Când amărâtul
ăsta de suflet e în agonie, de obicei, nimic nu mă opreşte să izbucnesc în
plâns. Dar, rareori se întâmplă să ascult o piesă muzicală şi să simt cum
sufletul mi-e mângăiat şi alintat. Musai să fie o piesă lentă, da’ nu neapărat
de dragoste. O chitară. Şi nişte acorduri pe care încă nu le-am învăţat. Şi nu
le voi învăţa, că-s prea leneşă. Cu
toate astea, sufletul, mângâiat fiind, îmi gâdilă glandele lacrimale. Şi plâng.
Nu de supărare, nu de fericire. E ca atunci când în sfârşit fac pace cu mine.
Cred că aşa se simte. Nimeni din capul şi personalitatea mea nu flutură steagul
alb, încă.
Cântă chitară,
cântă. Zdrăngăneşte-mi furia şi arunc-o departe. Vânează-mi ura pentru viaţă şi
fă-mă bine. Încă o propoziţie din asta şi mă iau ăştia în Lala Band. I’m that
good. Cel mai mult îmi place că muzca asta,
indiferent dacă am mai cunoscut-o înainte, ea mă duce pe meleaguri unde
sigur am mai fost. Aceiaşi nori, acelaşi vânt şi câmp deschis. Se lasă tot
cerul pe tine, într-una din cele 50 de nuanţe de gri, if you know what i mean.
Şi nu mă refer strict la chestia aia dubioasă la care nu o să mă uit şi promit
că nu voi citi nici cartea. Îmi place prea mult griul ca să-l stric cu nişte
texte scrijelite de un om prea horny. Scrisu’ ăsta s-a născut din dorinţa de
a-mi exprima o simplă stare pe care mi-a transplantat-o piesa aia drăguţă din
Californication. Deja vorbesc prea mult despre serialul ăsta. Chiar trebuie să
ştie toată lumea că-l devorez ca şi cum aş devora un ou kinder, înfometată de
fapt după surpriză? Am exprimat starea, linişte şi alifie de suflet. Mulţumesc
oricărui nene care s-a gândit că e melodia potrivită pentru aşa ceva. Presupun
că în momentul în care pacea se va lăsa peste mine şi mine, voi compune o
alifie sufletească. Păcat că nu ştiu chineză
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu