112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .

„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

a fost frumos... atât de frumos... a fost bine...

O privire în care se citeşte compătimirea şi dorinţa de revedere. După o glumiţă, îşi ridică privirea peste ceilalţi şi, undeva la mijloc, se întâlnesc aceleaşi două priviri, cu aceleaşi simţăminte. Îşi vorbesc ochii între ei, iar faţa mentorului zâmbeşte către cea a învăţăcelului. Cel de-al doilea îi răspunde la fel şi nu-şi poate aţinti pupilele spre altcineva. Îşi mai zâmbesc o singură dată şi mentorul îi face un semn discret din mână elevului. Înseamnă "adio, dar ne mai vedem!". Discipolul, care până acum se sfia să-şi arate şi celălalte sentimente în afară de respect, face acelaşi semn, cu acelaşi gând. După un "la revedere" tacit, cu resemnare, discipolul îşi priveşte mentorul părăsind scena pe care a performat. Va fi înlocuit o vreme. Nu le convine niciunuia din ei. Şi aşa se termină. Maestrul pleacă oftând, iar ucenicul îşi continuă lucrul. Se vor reîntâlni cândva. 

mmmdeci.

Oh, iată-mă contemplând asupra ultimului episod din ceea ce se cheamă That 70’s show. Ca oricare alt serial ce mi se părea super, şi acesta a avut un ultim sezon destul de … mm, cum să-i spun? Dezamăgitor. Aşa, ultimul episod a fost chiar super, Eric s-a întors, la fel şi Kelso. Nu îmi imaginam că o să-mi lipsească fix el, Ashton Kutcher.

Exact în acest moment, pe Pro tv, Eric Forman este unu’ Eddie din Spiderman 3. Şi e super. Îmi place că el, Forman which is, a ajuns să lupte împotriva celui cu care avea cearceafuri, le Spiderman. Moaamnă, câţi super-eroi şi naşpa-eroi, într-un singur film. Ţin cu Forman.

Revenind la ultimul episod din That 70’s show, mi-am dat seama că viaţa e pe bune, putem să ne prostim cât vrem, dar, la un moment dat, deşi se întoarce Forman din Africa şi Kelso din barul de striptease din Chicago, trebuie să mergem mai departe şi să începem să trăim. Să ne asumăm responsabilităţi. Aşa că, acum în mintea mea, totul e aşa: Die unie venim? Care-i baiu’ cu viaţa? Şi unie amaru’ nost’ merem? No, tăt o să fie binie? Ni-om diescurca? Şi cine banii-răi îi Nicky Minaj???

Agăţându-mă de un fir de pânză de păianjen personificat într-un super-erou cu un costum colorat, zbier în gura mare: HAI FORMAN! deşi, bănuiesc că pierde, că deh, doar persoanjele pozitive trăiesc şi scapă cu viaţă...

1/2

Într-una din nopţile pierdute din vară stăteam de vorbă cu un amic pentru care aveam unele... să le spunem sentimente. Acum, că suntem prieteni buni, vorbeam despre el şi iubita lui. Şi mi-a spus la un moment dat că "pentru fiecare există cineva, ştii? sufletul-pereche. Nu o să mai conteze cum arată, e jumătatea ta şi e perfectă". M-a pus pe gânduri, pentru că, în primul rând,omul respectiv nu e genul de om care să spună asta, iar în al doilea rând, cred că nimeni nu-şi găseşte persoana care vine să te completeze. Spun asta pentru că, pur şi simplu, mă gândesc că dacă undeva în lume există un om special creat pentru o altă persoană, şansele ca cei doi să se întâlnească sunt foarte mici. Dacă tipul se naşte în România, iar ea, tipa-pereche, se naşte într-un trib din Africa, posibilitatea ca ei doi să se cunoască e foarte mică. Aş putea spune că nu există. Dar poate că tipul se hotarăşte să meargă într-un fel de misiune în Africa şi o întâlneşte sau rămâne aici şi se resemnează cu orice altă persoană şi se minte că acea persoană e, de fapt, jumătatea.
Nu cred în asta. Da, persoana de lângă tine ţi se pare că e într-adevăr cine trebuie să fie, dar nu e. Sau poate ai noroc şi o găseşti. Însă asta se întâmplă rar. Suntem puţin peste 7 miliarde de oameni în lume, mulţi sunt deja căsătoriţi, alţii sunt gay... Nu şti dacă jumătatea ta e luată sau nu. Mulţi nu cred în asta şi ajung alături de alţi indivizi, probează. Plus că, viaţa pe care o trăim, nu e un film, ca scenaristul să fi făcut totul posibil. Poate marele Scenarist nu e interesat de asta momentan.
Dragă prietene, te înşeli. Acum eşti absorbit de o iluzie efemeră. O să-ţi treacă, iar la următoarea staţie, altcineva îţi va părea ca fiind fiinţa aceea prefectă. Până, într-un fnal poate, chiar o găseşti... Multă baftă.

NOU! Astăzi, suflete de vânzare! 2 + 1 gratis!

Fugiţi! Salvaţi-vă pielea şi sufletul! Închideţi orice dispozitiv ce emite unde sonore! Renunţaţi la tot ce înseamnă muzică!

De ce mă agit aşa? Păi, pentru că trebuie. Deunăzi am isprăvit cu cititul unei cărticele tare interesante... Satanismul în muzica Rock. Totul a început într-o zi superbă de marţi, când eu şi doi colegi, o ea şi un el, ne-am dus înspre localul nostru preferat (unul din ele), pentru că aveam o fereastră deschisă atât de larg, cam de 3 ore. Bun, ajungem acolo, barmanu’ râde cu noi şi, spre final, vine şi-mi ia cartea pe care o aveam pe masă. Se duce la prietenul lui actor la teatrul Auăleu, şi îi arată mirifica mea carte Jurnalul Diavolului. Am aflat că şi barmanul e actor, bine, se şi simţea asta pe el, în felul în care se comporta şi cum se exprima. Şi se întoarce şi mă întreabă: Poţi să-mi laşi cartea asta vreo două zile? M-am uitat lung la el şi i-am dat, din nou, cartea. A plecat şi s-a prezentat iar la masa noastră cu o altă carte. În schimbul alei mele.

Acum am terminat de citit acea broşurică de 30 de pagini. Nu e cine ştie ce, mă gândeam că voi descoperi lucruri interesante. Nu a fost aşa. Văzusem acum vreo doi ani un reportaj despre muzica rock şi cum unele trupe şi-au vândut sufletul diavolului, părea interesant, dar aberant. Ei bine, aici, în ceea ce am citit, autorul avea grijă ca la fiecare două paragrafe să-ţi spună cât rău îţi face muzica asta şi cum ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Pare că vrea să ţi-l dea pe Doamne-Doamne, pe post de sirop de tuse. Fraaaate, pe bune??? Aşa ştii tu să scrii o carte??? Serios? Propagandă ieftină. Până şi Elton John e omul Satanei. Dar fie, poate exagerez eu.

Nu ştiu dacă se pot încheia de-adevăratelea contracte cu distinsul domn ce stăpâneşte Iadul, sincer, mie-mi pare că multe trupe se prezintă pe scenă costumate într-un fel sau altul, doar pentru că asta e imaginea pe care vor s-o propage. Nu că şi-ar fi vândut sufletul la reduceri. Da, mulţi or fi interesaţi de ezoterism, ocultism, magie neagră, însă cred că, deşi erau pe acid, nu îşi vindeau ei esenţa fiinţei lor, doar pentru celebritate şi convertirea omenirii la New Age. Plus că, dacă era adevărat tot ce se spunea în cartea aia făcută acum vreo 20 – 30 de ani, rockul era muzica ce se auzea peste tot, pentru că na, doar trupele şi-au făcut datoria şi şi-au împărtăşit iubirea şi adorarea lor pentru diavol. Dar, acum, singurul gen muzical e ăla.. cum se numeşte? Muzică de club? Techno? Electro? HIII!!! Poate diavolul s-a răzgândit şi a ales Dubstepul ca muzica Iadului. What the Hell? 

înţelepciunea din muzică

Gata! E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora 3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte… Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doar ca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu, nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, dar ce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şi încerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmită prin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- my passion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi nas lung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazul megastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut că au făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce spun cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal, ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei. 

Hei, clip nou, hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru. Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautiful one, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta. Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebat cineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eu cred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit. Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasă în legătură cu piesa următoare.

 Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toate cele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cu barbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Dar au şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunt toţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe care să le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa din clipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţi băieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe pe o plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimb canalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţin curioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sau într-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oare fetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţe triste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şi acum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aici una din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea. 

Lately.

O săptămână încărcată. Nu zic că am fost ocupată cu faza asta cu "jurnalismul", nu, nu, nu. A fost o săptămână încărcată cu distracţie. Sau, cel puţin, doar nopţi prelungite.

Lunea şi marţea nu se pun. Seara de miercuri am petrecut-o cu o bună prietenă, am făcut plăcinte împreună, asta era ideea, oricum, acum, că nu ne-au şi ieşit, e altă parte. O simplă chestie de culise. Joi, mare meci, mare.  Am fost şi eu, în sfârşit!!!, pe stadionul Dan Păltinişanu. Adică stadionul echipei Poli. Am intrat fără bilet, şi nu datorită legitimaţiei mele de mare jurnalistă, ci din bunăvoinţa oamenilor ce şedeau pe la porţile alea. Nu am prins de la început meciul, pentru că nu puteam să lipsesc de la cursul meu favorit, ăla care acum e seara la 7 jumate şi ţine până la 9. Meciul a început undeva la 9 fără un sfert, iar stadionul e puţintel mai departe de universitate. Oricum, am ajuns acolo, nu am stat unde voiam eu să stau, la peluza sud, ci undeva în tribune. Sincer, nu m-am dus la meci pentru... meci [Poli - Steaua, 2 - 0], ci, mai degrabă, pentru a vedea galeria aia pe viu. Da, cea mai faină galerie din ţară! Oameni faini. Ce am prins din prima repriză, tre' să recunosc că nu am făcut altceva decât să mă holbez la "huliganii" ce săreau, cântau, fluturau steaguri şi-şi încurajau echipa. Am fost tare entuziasmată de tot ceea ce se întâmpla acolo. Mă rog, am ajuns undeva pe la ora 1 acasă. Ne-am întins la poveşti şi jocuri într-un loc minunat. La jumătatea distanţei  stadion - facultate. Loc, ce se întâmplă a fi acel loc în care mă simt ca acasă. Îi tare fain.

În urmă cu vreo două săptămâni primisem, în acelaşi local, o invitaţie la un party, în "cinstea" unei beri proaspăt ajunse la noi în ţară, Grolsch. Party-ul avea să se desfăşoare vineri, 28 octombrie. Nu eram noi tare convinşi că vom şi ajunge. Un picuţ de dezorientare şi dezorganizare, dar ne-am descurcat. Conform spuselor omului ce ne înmânase invitaţia, la intrare primeam două beri. Eh, după câteva cercetări, am aflat că, de fapt, toată băutura din acea seara va fi cam gratis. Nu am crezut. Ajunşi acolo, adică într-o hală, într-un capăt al oraşului, multă lumină verde, cel mai curajos din noi, s-a dus la bar să-şi ia o bere, unde i s-a confirmat cele spuse de mine. Toată berea era moca toată noaptea!!! Ce poate fi mai minunat? Să nu te plictiseşti. Ne-am făcut o mulţime de prieteni noi şi ne-am jucat pe nişte LCD-uri încorporate în nişte mese. Foarte tare. S-au dus orele, cum nici nu ne închipuiam. Ne-am întâlni cu o cunoştinţă cu care am mai fost în locuri grozave, gen sub pod, care ne-a cam invitat în căminul său. Am ajuns şi pe acolo, dimineaţa, cred. Pe la ora 7, 7 jumate eram acasă, în patul meu. A fost tare fain! Nu se prea pot descrie chiar atât de în public ceea ce s-a întâmplat acolo.

Sâmbăta trebuia să fim în trend, aşa că am zis să luăm parte şi la o petrecere de Halloween, mai ales că prietena cu care făceam plăcinte şi care a şi avut tupeu să ceară bere, ea voia să se costumeze. Am ajuns, mai întâi, în acelaşi cămin, din care plecasem în dimineaţa aceleiaşi zile, unde nu ne-am simţit prea bine. Cred că totul era din cauză că nu ne revenisem complet după seara precedentă. Am plecat spre petrecerea de Halloween, nu ne-a plăcut prea mult acolo, deşi concertau cei de la Beat Bang! [mixează DJ K-lu], şi ne-am întors în cămin. Am mai stat cu oameni cu care stătusem şi data trecută, dar de care nu prea-mi mai aminteam. Nici ei nu păreau a-şi aminti. Dar a fost drguţ. Din nou, am ajuns la devreme acasă. Tot pe la 7. Duminica a fost super relaxantă. Simţeam, oricum, nevoia de a dormi, dat fiind faptul că nu dormisem în două zile decât vreo 5-6 ore. Trebuia să recuperez. Oricum, a fost un weekend lung, interesant şi fain. Melodia asta nu mi-o mai pot scoate din cap de sâmbătă noaptea/duminică dimineaţa:

declaraţie pe propria-mi răspundere.

