vreau. Ai intrat în discuţie şi punct. Pun pariu că, în momentul în care o să povestim doar noi, mă voi fâstâci. Of, de-ar fi aşa uşor. Adică, în teorie, e foarte simplu. Păcat că nu mă pricep în aplicarea ei. Ştiu toată teoria aia pe de rost.    Ai putea să mă ajuţi cumva, doar că... lasă. Poate e ok să nu trasăm legătura aia specială prea curând. O lăsăm aşa? Doar să visez până nu mai pot? E mai simplu. Cum am mai zis, într-o postare anterioară, în lumea mea, lucrurile-s faine şi simple. Utopică. E fenomenal acolo. Ar fi frumos să pot acumula experienţă şi în lumea ta, dar nu am curaj. Voi avea. Sau nu. Am avut deja. Mai trebuie să te prinzi şi să faci şi tu ceva. să apari în faţa uşii sau... Nu! Să nu ai. Mă întreb ce culori există acolo, la tine. În lumea ta. Ai verde? Dacă nu ai, nu e ok. Dacă, în schimb, există sub o altă denumire, e totul în regulă. Ce denumire are verdele? O să zâmbesc mereu cu tine. De fapt, vom râde în hohote! Aşa ar fi, dacă cineva ar avea curaj. Vom povesti câte-n lună şi-n stele..  o să fie minunat! O să atingem subiecte din toate sferele vieţii. Va fi superb... Dar nu sunt vitează. Îmi lipseşte acel ceva... Dacă îndrăzneşti... Oricum petrecem timp împreună. Asta a fost o declaraţie sinceră. Ştii că aproape toţi cunoscuţii mă întreabă dacă am încercat? Fără să le zic că aş avea de gând asta... E atât de evident totul... Şi mi se pare că toţi afişează asta. Îmi sare în ochi. Sunt lucruri pe care le văd pe stradă şi fac analogia între acel obiect şi prezenţa ta. O să înnebunesc. Dar, e o declaraţie sinceră pe care ai libertatea să o procesezi... sau nu.

am idei preconcepute.

Ideile preconcepute mă ajută. De cele mai multe ori. Zic asta, pentru că în mintea mea, un concert de rap, hip-hop, de obicei, nu sună prea bine. Exemplu: BUG Mafia. Ok, am zis hip-hop, îmi cer scuze că am jignit întregul gen, incluzând numele, mai devreme menţionat, în acest sortiment muzical. Da, ăştia nu sună prea bine live. Şi rapul, de care ştiam eu, nu îmi place nicicum. Dar, am descoperit în această extraordinară vară, că îmi place un anumit nene din branşa asta. Prestează sub pseudonimul "raku". Îl ştiam datorită Paraziţilor, ce-i drept,   pe urmă a făcut ceva treabă cu un tip în Zale, iar acum e pe cont propriu. Ombladon e omul meu preferat de pe Pământ, după cum cred că ştie jumate de planetă. Aşa că am adoptat instantaneu piesa "căutând", pe care el e colaboratorul lui Raku (nu-i ştiu numele tipului şi mor de ciudă). Puţin dubstep, versurile vin ca din mitralieră, rime interesante. Mi-a plăcut foarte mult. În decursul verii, după cum spuneam, după ce am făcut cunoştinţă cu melodia asta, şi după ce am învăţat-o pe de rost, am fost educată cu privire la Raku. A ajuns să-mi placă tare mult, drept pentru care, în momentul în care am auzit că are concert în Timişoara, ştiam că nu-mi voi face planuri care să se poată suprapună. Voiam să-l aud live, deşi mă gândeam că nu voi fi megamulţumită de prestaţia distinsului domn. Dacă se încurca? Dacă uita versuri? mai ales că are multe şi le dă cam... la un nivel destul de înalt... Interesant e că are piese fără pic de înjurătură, practic, Raku, e o gură de aer curat, o oază în mijlocul deşertului - şi multe alte clişee, care nu-mi vin în minte -, în muzica asta. Vine cu mesaj puternic, cuvinte demne de căutat în DEX, beat-uri faine. Ca să sintetizez, e grozav! Nu ştiam la ce să mă aştept, după cum spuneam. Mă gândeam că lasă publicu' să cânte şi el să zică doar: yeah, yeah. Deşi nu pare a fi artist de genu' ăsta. Anyhow, am ajuns în local (Setup), am stagnat pe acolo, până când, la ora 1, a venit în faţa noastră. A început frumos, cu o improvizaţie, ajutat de DJ Limun. Am întrebat pe cineva cum se numea piesa, că-mi plăcea, la care răspunsul a fost: e doar o improvizaţie, nu e o piesă. Super! M-am făcut de minune... Mi-a plăcut atâââât de tare. Sincer, aş merge la toate concertele Raku, dacă aş putea. Pur şi simplu e genial omu'. Îmi pare rău că nu am dovezi, dar singura lui rugăminte, înainte de două ore de spectacol, a fost: fără poze sau filmări ale evenimentului. Am înţeles că are o mare problemă cu asta. Dar, a fost ok. El spune că nu vrea să-şi promoveze propria-i persoană, ci muzica şi mesajul lui. Mi-a plăcut asta. Deşi, iniţial, am crezut că e doar o fiţă. Dar, mi se pare corect. În fine. Vreau să-i cumpăr muzica, vreau să-l mai ascult. Acum, am în cap o melodie, a lui, evident, care se numeşte "tu schimbarea". E cam super.

as far as i can...

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale comunicării, secţia Jurnalism. Am aterizat în anul al doilea. Am un orar destul de aiurea, dar ok, din anumite puncte de vedere... Înainte de toate, săptămâna asta a fost un carusel în care m-am urcat înainte de începerea facultăţii. De ce? Pentru că organizarea lasă de dorit, ca în orice alt loc din ţărişoara mea dragă. Un secretar nu poate să facă puţiiiină cercetare în dosarele alea nenorocite, astfel încât să-şi dea seama că cel puţin două persoane s-au retras. Spun asta pentru că, deşi nu sunt fericita deţinătoare a unei medii ponderate anuale, oarecum, mare, nu am reuşit să intru la buget. Cel puţin, teoretic. La începutul săptămânii, şefa de an mi-a spus că statul îmi va plăti facultatea anul acesta. În următoarea zi, îl întâlnesc pe domnul secretar, care-mi spune că nu există nicio dovadă cum că s-au retras foştii colegi, prin urmare, rămân la "cu taxă". În puţin timp, aceeaşi şefă de an îmi spune că sunt "bugetară" (-25%???), ca după doar câteva ore să mă anunţe că trebuie eu să vorbesc cu cei retraşi, nu înţeleg de ce, dar fie. Anyway, sunt şmecheră că am tricou cu Shledon (TBBT) adus tocmai din Americuţa, de la Liuţa. Şi am fost şi complimentată într-unul din cele mai frumoase localuri timişorene. Am o colegă nouă, cică e prezentatoare pe undeva. Deocamdată nu mi-am făcut o idee despre ea... Poate e de treabă, poate nu... nu ştiu, mă sperie oamenii noi.

Oricum, voiam să spun că cele mai multe lucruri s-au întâmplat chiar azi, mp refer la lucrurile pe care le facem în facultate, am avut curs cu profu' nost' preferat, care ne-a cam dat de muncă. Am de făcut o documentare despre o personalitate locală, cu care, ulterior trebuie să fac un interviu. Cel cu Ada a fost ok, pentru că a trebuit să-l facem prin mail, iar eu avusesem toate datele de care aveam nevoie. Ne-a pus să ne alegem personalităţi locale, deci. Ne-a enumerat el câteva nume, iar noi trebuia să sărim pe ele, să le luăm. Mă gândeam să-mi aleg o persoană pe care o ştiam deja personal, sau na, cu care măcar o discuţie să fi avut, că îmi venea mai uşor. Mă gândeam la Marius Giura sau Robert Şerban. Cu cel căruia românii îi sunt datori cu o mare mulţumire pentru festivalul de jazz de la Gărâna, Marius Giura, am cam avut onoarea de a sta faţă în faţă o dată, încercând să mă facă să-mi dau seama dacă la postul de radio, pe care-l deţinea, vreau să merg pe politică sau administraţie.  Iar cu Robert Şerban, am povestit odată la redacţia Orei de Timiş, după care m-a trimis la o conferinţă la Primărie. Şi am şi numerele lui de telefon. Aşa că în clipa în care el a fost pomenit, am ridicat repede mâna, să nu mi-l fure cineva, cum am păţit data trecută cu subiectele pentru documentare. Am de lucru, în concluzie. Şi mâine tre' să-l sun. Să vedem ce şi cum facem. O să fie fain. Şi Marius a fost adjudecat. Cu Marius mi se pare mai complicat... e boem. Dar şi Robert pare. Mă bucur că trebuie să facem ceva concret. Cineva să-mi arunce un reportofoooon, urgeeent!!! 

În prima zi în Timi, am plecat să mă "simt bine" cu nişte prieteni. Am ajuns Subpod (am tânjit toată vara după locu' ăsta), Al-kimia, l-am văzut pe DJ K-lu acolo (voiaaam să-l prind live, măcar o dată), iar, până dimineaţa la 6, am fost într-un local de lângă blocul meu. Localul deschis de Viţa de Vie, acum aproximativ un an. :D Da, viaţa e frumoasă, urmează Raku şi Luna Amară!!! 

3!!! în blogu' meu...

Săptămâna asta m-a obsedat o piesă, săptămâna trecută, o alta nu-mi dădea pace să-mi limpezesc gândurile, iar astăzi, de dimineaţa, am auzit una interpretată de Bitză şi Ombladon (:X). Nişte piese care nu-mi vor părăsi mintea. Cel puţin o perioadă. În ordine cronologică, le voi aşeza aici.
 Săptămâna trecută am terminat sezonul 2 din True Blood. Nu m-a atras nimic mai mult la serialu' ăsta decât muzica. Therefore, am pus pe repeat piesa numărul 1: Jace Everett - Bad Things



Săptămâna asta, ca să mă dreg după ce ascultasem nişte multă muzică aiurea, am zis, ia să vedem de ce le place unora mult prea mult Morcheeba. Datorită unui site bestial, am aflat mai multe decât voiam să ştiu. Şi cum săptămâna asta am vrut ca fiecare clipă să se dilate, asta fără să apelez la un catalizator al clipelor dilatate, am tot ascultat piesa numărul 2:  Morcheeba - Slow Down.



După cum spuneam, de dimineaţă, am fost mai mult decât impresionată să aud un live bun. De dimineaţă, repet.  Şi nu orice fel de muzică, ci hip-hop. Bitză scoate material nou, iar piesa propusă spre promovarea albumului ce va să vină e o una în colaborare cu Ombladon. Se numeşte We're gonna make it. Şi voi pune piesa live. Poate doar mi s-a părut mie că sună bine. Dar îmi place.
3. Bitză şi Ombladon - We're gonna make it

dawn.

Ticăie întruna. Nu se mai opreşte din ticăit, iar ochii mei nu vor să se dea bătuţi şi să se odihnească. Încă mai duc o luptă acerbă cu somnul. Dar, cea mai crâncenă luptă e cea cu mine însămi... Tânjesc după anumite lucruri, iar când ele ajung să fie ale mele, le resping. Am mai povestit despre asta. Tic, tic, tic. Legătura tată-fiică se spune că e una puternică, uneori mai puternică decât cea mamă-fiică. La mine nu e loc de asemenea legături, motivul fiind prezenţele efemere care deţin, pentru o perioadă limitată, locul peste care stă scris cu litere de mână: prieten. Tic-tac, tic-tac. Nu sunt cea mai minunată fiică din lume şi nu am o relaţie strălucită cu familia. Nu-mi place să le arăt ce simt, nici lor, şi nici măcar prietenilor. Nu le pot spune "La mulţi ani!". Tot timpul clachez. Dar, îmi place să stau cu ei. Asta până când tata se decide să facă ceva ce mă forţează pe mine să nu-mi mai placă să fiu acolo. Mă port aiurea. Vreau şi nu mai vreau să plec. Azi era ultima zi cu tata. Ultima zi în care-l mai vedeam până să plec. Nu am vorbit absolut deloc cu el. Şi nu mai am când s-o fac. Într-o oră pleacă la muncă. Mi-aş fi dorit să fiu fata perfectă pentru ai mei, prietena perfectă pentru prietenii mei. Dar nu sunt. Îmi pare aşa rău că nu pot fi cum vor ei. Şi că nu am vorbit cu tata. Sunt ca el. Asta mă enervează la mine.  Şi la el. Ştiu cum se simte. Nu am realizat decât acum că nu-l voi mai vedea. Şi eu nu vin des acasă. Poate am s-o fac... Îmi vor lipsi frati-miu şi vară-mea. Şi tata. Şi... ah, acasă nu mai am prieteni. Nu se opreşte din ticăit. Nu am cu cine vorbi la ora asta matinală, singurul prieten adevărat stă pe invizibil. Şi mă evită. Am nevoie urgentă de un psiholog. Nu am fost nici măcar la cimitir. Şi nici la bunici prea mult. Şi nici pe lac. Doar am stat în casă. Şi nici cu Black nu m-am jucat prea mult. Şi nici nu am citit. Şi nici nu am cântat. Tic-tac, tic-tac. Sunt dezamăgită de mine, momentan, domnule psiholog. Dar voi face cumva să nu mai fiu. Voi încerca să mă amăgesc că sunt bună în ceea ce fac. Şi sper să duc lucru' ăsta până la sfârşit. Am încercat să învăţ germană, nu am putut. M-am oprit la jumătatea lecţiilor. Şi acum, vrea doar să plâng. Şi nu pot. E prea linişte, va părea că plâng în hohote. Anul trecut l-am făcut pe tata să plângă. A fost ciudat, el nu plânge şi nu are sentimente. Dar a plâns când ne-am despărţit. Şi era singuru' cu care-mi plăcea să vorbesc la telefon. Nu-mi punea întrebări stupide, pur şi simplu îmi povestea despre el. Şi nu mai apuc să stau cu el, acum. Regret. Am 20, tre' să-mi revin... Am 20 şi încă-s legată de ai mei. I-aş lua cu mine. I-aş îngrămădi pe toţi în bagaje şi i-aş căra după mine, acolo. Sunt patetică. Îmi va fi atât de bine când voi fi acolo, încât voi uita de gândurile astea... Sunt o ipocrită. Sper să reuşesc. Guten nacht, meine schatz oder guten morgen. tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Excursie.