Toată lumea ştie despre tine. Fără să vreau, i-am povestit... ei, lumii. Ai laic iu. Prietenii mei sunt siguri că avem o legătură specială şi că într-o zi o să am eu curaj. Să ceva. Şi azi am vorbit despre tine. Tot fără să vreau. Ai intrat în discuţie şi punct. Pun pariu că, în momentul în care o să povestim doar noi, mă voi fâstâci. Of, de-ar fi aşa uşor. Adică, în teorie, e foarte simplu. Păcat că nu mă pricep în aplicarea ei. Ştiu toată teoria aia pe de rost.    Ai putea să mă ajuţi cumva, doar că... lasă. Poate e ok să nu trasăm legătura aia specială prea curând. O lăsăm aşa? Doar să visez până nu mai pot? E mai simplu. Cum am mai zis, într-o postare anterioară, în lumea mea, lucrurile-s faine şi simple. Utopică. E fenomenal acolo. Ar fi frumos să pot acumula experienţă şi în lumea ta, dar nu am curaj. Voi avea. Sau nu. Am avut deja. Mai trebuie să te prinzi şi să faci şi tu ceva. să apari în faţa uşii sau... Nu! Să nu ai. Mă întreb ce culori există acolo, la tine. În lumea ta. Ai verde? Dacă nu ai, nu e ok. Dacă, în schimb, există sub o altă denumire, e totul în regulă. Ce denumire are verdele? O să zâmbesc mereu cu tine. De fapt, vom râde în hohote! Aşa ar fi, dacă cineva ar avea curaj. Vom povesti câte-n lună şi-n stele..  o să fie minunat! O să atingem subiecte din toate sferele vieţii. Va fi superb... Dar nu sunt vitează. Îmi lipseşte acel ceva... Dacă îndrăzneşti... Oricum petrecem timp împreună. Asta a fost o declaraţie sinceră. Ştii că aproape toţi cunoscuţii mă întreabă dacă am încercat? Fără să le zic că aş avea de gând asta... E atât de evident totul... Şi mi se pare că toţi afişează asta. Îmi sare în ochi. Sunt lucruri pe care le văd pe stradă şi fac analogia între acel obiect şi prezenţa ta. O să înnebunesc. Dar, e o declaraţie sinceră pe care ai libertatea să o procesezi... sau nu.

be what you wanna be

roşu, galben şi verde, culorile ce-mi plac doar combinate. Culorile ce plac tuturor celor ce-l slăvesc pe Jah şi au dreadlocks-uri. Culorile preferate a celor ce preferă oricând un pic de reggae în detrimentul oricărui alt gen muzical. Culorile Păcii. Or smth. Dar nu sunt culorile noastre. Sunt culorile lor, religiei lor, ţării şi muzicii lor. Ce culori ar trebui să existe pe stindardul nostru? Probabil gri... verde... şi încă una. Vreau să-mi găsesc culorile.

lkjnzunlkjş

îmi place să colorez cu noduri. de cele mai multe ori mă dor. fac cârcei la degete. şi ochii mă dor.

de la noduri.

colorez cu noduri pentru mâini. să înfăşor încheieturi.

sunt ceea ce mulţi ar cataloga: designer de mâini. designer pentru mâini.

nu, nu fac noduri pentru mâini, ci noduri să acopere mâinile.

îmi place să colorez cu noduri pentru mâini, până mă dor ochii.

nu de la culori. de la noduri.

god damn it!!!

Ok. Pe AXN se difuzează sezonul 9 din Stagiarii, which is ultimu' şi asta mă cam foarte întristează. De ce? Nu ştiu, dar am nervi. Am început să îl reiau. Ca şi cu The Big Bang Theory. Again and again. Am încercat să văd How I Met Your Mother, daaaaar... neah. Sunt amuzanţi tipii, dar prefer să apară sezonul 5 din TBBT.

Oricum, ieri am redescoperit muzica Paraziţiilor. Am ascultat ce am ascultat. Se pare că muzica - a lor, cel puţin - instigă. Dacă nu erau oamenii ăştia poate nici nu aveam prea multă poftă de... citit. De căutat. Dacă nu era Viţa de Vie, pentru mine nu exista "formaţia vocal-instrumentală" Paraziţii. Stoooop. Iarăşi am deviat. Ideea e că după ce am ascultat vreo două albume, m-am enervat. Foarte tare. Voiam pur şi simplu să-i strâng pe toţi oamenii pe care nu-i sufăr, într-un loc, şi să le induc o oarecare stare de agonie. Pe urmă am dat play sezonului 3 din Scrubs. Şi m-am mai liniştit.

Trebuie să mă reorientez. Să caut muzică fără mesaj şi seriale jalnice (cum ar fi Modern Family).

În altă ordine de idei, după ce am văzut cum ar trebui să arate o conversaţie om - om, în epoca în care am marele noroc să respir, am realizat ceva super important: sunt proastă. Toate discuţiile purtate de mine sunt puerile şi fără sens. Nu pot vorbi cu termeni elevaţi. Nu pot vorbi despre nimic. Nu mai caut o persoană după o perioadă mai îndelungată în care nu ne-am vorbit, iar înainte de asta eram foarte buni prieteni. Sunt naşpa. Vreau să am prieteni, dar îmi doresc aşa tare să fiu lăsată în pace. Mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc.

Mă voi reîntoarce la făcut brăţări, cântat o singură piesă, învăţată pentru o persoană super, restul melodiilor nu-mi mai par melodii. Şi da, voi suspina după Turk. Mult.

Suntem copii, de-acum vom fi...

Nu-mi place să mă uit la fotografii şi nici să fiu fotografiată. În pofida acestui fapt, am îndrăznit să clicuiesc, constrânsă fiind de o amică, astfel încât am dat peste nişte poze ale unor cunoştinţe comune de-ale noastre. Poze făcute aşa cum trebuie, cum se poartă, în zilele noastre, adică: botic, întinsă pe jos, cu spatele arcuit, adevărate bestii ce se iubesc cu aparatul foto. Ok, se poartă, ştim cu toţii, dar ar fi o chestie interesantă dacă pozantele ar fi fotomodele, doar că nu sunt. Aceste modele wannabe au puţin peste 8-9 ani şi nu trec de 11.