Simt că te-ai schimbat. De multe ori crezi că te-ai găsit pe tine, atunci când te simţi bine în pielea ta, însă după o perioadă în care joci acel rol, descoperi o altă latură şi înaintezi pe un alt drum. Păşeşti cu frică, cu teamă să nu fie o străduţă pe care miturile şi legendele se vor plimba în faţa ta. Ţi-e teamă că nu-ţi va fi bine, că nu te vei adapta, fiind mult prea sigur că vei face cale-ntoarsă. Că o să revii în locul de unde ai plecat. Dar, păşeşti. Stângul, apoi dreptul... faci o pauză, realizezi că e întuneric, dar după alţi 5 paşi, descoperi că ochii ţi s-au obişnuit cu întunecimea şi încrezător, cadenţa creşte. De fapt, nici nu e beznă pe străduţă, iar străduţa e un bulevard. Unul care are multe de oferit. Te grăbeşti să vezi tot ce e de văzut, traversezi şi poposeşti într-un parc. Te aşezi pe toate băncuţele posibile. Îţi place locul ăsta. Îţi place că poţi simţi lucruri pe care nu le-ai simţit în locul anterior, că poţi face lucruri pe care nu le-ai făcut acolo, că ai descoperit diversitatea. Aria ta de confort s-a dezvoltat, îţi dai seama că nu ai fi putut experimenta îndeajuns de multe acolo unde ai fost deja. Te-ai plimbat în întreaga zonă, fericit, mulţumit de sine... Ajungi în faţa unei vitrine şi... te priveşti. Eşti altfel. Dar nu-ţi pasă. În locşorul în care trăiseşi, înfăţişarea de acum, ţi s-ar fi părut superficială. Nu mai eşti placid, eşti tocmai inversul, rebel. Lucrurrile care-ţi păreau revoltătoare în trecut, acum îţi par perfect normale. Te-ai regăsit. Poate asta ai fost întotdeauna. Aşa crezi, cel puţin. Hai, înaintează încă puţin, sunt sigură că am văzut un loc rămas neexplorat până la ora asta. Păşeşte! Cu încredere. Toate etapele pe care le-ai parcurs şi în care te-ai găsit de atâtea ori, ele, nu au fost decât simulacrele eului tău. Încă nu te-ai descoperit, încă mai ai de căutat. Dar nu te concentra pe ce cauţi, aşa nu vei găsi nimic, niciodată. Bucură-te de fiecare uliţă, de fiecare bulevard, parc, de fiecare clipă. Nu te mai privi în vitrine şi nu mai fi speriat. Nu vei reuşi să te găseşti altfel. Du-te, călătoreşte şi bucură-te!

be what you wanna be

roşu, galben şi verde, culorile ce-mi plac doar combinate. Culorile ce plac tuturor celor ce-l slăvesc pe Jah şi au dreadlocks-uri. Culorile preferate a celor ce preferă oricând un pic de reggae în detrimentul oricărui alt gen muzical. Culorile Păcii. Or smth. Dar nu sunt culorile noastre. Sunt culorile lor, religiei lor, ţării şi muzicii lor. Ce culori ar trebui să existe pe stindardul nostru? Probabil gri... verde... şi încă una. Vreau să-mi găsesc culorile.

01:42

picioare tremurânde, lipsite de vlagă.
se plimbă în aşternuturile portocalii, de seară.
un gust dulceag, amărui şi alcoolizat
îmi aprinde şi îmi stinge limba.
mintea îmi zboară tot mai des
în lumea mea imaginară.
e bine acolo, presupun...
e bine.

doar iluzii şi vise ce nu vor fi îndeplinite.
acolo m-aş muta pentru totdeauna.
să nu mă supere minciuna,
să nu mă deznădăjuiască adevărul.
să refac zile întregi, ştergând ce s-a întâmplat
să mă adaptez unui rol demult jucat.
o viaţa ca-n poveşti, c-un final fericit.
poate că asta-i tot ce mi-am dorit.
de dimneaţă totul va fi dispărut...
şi gustul, şi visul şi lumea mea imaginară...
e bine, presupun...
e bine.

I.I.U.D.D.

S-au făcut doi ani. Idolatrizarea fiinţelor geniale, în concepţia celor ce trăiesc azi - pentru că nu se ştie dacă va mai fi o zi numită "mâine" -, e un proces demn de neglijat. Însă idolii nu-i uită tocmai pe ei. S-au făcut doi ani.
Investeşti patru bucăţi ş-un pic de timp în idoli, iar atenţia lor e îndreptată spre idolatrii altor religii. Investeşti degeaba. Poate vor să mai salveze ce mai poate fi salvat. Dar nu au cum, lor nu le pasă. Uitarea vine când nu eşti pregătit, vine încet-încet, se instalează lângă amintiri frumoase, dureroase sau triste. Le câştigă încrederea mai întâi, apoi le câştigă şi pe ele, pe amintiri. S-au făcut doi ani.
Când Uitarea pune stăpânire pe idol, implicit, idolatrul va fi cuprins de Dezamăgire. Abia atunci se crede pierdut, renunţă la tot ce-l ţinea legat la ochi, mâini şi gândire şi se detaşează. Se va agăţa de alte crezuri, va reuşi să supravieţuiască într-un fel. Îşi va da viaţa peste cap. Uneori Uitarea acţionează instantaneu, nu trebuie să treacă doi ani. Vei deprinde noi habitudini şi vei trăi pentru tine. Poate fi greu sau nemaipomenit de simplu. Detaşarea se învaţă.

păi... că... şi... dar...

A observat cineva cât tărăboi se face pe seama faptului că există undeva în lume o ţărişoară, plină-ochi, cu cerşetori, ţigani şi curve? Nimeni nu ştie sigur locaţia ei, însă. E o ţară de care până şi locuitorii ei fac "caterincă". Da, e România. M-am săturat să aud întruna asta, să-i aud pe toţi cum se plâng de tot ceea ce mişcă în jurul lor. Scoatem piese cu mesaje de tipul: nu ne-am născut în locul potrivit. Păi, pleacă în locul tău potrivit, nene, dacă aici nu-ţi place. Sigur că da, România e o ţară în care poţi muri cu uşurinţă. E o ţară naşpa, în care toată lumea e coruptă şi toţi ne chinuim să facem cumva, doar ca să păcălim sistemul. Oricare ar fi sistemul. Dar, nu suntem curve, cerşetori şi ţigani!!! Noi suntem ăia care vă  aprovizionează oraşele voastre italieneşti cu menajere ce au grijă de toţi moşii. Mulţi italieni vin să trăiască aici. Dar, şi mai mulţi italieni ne urăsc. Francezii îi plătesc pe ţigani, doar ca să se întoarcă de unde au venit. Bine că unii sunt slugi pe acolo, şi voi vă bateţi joc.
E ciudat cum ne înjurăm ţara, dar cât de afectaţi suntem când altcineva o face.
Nu sunt o patriotă, în niciun caz. Avem o grămadă de lipsuri, dar, sincer, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva. Îmi plac prea mult clădirile din Timişoara. Îmi plac mult prea mult oamenii care zâmbesc pe stradă, aparent fără motiv. Îmi plac multe, multe, multe lucruri aici. Mai ales oamenii care fac tot posibilu' să schimbe câte ceva, astfel încât să nu ne urâm ţara şi mai mult şi creează lucruri care te fac să iubeşti plaiurile mioritice. Îmi plac peisajele de aici. În principiu, îmi cam place tot, mai puţin oamenii ce ne conduc din nucleul patriei. Îmi plac petrecerile de sub pod, localurile super tari din complex... sau nu. Avem oameni interesaţi de artă, oameni interesaţi de ştiinţă, oameni ce vor să evolueze. Avem oameni deştepţi şi faini. Asta îmi place la ţara asta, că oamenii sunt drăguţi. Cel puţin, un oarecare procent din toţi cei ce respiră în interiorul peştelui desenat pe globul ăla de plastic.
Suntem o ţară de... nemulţumiţi, aş putea zice. Avem muzică bună şi proastă. Avem de toate. Avem lucruri bune, dar si rele. Nu ştiu daca e resemnare sau naivitate, dar îmi place tot. Nu aş da la schimb ceea ce am acum pentru alt locşor. Eu vreau să dispară ăştia cu locurile lor potrivite. Eu mă simt bine în ţara asta hidoasă şi nu prea-mi convine să-mi spună unu' că-s păduchioasă... MORI, MĂ!

fericiiiiirrrrreeeeee!

Am picioarele reci tot anul. Mereu am picioarele reci, cu excepţia zilelor când ies din sala de sport. Sau atunci când mă megagrăbesc. Dar, în rest, tot timpul am picioarele reci. Însă, niciodată nu mă bucur aşa de tare că le am. Reci. Astăzi, am rescos pilota, că-mi era frig. De dimineaţa de la 10. Am ieşit afară şi bătea vântu'. Şi mirosea frumos. Nuci verzi zdrobite, struguri aproximativ copţi, degete înverzite şi nori gri. Ah, plus mirosul frumos! Plus că luni o să merg la liceu. Am auzit că doamna toamna e prin apropiere. Vine toamna, daaaaa!!! Îmi place anotimpu' ăsta de mor odată cu frunzele copacilor! 

Mă simt un copil înfofolit, asta înseamnă confortabil, în limbajul meu. 

meci, imn, gazon. made in romania.

Mare meci, mare! Se întâmpla aseară, un meci senzaţional se preconiza că va avea loc pe bijuteria nou-achiziţionată a Bucureştiului, Naţional Arena. Am renunţat, în principiu, la ieşirea mea zilnică, doar ca să fiu naţionalistă şi microbistă. Sincer, singurul motiv pentru care am vrut să mă uit la meci, a fost bijuteria mai sus menţionată. Pe urmă, să văd un spectacol, atât în teren, cât şi în tribune. Galeria ar trebui să fie responsabilă cu încurajarea echipei, cu atmosfera specifică unui meci de fotbal. Aici nu mă refer la galeriile echipelor bucureştene, pentru că, de cele mai multe ori, punctul culminant e atunci când încep să se bată între ele. Un lucru care nu ar trebui să aparţină celor din Capitală, ci sălbaticilor. Atmosferă din tribune a fost... jalnică. Ori pe televizorul meu nu a fost redat meciul în mod corect. O galerie trebuie să facă spectacol. Poate provincia crede asta. Poate doar în provincie se găsesc suporteri care-şi iubesc echipa. Dar, destul despre galerie, şi, ca să fiu în trend, să vorbim despre IMN.

Imnul a fost cântat de Marcel Pavel. Mă aşteptam să facă pe imn, ce face şi pe piesele lui. Să lălăiască. Dar ca un tenor cu 10 pe linie la Conservator.Şi grimasele lui, desigur. Eh, tacâmul a fost complet. Cică a greşit imnul, oda menită să îmbărbăteze echipa naţională, Steaua, şi să-i trimită la luptă!!! Na, acum ce să zic, l-a lălăit şi pe ăsta. Oamenii sunt aşa de previzibili. Eu ştiu că, de fapt, Marceluş a vrut să făurească din imnul naţional, un nou hit care să rupă gura târgului. Însă, mai întâi, a franţujilor. Nu ştiu dacă şi-a atins ţelu', dar, cu certitudine, a făcut valuri - nu ca alea din tribună - astăzi, Prefectura Capitalei a anunţat că FRF şi Marcelino trebuie să plătească 5.000 de lei. De ce? De căciulă. Motivul e simplu: Marcel Pavel a cântat aiurea. Dar mă întreb, de ce se autosesizează Prefectura acum? Da, a fost un meci teribil, gazonul ne-a făcut de tot râsu', iar cântecelul de început, a fost cam pe lângă. Dar nu foarte. Prefectul Bucureştiului, vrea ca federaţia să plătească (şi, după mine, poa' să şi moară) şi şi domnul cântăcios premiant, că, cică, Imnul nu trebuie să sufere modificări. BUUUUUN! Atunci, de ce la ziua naţională celebrată de noi pe 1 decembrie, putem auzi pe teve "Hai, dejteaptă-te, române!!! fără număăăăăăărrrr!!!" Acolo nu ar trebui să se autosesizeze? nu ştiu, întreb doar. Sigur, imnul varianta Pavel de aseară mi se pare bestială comparativ cu cele enşpe mii de variante, puternic modificate la fiecare 1 decembrie. Nu ar trebui ca de ziua naţională imnul să fie intonat corect, iar el să aibă o importanţă mai mare atunci? uatevăr... 

Ganzonul... of Doamne! Mai bine jucau pe nisip...

Cam aşa ar trebui să fie o galerie, împreună cu echipa, ar trebui să formeze un întreg. Chiar dacă echipa e în liga a doua: 

iar aşa a sunat noul hit al lui Marcel Pavel:

Marcel Pavel a dat de pamant cu imnul national
 
 Vezi  mai multe  video    din   incredibil

ţine minte.

pur şi simplu mi-e dor. mi-e dor de big bang-ul meu. big bang-ul meu e Viţa de Vie. Cu ei a început totul pentru mine. mi-e poftă de Praf de stele şi de Un om c-o chitară şi de Totata şi de Visare....

Tocmai mi-am ales piesa preferată, din toate celelalte piese preferate, marca Vdv. 

da, simt că rezonez cu mesajul melodiei ăsteia, mai ales acum. Aş mai sta o oră-două de poveşti cu cei de-acasă... aş vrea să pot ... 

hai să mai promovăm muzică românească, episodul 3

Aseară mi s-a propus să ascult o piesă dedicată tuturor creştinilor falşi. Foarte bună piesa, semnată Deliric1 şi Silent Strike. Sincer, iniţial nici nu am vrut să o ascult, era prea târziu, iar oamenii care chiar se ocupă cu rap şi hip-hop - nu mă refer aici la papiţoii cunoscuţi de toată lumea, gen BUG sau Puya - ştiu să-ţi stimuleze creierul şi te pun pe gânduri. Îţi ridică întrebări, e oarecum filosofie în versuri. Cel puţin pentru mine. Necesită multă atenţie fiecare vers. Mult simbolism acolo, lângă adevăr. Era ora două şi nu aveam chef să stau să mă gândesc la ceea ce voia să zică artistul respectiv. Dar, am acceptat să ascult, asta se întâmpla doar pentru că auzisem "Silent Strike". Măcar aveam să ascult un negativ bestial. Am dat play şi am rămas şocată. Aşa ceva, mai rar.
Da, creştini falşi, avem cu duiumul. La fiecare pas e câte unu'. În principiu, toţi creştinii sunt falşi, ipocriţi şi aşa mai departe. E vorba aia: nu există pădure fără uscăciuni, care se aplică şi aici. Uscăciunile sunt cei puţini care chiar cred şi urmează toate ritualurile specifice religiei. Dar sunt prea puţini. Anyway, mi-a plăcut tare mult atât mesajul, cât şi muzica. Vreau să cumpăr albumu' ăsta!

100

Draga de Pikchiu mi-a trimis o cărticică grozavă zilele astea. O cărticică ce-mi va schimba viaţa, dacă o voi asculta... sper să mi-o schimbe. nu zic că nu am tot ce mi-am dorit vreodată, adică muzică în căşti şi oameni minunaţi în jur şi linişte şi multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar sper să fiu foarte bună în tot ce fac. asta vreau. vreau să ating un nivel destul de înalt, vreau să nu îi dezamăgesc pe ai mei, vreau să aflu mai multe, vreau să învăţ multe.

Cărticica e "The Secret - învăţături zilnice" de Rhonda Byrne şi are câte un sfat sau o îndrumare sau doar o învăţătură, iar pentru ziua de azi sfatul e: scrie pe o foaie de hârtie 100 de motive pentru care eşti recunoscător şi încearcă şi să simţi starea de recunoştinţă. Asta am făcut. acum. mă simt mai bine. nu ştiu dacă va trebui să fac asta zilnic, dar, a fost complicat. 100 e destul de mult. şi 10 e mult. dar, a fost ok. mâine e miercuri şi nu ştiu ce mă aşteaptă. voi vedea mâine...

mulţam pikchiu! mă voi revanşa >:D<

2,30

Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos moment din toată vacanţa mea, m-aş gândi să răspund că se întâmpla noaptea la ora 2 jumate.

Azi-noapte am ieşit afară, nu puteam să dorm de la căldură. Am vrut să stau pe bancă şi atât. Pe bancă era bunica-mea. M-am aşezat lângă ea şi ne uitam la stele... ele au luat curând formele poveştilor ei. Mi-a explicat o mulţime de lucruri... Mi-am dat seama, din nou, că sunt atât de norocoasă să existe omu' ăsta în viaţa mea. Şi că da, sunt o ignorantă... În loc să mă gândesc la cum să petrec mai mult timp cu ea, eu mă gândesc doar la ce dorinţe să-mi îndeplinească Universul... Oh. Un om mai minunat ca ea, nu prea am întâlnit. Un om care ştie să glumească, care îmi ridică mereu moralu', singurul om de care chiar îmi e dor când sunt departe de el. Bunica mea e bestială!