Nu pot pricepe cum au ajuns ele să facă acele pictoriale, nu înţeleg cine le-a inspirat şi cine le-a sfătuit. Care sunt modele lor în viaţă şi de ce acea viaţă nu e normală? Pe vremea mea, copiii se jucau, asta le era treaba. Se jucau până oboseau, luau o pauză şi reveneau la joaca lor ostenitoare.

Da, acum exagerez, evident că ei se mai joacă. Dar pe laptopul roz procurat de tatăl mult prea mândru de fiica sa, care habar nu are să vorbeacă, însă tastează de zor pe mess. Bineînţeles că cer prea mult de la un copil. Dar, pe mine mama mă păcălea de fiecare dată cum că dacă fac un anumit lucru, voi primi ceva în schimb. Şi de cele mai multe ori, nu primeam. Dar, asta nu m-a împiedicat să ies la joacă. Şi să cresc. Şi să respir.

E doar o slabă impresie de a mea, cum că, în ziua de azi, copiii sunt prea răsfăţaţi?

Oricum, am observat că Hannah Montana asta schimbă tot. E mult prea mult roz în jurul meu, şi s-a demonstrat ştiinţific că această culoare instigă oamenii la violenţă. Serios. De asta piţipoancele au botic, pentru a emana violenţă şi dacă nu mă placi, vei suferi - am desluşit întregul mister ce plana asupra conceptului "cocalar - piţipoancă".

Se spune că ne naştem egali, că avem aceleaşi drepturi. Am fost lăsaţi să credem asta, iar sintagmele au fost valabile o perioadă. Toţi eram frumoşi în ochii propriilor noştri părinţi, asta până când s-au inventat concursurile de frumuseţe. Nu mă refer la cele Miss Universe, ci la cele pentru copii. Asta mi se pare destul de aiurea. Ar trebui interzise. Ok, e bine să fim competitivi, dar ne putem concentra şi pe altceva în afară de frumuseţea exterioară??? Nu cred că e prea bine nici pentru fetiţele alea de 3-4 ani care participă. Ce viaţă traumatizantă vor avea. Dacă nu câştigă îndeajunse concursuri, se simt ca naiba! Nu e mai bine să se simtă ca naiba, în cazul în care iau note mici la şcoala? sau... nu ştiu.

Eu, una, m-am săturat să trăiesc într-o asemenea perioadă, în care, fiecare fetişcană se crede model. M-am săturat de boticuri, poziţii cât mai obscene în faţa unui telefon mobil sau web-cam. M-am săturat de falsitate, de toate astea şi muzică de consum.

Cel mai rău, e faptul că această boala, care a cuprins întreaga planetă, nu are leac, antidot.

Fuse şi se duse.

S-a alăturat şi ea Clubului 27. Nu credeam că se va întâmpla.

Acum doi ani am văzut, din greşeală, un documentar pe VH1. Era despre muzicienii care au murit, din diverse cauze: droguri, depresii => sinucidere, la vârsta de 27 de ani. Mă rog, după ce au fost menţionaţi toţi cei ce au murit (Kurt Cobain, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison şi Brian Jones - ciudat, în afară de Cobain, numele tuturor începe cu "J") şi cauzele morţii lor, în documentar se preconiza moartea artistei Amy Winehouse, care mai avea doar 2 ani şi împlinea 27 de ani.

Astăzi, mai mult ca niciodată am început să lălăiesc piese de-ale ei. Fredonam melodii întruna, mai mult în gând, că oricum nu mă mai suportă ai mei. Iar azi, prin oraş, evident, venise vorba de droguri şi automat mi-a revenit Amy W. în minte. Şi mă gândeam că a trecut ceva vreme de când văzusem documentaru' acela şi tipa e încă în viaţă. Nu ştiam exact cât timp a trecut, câţi ani mai are tipa. Mă gândeam că am văzut recent un concert al ei şi, desigur, momentele de neuitat din ultimul concert, când aruncă cu microfonul în public. Mă gândeam că ea a reuşit să treacă peste aşa-zisul blestem. Toate astea, chiar azi. În seara asta, ajunsă acasă, deschid pagina de facebook şi văd că o amică din Olanda (care face nişte coveruri Anouk minunate - tipa se numeşte Marijke Mamaril, youtube her) avea postată o piesă de-a lui Amy şi mesajul R.I.P.

Am crezut că e o glumă sau că a înnebunit, după care deschid repede toate paginile ziarelor pe care le citesc şi văd mare ştirea: Amy Winehouse a murit!!!