E matrioşca mea verde, pe care-o port la chei, în felu' ăsta e mereu cu mine. A trecut prin atâtea lucruri în copilăria ei, iar când mi le povesteşte, rămân şocată. Uneori îmi povesteşte acelaşi lucru, de mai multe ori, dar foloseşte aceleaşi cuvinte... tot timpu'.

Are o fata rotunda care nu-i trădează vârsta. E micuţă. Ca o matrioşcă.

Ne-am răcorit afară şi ne-a şi venit somnu'.

ich bin...

o sticlă. două sticle.

prima cu apă-bocnă, a doua cu sirop printre cireşe.

Ich încerc să învăţ Deutsch. Aber ist greu.

Ştiam cândva germană... aveam vreo 14 ani. În şase, am uitat aproape tot ce-am învăţat atunci. Mi-e dor să spun ceva frumos scuipând. Mi-e cald şi, demult, ne băteam cu apă. Acum, mă bate doar gându' unei bătăi cu apă. Am primit o leapşă, frumoasă, aber... o să-mi ia un timp până o voi şi posta. (Pikchiu, stai liniştită, o fac :D)

Mi-am spus că de la 20 de ani îmi începe viaţa, dar nu fac nimic decât să trândăvesc pe canapea şi să mă uit non-stop la seriale. La şase zile de la începutul noii mele vieţi, am făcut ceva ce nu voiam să fac cândva... am purtat o rochie. Şi nici măcar nu era verde, e albastră. Nu, nu am dovezi... Nu am îndrăznit să-mi fac poze în rochie. E dintr-aia... de vară. O vară plictisită. Nimic nu se întâmplă aici. Vara se evaporă lucruri şi oameni. Zici că-i Vestul Sălbatic aicişa.

Va trebui să-mi fac curaj şi să ies afară. Îi musai să ies... Dar e cald... şi... nu mai pot... respir O2 la mâna a doua... Das ist nicht gut. Am făcut brăţări... şi o să mai fac... Şi mi-am dat seama de ce nu mi-a urat un om important, pentru mine, "La mulţi ani"... cică nu face urări din astea. Ori uită, ori nu i se pare în regulă. Ştiu eu de ce-l venerez. Şi nici nu l-am întrebat, şi nici nu i-am bătut vreun apropo... Ach!

lkjnzunlkjş

îmi place să colorez cu noduri. de cele mai multe ori mă dor. fac cârcei la degete. şi ochii mă dor.

de la noduri.

colorez cu noduri pentru mâini. să înfăşor încheieturi.

sunt ceea ce mulţi ar cataloga: designer de mâini. designer pentru mâini.

nu, nu fac noduri pentru mâini, ci noduri să acopere mâinile.

îmi place să colorez cu noduri pentru mâini, până mă dor ochii.

nu de la culori. de la noduri.

if only

Mi-am stabilit un ţel. Mi-am dat seama ce vreau să fiu. Tocmai am decis cum arată viitorul meu. Nu, nu visez la o familie şi să am enşpe copii. Imaginaţia mea nu merge atât de departe.

Poate, dacă încerc să văd părţile bune din fiecare om, chiar şi părţile mele bune, aş putea schimba ceva. Nu lumea, evident. Deşi cred că lumea se schimbă în fiecare secundă. Îmi voi schimba viaţa. Voi avea mai multă încredere în mine şi lucrurile pe care le voi face. O să am mai mult curaj, mai multă voinţă, devenind un om exact aşa cum am sperat cândva să fiu. Niciodată nu am fost preferata cuiva. Chiar dacă mama ar citi asta, tot o scriu: de când s-a născut fratele meu, el a fost preferatul ei. Şi al tatei. Şi al întregii familii. Eu am fost doar sora mai mare care trebuia să aibă grijă de el şi să-l ia peste tot pe unde mergea ea. Am avut noroc cu bunicii. Pentru ei eram o persoană bună. La şcoală, am fost o elevă mediocră, cu toate astea simţeam o oarecare simpatie din partea unor profesori, datorită cărora sunt la jurnalism acum. Şi nu e vorba de vreun prof de română, nu, nu, nu. Acum, vreau să mă transform în preferata mea. Să mă plac măcar un pic mai mult decât îi plac pe prietenii şi oamenii din jurul meu. E ok să fii aşa. Cel puţin, aşa am auzit. Trebuie să cred eu mai întâi în mine, iar ceilalţi vor vibra în modul în care energia mea le spune să vibreze. Vreau să fac multe lucruri şi vreau să nu mai dau înapoi de la nimic! Eu îmi controlez viaţa, nu alţii! O să am o viaţă bestială!!!

Hei, viaţa mea tocmai a început!!!

god damn it!!!

Ok. Pe AXN se difuzează sezonul 9 din Stagiarii, which is ultimu' şi asta mă cam foarte întristează. De ce? Nu ştiu, dar am nervi. Am început să îl reiau. Ca şi cu The Big Bang Theory. Again and again. Am încercat să văd How I Met Your Mother, daaaaar... neah. Sunt amuzanţi tipii, dar prefer să apară sezonul 5 din TBBT.

Oricum, ieri am redescoperit muzica Paraziţiilor. Am ascultat ce am ascultat. Se pare că muzica - a lor, cel puţin - instigă. Dacă nu erau oamenii ăştia poate nici nu aveam prea multă poftă de... citit. De căutat. Dacă nu era Viţa de Vie, pentru mine nu exista "formaţia vocal-instrumentală" Paraziţii. Stoooop. Iarăşi am deviat. Ideea e că după ce am ascultat vreo două albume, m-am enervat. Foarte tare. Voiam pur şi simplu să-i strâng pe toţi oamenii pe care nu-i sufăr, într-un loc, şi să le induc o oarecare stare de agonie. Pe urmă am dat play sezonului 3 din Scrubs. Şi m-am mai liniştit.

Trebuie să mă reorientez. Să caut muzică fără mesaj şi seriale jalnice (cum ar fi Modern Family).

În altă ordine de idei, după ce am văzut cum ar trebui să arate o conversaţie om - om, în epoca în care am marele noroc să respir, am realizat ceva super important: sunt proastă. Toate discuţiile purtate de mine sunt puerile şi fără sens. Nu pot vorbi cu termeni elevaţi. Nu pot vorbi despre nimic. Nu mai caut o persoană după o perioadă mai îndelungată în care nu ne-am vorbit, iar înainte de asta eram foarte buni prieteni. Sunt naşpa. Vreau să am prieteni, dar îmi doresc aşa tare să fiu lăsată în pace. Mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc.

Mă voi reîntoarce la făcut brăţări, cântat o singură piesă, învăţată pentru o persoană super, restul melodiilor nu-mi mai par melodii. Şi da, voi suspina după Turk. Mult.

căci aşa mai fac când sufăr... mă alin.

În seara asta am realizat ceva ce trebuia să fi făcut de mult timp, dar nu mă voi plânge aici cu privire la acest subiect. Şi pentru că respectul de sine e undeva la demisol, voi încerca să mă dreg împărtăşind cu cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să acceseze tentativa nereuşită de blog, care este, şi voi posta ceva interesant. (believe it or not, you've made the right choice!)

Acest lucru pe care-l voi posta va fi motivul pentru care nervul optic va pulsa de fericire - dacă e posibil aşa ceva -, iar pata oarbă îşi va dori să fie capabilă să perceapă imagini - îmi cer scuze pentru lipsa de acurateţe de care dau dovadă, dar multe noţiuni ce ţin de biologie şi anatomie sunt uitate deja.

Tastez aici despre proiecţia 3D de acum aproximativ o săptămână, ce a avut loc pe Muzeul de Artă din Timişoara. Nu am fost prezentă în Piaţa Unirii, ci, mai degrabă, la peste 190 de km distanţă, dar totuşi... Mi-a făcut zilele suportabile.

Proiecţia este oarecum premieră în România. Zic "oarecum" pentru că a mai fost una în Cluj, însă nu a fost la fel de reuşită ca aceasta. Dar vai, se pare că laud mult prea mult proiecţia. Trebuie să vin cu dovezi. Şmaf!

fullscreen, please!

minunat sau ce?

Suntem copii, de-acum vom fi...

Nu-mi place să mă uit la fotografii şi nici să fiu fotografiată. În pofida acestui fapt, am îndrăznit să clicuiesc, constrânsă fiind de o amică, astfel încât am dat peste nişte poze ale unor cunoştinţe comune de-ale noastre. Poze făcute aşa cum trebuie, cum se poartă, în zilele noastre, adică: botic, întinsă pe jos, cu spatele arcuit, adevărate bestii ce se iubesc cu aparatul foto. Ok, se poartă, ştim cu toţii, dar ar fi o chestie interesantă dacă pozantele ar fi fotomodele, doar că nu sunt. Aceste modele wannabe au puţin peste 8-9 ani şi nu trec de 11.

Nu pot pricepe cum au ajuns ele să facă acele pictoriale, nu înţeleg cine le-a inspirat şi cine le-a sfătuit. Care sunt modele lor în viaţă şi de ce acea viaţă nu e normală? Pe vremea mea, copiii se jucau, asta le era treaba. Se jucau până oboseau, luau o pauză şi reveneau la joaca lor ostenitoare.

Da, acum exagerez, evident că ei se mai joacă. Dar pe laptopul roz procurat de tatăl mult prea mândru de fiica sa, care habar nu are să vorbeacă, însă tastează de zor pe mess. Bineînţeles că cer prea mult de la un copil. Dar, pe mine mama mă păcălea de fiecare dată cum că dacă fac un anumit lucru, voi primi ceva în schimb. Şi de cele mai multe ori, nu primeam. Dar, asta nu m-a împiedicat să ies la joacă. Şi să cresc. Şi să respir.

E doar o slabă impresie de a mea, cum că, în ziua de azi, copiii sunt prea răsfăţaţi?

Oricum, am observat că Hannah Montana asta schimbă tot. E mult prea mult roz în jurul meu, şi s-a demonstrat ştiinţific că această culoare instigă oamenii la violenţă. Serios. De asta piţipoancele au botic, pentru a emana violenţă şi dacă nu mă placi, vei suferi - am desluşit întregul mister ce plana asupra conceptului "cocalar - piţipoancă".

Se spune că ne naştem egali, că avem aceleaşi drepturi. Am fost lăsaţi să credem asta, iar sintagmele au fost valabile o perioadă. Toţi eram frumoşi în ochii propriilor noştri părinţi, asta până când s-au inventat concursurile de frumuseţe. Nu mă refer la cele Miss Universe, ci la cele pentru copii. Asta mi se pare destul de aiurea. Ar trebui interzise. Ok, e bine să fim competitivi, dar ne putem concentra şi pe altceva în afară de frumuseţea exterioară??? Nu cred că e prea bine nici pentru fetiţele alea de 3-4 ani care participă. Ce viaţă traumatizantă vor avea. Dacă nu câştigă îndeajunse concursuri, se simt ca naiba! Nu e mai bine să se simtă ca naiba, în cazul în care iau note mici la şcoala? sau... nu ştiu.

Eu, una, m-am săturat să trăiesc într-o asemenea perioadă, în care, fiecare fetişcană se crede model. M-am săturat de boticuri, poziţii cât mai obscene în faţa unui telefon mobil sau web-cam. M-am săturat de falsitate, de toate astea şi muzică de consum.

Cel mai rău, e faptul că această boala, care a cuprins întreaga planetă, nu are leac, antidot.

TBBT :)

DA! Recunosc tot! Voi spune totul, deşi mi-e ruşine cu faptul că am putut fi aşa. Regret deja ceea ce am făcut în urmă cu vreo două-trei săptămâni. Regret amarnic. Dar ştiu că asta nu va schimba cu nimic delcaraţiile mele anterioare. Am pus la îndoială ceva ce nu trebuia. Cum să spun după doar un sezon că nu-mi place The Big Bang Theory??? Cuuuum? Da, ok, nu e Friends, dar... e fain! Recuuunooooossssc!!! Vreau să văd sezonul 5 şi nu am răbdare până în septembrie. 22 septembrie. AAAAAAAAAH! Nu mă mai sufăăăăărrrrrr!!! Gata, mă calmez.

Sheldon Cooper e de vină!!! E muuult prea bun. Penny mi se părea falsă, Leonard încă mă enervează, iar Howard şi Raj sunt amuzanţi. Cele mai tari episoade, mi se par a fi cel în care Howard, Leonard şi Raj merg să vadă o ploaie de meteoriţi, pe undeva cu cortul, în timpă ce Shelly rămâne acasă cu Penny. Sheldon e bestial! Atât am de zis. E super fain când aştia sunt fumaţi şi-şi spun tot felu' de tâmpenii, dar si cel in care Penny îl cam îmbată pe Sheldon, înainte ca el să urce pe scenă, unde trebuie să ţină un discurs, numai că ilustrului fizician îi este puţin frică să vorbească în public. După ce Penny îi oferă antidotul fobiei lui, acesta începe să facă tot felul de glume pe scenă. Sheldon e beat şi e un deliciu să-l vezi făcându-şi... treaba. :)

Din păcate Youtube nu mă lasă să postez clipuri sau secvenţe din serial... pot pune un singur lucru, şi anume...

hai să mai promovăm muzică românească... episodul 2.

Am răsfoit şi am răsfoit până ce am dat de o postare. Înainte de toate, am tras nişte concluzii: blogu' ăsta sucks!!! Dar fie. Am văzut că pe la începuturile lui postasem ceva de gen: să mai promovăm nişte muzică românească, episodul 1. Nu a ajuns la un al doilea episod. A fost unul singur şi atât. Oare chiar nu ştiu trupe interesante despre care aş putea vorbi? Hmmm... Trupe nu, dar artişti, oarecum.

Nu mă pricep la hip-hop sau rap, însă mă atrage ceva, nu ştiu ce, dar mă atrage piesa Căutând a lui Raku, împreună cu preferatul meu din toate timpurile, Ombladon. Din câte am înţeles, Raku nu mai activează în Zale. Nu ştiu motivul. Îmi place cum repuieşte, are o dicţie foarte bună, iar mesajul transmis de el este unul care te face să aluneci din zona de confort, încet-încet, spre periferii şi te cam obligă să-ţi pui nişte întrebări în legătură cu felul în care obişnuiai să vezi lucrurile. Am văzut ce face la Ştirile Libere cu Gojira. Cât despre Ombladon, numai de bine! Omul ăsta e fenomenal, el practic se ceartă cu sistemul, în mod direct, azvârle cu bucăţi de carne în politicieni şi în tot ceea ce lui i se pare defect în mai-mult-ca-perfecta lui ţărişoară.

Spuneam de Căutând, este o piesă interesantă, ritmul îţi va rămâne în cap un timp. Ah, era să uit, are şi un picuţ de dubstep... spre final. :D

Fuse şi se duse.

S-a alăturat şi ea Clubului 27. Nu credeam că se va întâmpla.

Acum doi ani am văzut, din greşeală, un documentar pe VH1. Era despre muzicienii care au murit, din diverse cauze: droguri, depresii => sinucidere, la vârsta de 27 de ani. Mă rog, după ce au fost menţionaţi toţi cei ce au murit (Kurt Cobain, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison şi Brian Jones - ciudat, în afară de Cobain, numele tuturor începe cu "J") şi cauzele morţii lor, în documentar se preconiza moartea artistei Amy Winehouse, care mai avea doar 2 ani şi împlinea 27 de ani.