Fuck it! N-a reuşit să rupă blestemul şi să reziste până împlinea 28. Nu asta e ideea. Ideea e că îmi păare tare rău că s-a dus. Cred că e una din drogatele mele preferate. A fost. Adică, nu o condamnam că se comporta aşa, măcar era o artistă sinceră. O voce cu adevărat bună.

A intrat în marele Club 27.

Pregătiţi-vă de ştiri interminabile cu şi despre ea. O săptămână de acum înainte, mass-media o să vuiască. Păcat.

3!!! în blogu' meu....

Hello, hello!!! A auzit cineva de Dj K-Lu?? m? Nimand? Kind of trist, then. Ar trebui să audă cât mai multă lume de el. Şi va auzi!!!

K-lu, pe numele său Alin Constantin, este din Hunedoaaaaaaraaaaa şi cam face legea în materie de muzică prin Timi. Mixează în cele mai faine locuri din oraş, a colaborat cu muzicieni adevăraţi, instrumentişti, e invitat la cele mai faine festivaluri (de exemplu Street Delivery) şi e parte din trupa Beat Bang!

E diferit, pentru că inserează fragmente din filme româneşti vechi. Şi toate sună bine. Ah, un ardeleano-bănăţean fain!

Vă place comedia? e una din piesele prin care eu am auzit K-lu... şi mi-a plăcut. Prea multe nu am de zis despre distinsul domn, doar că mă super mândresc că am o oarecare legătură cu el. Şi e suuuuuperrrr. Nu eram eu cu genul ăsta de muzică, dar Timişoara m-a schimbat, am ajuns să caut piese dubstep-ate pe net... mă întreb... oare Metallica găsesc? hm...

Oricum, vă dau 3 piese marca Dj K-lu. Enjoy it!!!

1. Glonţul împotriva râsului

2. Chestii, socoteli

3. Vă place comedia?

Sper să nu-l fure Bucureştiul.

Macadam...

De ce? De ce ascultă lumea muzica aia? De ce îi place cuiva să vadă o trupă de băieţi care ţopăie şi îşi mângâie propriii pectorali? Asta nu e, pur şi simplu, libidinos? Pe bune, chiar îi place cuiva? serios acum.

Aşa, şi acum că am trecut peste starea mea de frustrare maximă în legătură cu unele feţe din peisajul pseudo-muzical, totodată, pseudo-românesc (toate piesele-s în engleză), să trec la altceva.

Poate ceva serios, poate chiar politic sau poate nu. Mă cam paşte - nu în sensul propriu - un test cam... cum să-i spun?... un test. Asta e important. E un test care cam triază. Tot anul va pica. Sau cel puţin aşa se presupune. E un test simplu, în teorie, de gramatică, ortografie şi toate cele. Recunosc, îmi place să corectez texte şi să mă dau cultă (asta se întâmplă doar în capul meu), şi am observat că mă descurc la asta. Însă faza e că trebuie să explic de ce se întâmplă unele chestii şi de ce o virulă trebuie pusă acolo unde trebuie să fie. Nu mă pricep la explicat. Eu voi încerca să-l corectez şi atât.

În altă ordine de cuvinte, în camera mea e destul de linişte. Se pare că eu şi cu colega mea facem tot posibilul să ne evităm. Sau aşa mi se pare. Oricum, când eu încerc să-i vorbesc, parcă sunetul propagat se opreşte, şi e blocat de o uşă - termopan, că e la modă - şi-mi răspunde foarte sec. Asta dacă-mi răspunde. M-am gândit, şi m-am gândit, şi m-am gândit (pe mine mă, m-) din nou şi am ajuns la concluzia că sunt naşpa. Dar e ok. Va trece perioada asta de tăcere voită şi vom ajunge la tăcerea-de-sesiune. Ei bine, se pare că voi avea profesori ce mă vor medita. Îmi sunt colegi. Dar eu am făcut MATE-INFO şi memoria mea e praf, deşi nu din cauza unor chestii verzi şi cam ilegale ce determină pierderea memoriei, ci chiar din cauză că uit. Nu pot explica. Deci, am cam uitat toate noţiunile gramaticale deprinse în 5-8, şi cu greu mi le mai pot aminti. E ok.

Am spus vreodată că am început să experimentez lucruri?

Am văzut un film pe care mi l-a recomandat un prieten (pot să-i spun din nou aşa), care se numeşte The Secret. Cred că s-a auzit de el. Dacă nu, pe cuvânt de visatoare cu ochii deschişi, merită văzut. E un fel de documentar, da' sunt şi elemente cinematografice pe acolo. Mă rog, ce se spune acolo e important. O să cuceresc într-o zi Pământul, voi găsi leacul cancerului, voi instala pacea mondială - deşi asta s-ar contrazice cu un alt documentar pe care l-am văzut aseară, Zeitgeist: Moving Forward - voi implementa o nouă politică şi cel mai important, voi salva delfinii (şi poneii, opţional)!!! Ziceam că încerc chestii şi am încercat. Mi-am dorit ieri să primesc o cafea şi, ieri, nu am primit, daaar am primit azi. Mi-a dat-o chiar profa de la TLS: TV. Am rămas surprinsă, dar mi-a prins bine!