Astăzi, mai mult ca niciodată am început să lălăiesc piese de-ale ei. Fredonam melodii întruna, mai mult în gând, că oricum nu mă mai suportă ai mei. Iar azi, prin oraş, evident, venise vorba de droguri şi automat mi-a revenit Amy W. în minte. Şi mă gândeam că a trecut ceva vreme de când văzusem documentaru' acela şi tipa e încă în viaţă. Nu ştiam exact cât timp a trecut, câţi ani mai are tipa. Mă gândeam că am văzut recent un concert al ei şi, desigur, momentele de neuitat din ultimul concert, când aruncă cu microfonul în public. Mă gândeam că ea a reuşit să treacă peste aşa-zisul blestem. Toate astea, chiar azi. În seara asta, ajunsă acasă, deschid pagina de facebook şi văd că o amică din Olanda (care face nişte coveruri Anouk minunate - tipa se numeşte Marijke Mamaril, youtube her) avea postată o piesă de-a lui Amy şi mesajul R.I.P.

Am crezut că e o glumă sau că a înnebunit, după care deschid repede toate paginile ziarelor pe care le citesc şi văd mare ştirea: Amy Winehouse a murit!!!

Fuck it! N-a reuşit să rupă blestemul şi să reziste până împlinea 28. Nu asta e ideea. Ideea e că îmi păare tare rău că s-a dus. Cred că e una din drogatele mele preferate. A fost. Adică, nu o condamnam că se comporta aşa, măcar era o artistă sinceră. O voce cu adevărat bună.

A intrat în marele Club 27.

Pregătiţi-vă de ştiri interminabile cu şi despre ea. O săptămână de acum înainte, mass-media o să vuiască. Păcat.

Mă cam frământă ceva. În ultimele două zile, doar revelaţii mă întâmpină. Mi-am făcut prietene noi, fără să vreau - daaaa, ştiu, ar trebui să fie un lucru fain - obligat- forţat mi-am dat seama de prietenele astea. Cu voia lor le voi introduce întregii societăţi, deşi ei mi-au mărturisit că sunt cam prietene cu toaaaată societatea necunoscută, dar mai ales cunoscută mie. Ele se numesc: Ignoranţă, Prostie şi Nepăsare. Le cunoaşteţi sau doar pe mine m-au obligat să le fiu tovarăsă?

b-sheet...

Mi-e asa de dor. Tot timpul mi-e dor, ba de casa, ba de Timisoara. Nicicum nu e bine cu mine. Adica, acum imi este dor sa vorbesc cu anumite persoane, iar cand in sfarsit pot face asta, brusc imi dispare tot interesul ala ce ma macina pentru persoanele respective. In mod evident, cand le stiu departe, mi-e din nou dor. Nu ma inteleg. Pe bune. Niciodata nu sunt multumita. Imi doresc o chestie, ajung sa o am, iar cand acea chestie imi apartine in totalitate incerc sa o indepartez. Poate-mi place sentimental de “dor”. Cum imi place sa stiu ca ma doare degetul pe care a sarit un strop de mamaliga fiarta. Dar s-a vindecat, acum nu mai are niciun farmec. Hm. Vechea mea problema cu practica. Imi place sa stiu ca fac ceva pentru niste publicatii, ma fascina gandul ca voi merge la concerte gratis – in principiu, ca voi merge la concerte -, iar cand mi s-a dat posibilitatea asta, ma gandeam ca vreau ceva serios. Da, stiu, am mai pomenit asta in nenumarate postari, de fapt, numarate, ca totusi, si blogu’ asta are o limita. Insa, imi dau seama ca sunt defecta. Cand lucruri serioase se aratau la orizont, imi doream sa fiu la un concert. Vreau la Gurasada, dar nu pot pleca pentru ca ai mei isi reinnoiesc juramintele. Mi s-a spus ca pot pleca, nimeni nu se supara sau ceva, dar acum simt ca nu pot rata o ceremonie de gen, pentru un festival care se va tine si la anu’. Desigur, voi spune tuturor ca preferam sa merg la fest, ca tot m-a dezamagit. Gasesc eu un nod in papura. Pur si simplu, nu ma mai inteleg, NU TE MAI INTELEG, FIINTA!!! Revino-ti!!! M-am pierdut, mi-am pierdut calea. Nu mai am mentori, nu mai am chef… nu mai am nimic. Nu sunt stresata sau ceva, din contra, prea imi merg lucrurile cum trebuie… Ceva se intampla, fie e sfarsitu’ lumii aproape, fie… Nu stiu. Poate nu am nevoie de mentori, poate am nevoie de… ceva. Nu stiu, zau, ce m-ar putea multumi. In scurta mea introspectie, mi-am dat seama de faptul ca nu sunt deloc realista sau cu o mentalitate implementata de ceva timp, ca am capacitatea de a analiza fiecare lucru, adica tot ce credeam despre mine, toate aceste lucruri sunt doar niste false impresii. Nu sunt realista, din contra… Mentalitatea mea e atat de usor de schimbat. Spune-mi ceva si te cred pe cuvant, nu-mi trebuiesc probe, dovezi. Sunt vai de capul meu. Plus ca, simt ca fiecare om incearca sa profite intr-un fel de maleabilitatea mea. Ca sa nu-I zic prostie. Ajung sa fiu de accord cu lucruri cu care nu as fi de accord in mod obisnuit. Si fac asta doar ca interlocutorul, totodata, omul care vine cu o anumita propunere, sa nu ma vada ca pe un om fara de cuvant. Si nu inteleg de ce fac asta. Pana acum nu-mi pasa de nimeni. Nu-mi pas ace credea cineva despre comportamentul meu, despre propria-mi persoana. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Am impresia ca tot ce se intampla, dar ABSOLUT TOT, e o mare conspiratie. Care-I faza??? Criza de la 20 de ani??? Probabil. Dar eu nu simt varsta in vreun fel… De multe ori stau si ma gandesc cati ani am de fapt. I’m officialy a freak. Si nici nu am folosit diacritice… aaah!

Cum ai schimba lumea, dacă ai putea?

Noi vom schimba lumea, nu te mai lua tu după toţi fraierii!!! Asta mi-a spus recent un distins domn la vizualizarea unei recenzii de-a unei tipe (colegă cu mine) care a început să lucreze, pe bune, la un ziar local şi care preferă să folosească clişee precum: concert incendiar, a încins atmosfera, etc... eu, eram un pic cam confuză cu privire la faptul că, deşi nouă la facultate ni se spune să încercăm din răsputeri să evităm astfel de şabloane, ea le cam utiliza. Plus că e şi plătită pentru asta. Am cerut o părere avizată, iar răspunsul a fost cel citat la început.

Să schimbăm lumea e lucrul pe care ni-l dorim cu toţii. Dar cum o schimbăm dacă alegem asta? Ce aducem în plus, ce eliminăm? Schimbările aduse vor consta în nuanţe, culori reci sau calde? Vor consta ele în culori? care vor fi lucrurile concrete? Vom salva copiii din Africa?

M-am tot gândit. Ok, schimbăm lumea. Dar cum? Cum mi-ar plăcea mie să arate lumea în care eu trăiesc? Sincer, în afară de corupţia, care în ciuda faptului că e atât de evidentă, este şi lucrul fără de care lucrurile nu prea ar merge, pentru că avem implementată ideea de şpagă şi/sau lasă bă, că iau eu Bacu' aşa mi-a promis profu' când i-am dat banii de protocol, ne scoatem noi sau dacă nu-i dau ceva asistentei şi doctorului, dar mai ales anestezistului s-ar prea putea să mor pe masa de operaţie... Bun, ar fi perfect să nu mai existe corupţie şi toate lucrurile să meargă foarte bine, să fim toţi corecţi, să nu ne simţim jenaţi să mergem zâmbind pe stradă, gândindu-ne că oameni ce trec pe lângă noi se gândesc că suntem drogaţi (mi s-a întâmplat să merg pe stradă cu un grup mai măricel şi râdeam, iar unii au început să strige după noi: etnobotanicilor!!!), ar fi superb, de asemenea, să spunem tot ce gândim, dar tind să cred că ar fi un întreg haos. Toată lumea ar face ce ar vrea, nimeni nu s-ar mai înţelege cu nimeni. E rău cu rău, dar mai rău fără rău, asta e singurul proverb care cred că se aplică oricărei situaţi, însă cu precădere acestei situaţii. Dacă vreau să nu mai existe atâţia proşti? evident, vreau asta, dar am fi o ţară de pseudo-intelectuali.