Şi acum întrebarea care mă macină de mult: de ce fac botic tipele care-şi fac poze în oglindă??? Deeeee ceeeeee???

[guess who, connect-r, inna, antonia, alexandra stan, deepside, contryside, any other side DJs they all suck, tocmai de aia nu le scriu numele cu majuscule]

Macadam, macadam...

Timishort

S-a încheiat festivalul de scurtmetraje Timishort. S-a încheiat fix în seara în care aberam despre treaba cu Lucrul meu. Îmi cer scuze că nu sunt promptă şi nu redau informaţia în momentul în care trebuie. Sau că nu mai e de actualitate. Dar, acum am timp să stau şi să scriu.

Timishort s-a desfăşurat în perioada 4-8 mai, în două cinematografe din centrul Timişoarei.

Trebuie să recunosc că nu am fost chiar zilnic la calupurile de scurtmetraje, însă la cele la care am fost mi-a plăcut mult de tot. Evident, ca tot omu' sănătos şi întreg la cap, am fost la deschiderea festivalului, m-am îmbulzit şi eu acolo. Sala plină. Eu, pregătită de un calup de 4 filmuleţe din astea scurte PLUS filmul de deschidere. Păream şi eu puţin intelectuală, o tanti căreia îi place ceea ce se întâmplă pe plan cultural şi care, de asemenea, înţelege artă, chiar şi numai noţiunea de "artă".

Mă pregăteam să comentez cu doi colegi despre ceea ce regizorul voia să exprime în fiecare din filmuleţ, când a început: un film despre una care e prostită de unul. Ăsta chiar a fost interesant, spunea o poveste, ne ziceam noi. Dar vai, ce va urma, oare ce va urma??? şi a urmat. Da, a urmat un superb film despre nimic numit Trecere prin baldachine. Aici nu am înţeles nimic, deci m-am abţinut de la comentarii. Ulterior, am cam comentat. Mai apoi, încă un film incredibil despre nişte unii care culegeau fructe de pădure. Superb, mirific şi multe alte chestii de gen!!! Finalul calupului de sm a fost unul apoteotic, un mirobolant scurtmetraj despre două tipe la duş. Una se mută şi nu vrea să-i lase pisica celeilalte. Bun şi acum că am tratat atât de superficial ceva ce a fost selectat să deschidă un festival de acest gen, o să spun ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut scurtmetrajele din competiţia naţională din cea de-a doua zi a Timishort, şi anume: Fotografia - în regia lui Victor Dragomir, Draft7 (Luiza Pârvu), Skin (joacă Maria Mitu, a fost o vreme "în derivă") şi După-amiază în Drumul Taberei.

Din cele patru, cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut Fotografia. Nu ştiu de ce. Probabil pare genu' de film care nu spune nimic. Dar spune. Sau cel puţin mie mi-a spus. E vorba despre un domn care vrea ca fiul său să-i facă o fotografie. Fiul lui, Claudiu e mai mereu pe fugă, şi se rupe de Bucureşti pentru câteva minute, o dată la o lună, când îşi vizitează tatăl. Tatăl e interpretat de Victor Rebengiuc şi stă undeva la ţară. De mult îşi doreşte ca fiul său să ajungă să-l fotografieze. Ajunge Claudiu (Şerban Pavlu) însoţit de un prieten şi, desigur grăbit să se întâlnească cu nişte amici, îşi zoreşte tatăl, care era trist că nu se pregătise pentru acea poză. Avea nevoie să i se facă un portret, dar el vrea să îmbrace costumul cel bun. E un om calm, domol, pe când fiul lui e grăbit şi nu are răbdare. Claudiu îi spune să se îmbrace mai repede că nu are timp şi nu-şi lasă tatăl nici măcar să-şi ia pantalonii pe el. Îi face o serie de fotografii şi pleacă. Mie, scurtmetrajul mi-a arătat discrepanţa între generaţii, dar şi cum poate un copil să aleagă prietenii în detrimentul propriilor părinţi. Pentru ce trebuia ca domnul-tata-lui-Claudiu să fie bine îmbrăcat? Păi, eu m-am gândit că voia să arate bine acel portret lângă cel al soţiei lui, care murise în urmă cu ceva timp. Practic, e un fel de pregătire pentru moarte. Se gândea că probabil nu mai are timp, aşa cum nici măcar fiul său nu mai avea timp pentru el. Asta mi-a transmis.

Desigur, au mai fost câteva scurtmetraje interesante, cum ar fi Cutia. Sau nu ştiu, altele, în orice caz. Dar ăsta, mie mi-a plăcut cel mai mult!

Festivalul Timishort s-a încheiat duminică seara, iar filmul de încheiere a fost Periferic. Despre ăsta nu am cuvinte. Nu pot comenta.

În principiu, a fost singurul festival de scurtmetraje la care am fost şi care mi-a cam deschis apetitul pentru aşa ceva.

Ah, peste exact o lună vine Street Delivery! iuhuuuuu!!!!

StudentFest.

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

fight

Să înceapă cursul de lupte!!!

Ah! Sunt aşa de pregătită să învăţ să mă lupt! Spun asta, pentru că tocmai am aflat că am luat examenele, cu excepţia unuia, la care, sincer, ştiam că o să pic, încă din clipa în care am păşit în amfiteatru. Am promis că o să vreau să învăţ să mă bat, dar doar după ce termin cu toate examenele. Nu ştiu dacă o să fiu bună la asta, evident, la început, voi primi pumni în faţă, spate, profil, mandibulă, maxilar, pleoapă superioară, chiar şi inferioară, mi se vor smulge cerceii, cu tot cu lobul urechii şi voi avea cîte-o cicatrice ici-colo, dar, voi şti să mă lupt!!! Bătaile vor fi mai crude decât cele din stradă, cum mi-a fost dat să văd acum o săptămână, în plin centrul Timişoarei. Nu contează, important e că domnul bătut cu pumni şi cu picioare, la propriu, s-a ridicat de jos, începând să adreseze superbe apelative distinşilor domni ce l-au imobilizat şi i-au acordat, cu politeţe, ba o tibie, ba câte o palmă părintească, doamnele ce stăteau lângă, scoteau sunete inimaginabile, mai ceva ca la operă, purtau veşminte colorate, înflorite, extraordinare. Bine că totul s-a terminat cu bine. Era o vorbă ce-mi plăcea: mai bine să fie bine, decât să fie rău! Găştile Grupurile civilizate au făcut pace, într-un sfârşit, iar toată lumea prezentă în minunatul centru, a plecat liniştită şi cu sufletul împăcat. Am deviat de la subiect... nu mai ştiu ce voiam să spun. Să scriu. Ăăăă... da...AŞA! Ştiu. Am spus că la început, bla-bla-bla, voi şti, baremi, să mă bat! Pe parcurs, o să înşfac şi eu câte un fir de păr, or voi da un dos de palmă. Eu o să mă bat doar metaforic, sper (!?!),... deşi, poate, chiar şi... ne-metaforic.

Home again. Deja m-am obşnuit să stau acasă... m-am reobişnuit. N-are legătură cu ce voiam eu să zic.

[- Am luat 9 la ultimul examen. Cel de care-mi era într-un fel frică, dar eram fericită că pot să scriu ce am înţeles eu din ce ne-a fost dat să citim/învăţăm. - ]

Transmisiunea noastră se încheie aici. O zi frumoasă, dragi cititori (ştiu că nu citeşte mai nimeni, da’ na, zic şi eu, se mai distrează omu’ ), ne recitim data viitoare, când voi revenii cu informaţii noi, şi, sper, de mare ajutor pentru întreaga omenire!

Program justfight!

Var a, b, i, n: real;

s:=suma;

Let the smth begin!

S:= s+1;

If s:=0 to 1 then...

....

Writeln(„pumni”,’,şi,’,”picioare”)

Readln(pumni şi picioare)

End.

ERROR 129 + 341 & 509: YOU DIDN’T SCRISĂŞI CE TREBUIE IN THE PROGRAM!!!

vine, vine primăvara

Vine, vine priiiiiiiimăvara

se aşterne-n Timişoara...

floriclele-n părculeţe...

da'-i tot noroi pe străduleţe...

Nu contează, las' că-i bine...

primăvara, iaaată vineee

iarba creşte-n gospodării,

iarăşi văz veseli copii...

Printre blocuri şi canale...

Iarba o să creaaască mare...

făr' de mirosuri fel de fel...

primăvara nu-i la fel...

pampam

această poezie este, mai ales, inspirată de oamenii veseli din complexul studenţesc.

mhm

o trupă intervievată după un concert susţinut în Cluj:

Reporter: cum a fost atmosfera?

membru1: Ca de fiecare dată, atmosfera a fost incendiară. Tot timpul ne place să venim aici, deoarece avem nişte concerte minunate, de fiecare dată, iar Clujul este unul din oraşele noastre preferate.

Reporter către membrul2: aceeaşi întrebare şi pentru tine..

membrul 2: nu te aud!... da, incendiară, minunată.

Reporter către membrul 3: dar dumneavoastră, cum vi s-a părut atmosfera?

membrul 3: Bă, mie mi-o fost cam frig... era să mor de frig, că nu am avut un tricou de schimb, şi am rămas în ăsta...

Reporter: Lasă, că e bine să mori la Cluj... un mesaj pentru acest oraş..?

membrul 2: Bă, aşteaptă-mă în faţă la Mac, vezi că vin!