Nu ştiu ce aş schimba la lumea mea. Cred că e bună aşa cum e. Nu e corectă, nu e superbă, dar poate nici nu are nevoie să fie altfel. Mi-ar plăcea să fie o dâră ce delimitează zona underground de mainstream, şi aici nu mă refer doar la muzică, ci şi la locurile pe care le frecventează unii. Spre exemplu, în Timişoara sunt o mulţime de locuri faine, care par să fie doar pentru oameni ce nu ascultă chiar de toate. Ei bine, au cam fost invadate de piţipoance şi cocalari. Până şi locul cel mai mişto de acolo e suprasaturat de ei, de la o vreme încoace.

Mi-ar plăcea să pot schimba mentalităţi sau sistemul sanitar. Să nu-mi mai zbiere o prietenă: Cum să nu vrei o ţară ca afară?! Vrei o ţară ca afară?! păi, pleacă afară, atunci! Nu sunt patriotă şi nici de acord cu ce se întâmplă pe plaiuri mioritice, însă sunt realistă sau, cel puţin, asta îmi place să cred. Nu vreau, dacă aş fi vrut, aş fi plecat, nu? Eu sunt cam chioară, dar nu îndeajuns încât să nu văd o parte din valorile care încă mai există la noi în ţară, lucrurile frumoase ce se construiesc... Da, sistemul sanitar, de fapt, tot ceea ce se poate numi sistem la noi în ţărişoară sucks. Astea da. Dar nu-mi luaţi muzica şi locurile frumoase unde merg să-mi hodin ghioambele. Din perspectiva asta, totul e minunat.

Da. Gata! Cred că mi-am dat seama ce ar trebui schimbat la lumea asta. Întregul sistem. Şi colicu'* să fie la fel peste tot. Nu să mă rog eu de oameni plecaţi în ţări străine să-mi aducă colic de pe unde sunt ei, doar ca să-i simt adevăratul gust. Pentru mine colicul e elixirul vieţii. Nu vreau să mă mintă românii că, de fapt, colicul are gustul ăsta. Ştiu că e altfel, în realitate. Cola, un mit al epocii moderne. Doar în capul meu.

Vreau să schimb lumea, da, dar mai întâi explicaţi-mi de unde să încep şi, mai ales, cum să o schimb.

Ceva ce nu aş schimba... oameni ca nenea:

colic = coca cola. cola mic, in principiu.

hodin ghiombele = odihnesc membrele (superioare şi inferioare)

nothing inside

Mă simt naşpa.

Că tot făceam eu o analogie între oameni şi maşini, deşi nu-mi plac maşinile şi nu am nici cea mai vagă idee despre întregul proces al punerii lor în funcţiune, de ceva timp mă simt ca o caroserie ruginită.

Mă întorc la analogie. Toată lumea e atrasă de caroserie, nu şi de ce e sub o capotă. De asta ar trebui să fie interesat un posibil cumpărător al unei maşini, de ce este sub capotă şi, implicit, cu ce e umplută caroseria.

De vreo două trei zile, deşi am parcat pe tărâmul pe unde am condus mai mereu, până acum aproximativ un an, mă simt ca o maşină inutilă. Sunt parcată la marginea drumului, ruginită şi cu farurile căzute. Ar trebui să dau o liniuţă cu restul, dar mă simt dată la o parte, ca şi când toată lumea complotează împotriva mea.

E aiurea. Cât am fost la Timişoara, mă simţeam utilă şi fericită. Aici, se pare că oamenii pe care mă bazasem, m-au cam dat la o parte şi se comportă ca şi cum eu nu mai exist. Îi spunem Mercedesa. Mercedesa, după ce că e frumoasă şi are toate calităţile posibile, cât conduceam împreună prin Timişoara, îmi era prietenă. Aici... e distantă, ea mă pune pe marginea drumului.

Mă simt aşa de singură. Atât de singură şi inutilă. Mi-e dor de maşina mea pereche, cu un an mai veche decât mine. Duda a trecut oceanul, şofează prin alte locuri, alte plaiuri. Celelalte două maşini cu care mai băteam şoselele Timişoarei în lung şi-n lat, şi-au găsit perechile, de asemenea şi acum hălăduiesc împreună prin locurile noastre preferate.

Cel mai aiurea e că nu am cu cine vorbi şi cui să-i povestesc toate astea. Nu e nimeni care să vină cu un sfat. Doar scriu. Incoerentă mai sunt.

Vreau să nu mă mai simt goală pe dinăuntru sau străină în locu' ăsta. Vreau să pot fi iar bobo, Iuliana sau Iulica.

to fest or not to fest?

Se presupunea că am un plan pentru cum îmi voi petrece această primă vară ca studentă. Ei bine, nu stau într-un mare centru universitar de obicei, ci într-un loc unde e doar foarte mult verde vara. Iarna, mult noroi doar. Nu am un plan. Aveam o schiţă, nu prea bine definită, însă aveam o idee... mă gândeam intens la un fest care are loc în apropiere. Mă gândeam să dau o fugă la Gărâna Jazz Festival, dar, evident, nu am cu cine împărţi un cort în acea perioada. Nu sunt doritori, nici măcar oameni ascultători de un pic de jazz... Mă rog, ideea era să mergem cu cortul, dacă se nimerea şi un fest de jazz, era perfect. Bun, m-am bazat pe festul superb ce va avea loc la sfârşitul lunii iulie, undeva lângă Deva, deci, aproape de mine. Vin peste 20 de trupe şi artişti din muzica românească, printre care: Viţa de Vie, Byron, Luna Amară, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Şuie Paparude şi mulţi alţii. Mă vedeam deja acolo, dar am cam ajuns astăzi acasă. Unde, evident, visarea a fost întreruptă, iar eu am fost reanimată, readusă la realitatea, care a fost mai crudă decât sushi (nici nu ştiu cum arată sushi:)))). Nu prea pot ajunge. Unchii mei sărbătoresc 25 de ani de când s-au căsătorit şi vor să organizeze ceva special. Un fel de mini-nuntă, la care sunt prezentă. S-a Stabilit că sunt prezentă deja, iar eu nu am voie să plec nicăieri.

Simt că iar mi-a fost furată o bună parte din independenţă. Cum ajung acasă, cum trebuie să mă simt altfel. Ca şi cum ar trebui să mă comport diferit. Mama s-a speriat data trecută când am fost aici, în vizită... Credea că dacă eu cunosc drogaţi, mă şi droghez. Lucru TOTAL neadevărat. Niciodată anturajul nu m-a determinat sa fac lucrurile practicate de el.

Simt că iar trebuie să dau explicaţii pentru tot ce fac. Nu îmi place asta. Vreau, pur şi simplu, să plec. Să pot decide eu dacă merg la nunta aia sau merg la fest. Vreau să fi fost măcar anunţată: Băi, oricât de tare îţi doreşti tu să mergi acolo la festival, şi deşi mi-ai spus de el de mult timp, nu poţi să mergi, pentru că se întâmplă chestia asta. Ok? Era perfect în regulă. Măcar ştiam şi eu. Concepeam un plan de evadare.

Poate voi fi şi mai tentată să învăţ nişte tehnici de manipulare. Voi rezolva cumva, dar nu ştiu cum. Poate dau lovitura vara asta. Voi metamorfoza piese ale Mădălinei Manole şi Ion Dolănescu în capodopere dubstep. Aşa mă voi îmbogăţi, voi sta într-un loc minunat şi voi reprograma mini-nunta. Sau îmi fac singură un fest la care să îi pot aduce pe oamenii ăştia frumoşi care cântă minunat. Până atunci... Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare.