pierde-vreme

Mergeam cu soarele prin noi...
După-amiezile astea de iarnă, care aduc mai mult a toamnă, mai nou, le petrecem afară. Cel mai mult îmi plac plimbările lungi până la apus. Doar atunci soarele îşi picură căldura amurgului în ochii noştri. Atunci, când cerul are un număr limitat de nuanțe, şi alea pastelate, mă simt recunoscătoare. Şi nici măcar nu realizez pentru ce mai exact. Bocancii vor să stea în tihnă în vremea asta şi punem pauză plimbării ca să urmărim un sfârşit blând al unei zile reci. Am citit undeva că în capul nostru putem auzi 7 voci care vorbesc simultan despre lucruri diferite. Şi asta e absolut normal. Ale mele fac doar prezența, după lecturarea acelui articol. Se întreabă una pe cealaltă dacă sunt toate acolo. Şi se numără. Ultima oară erau doar 5. Am surprins un dialog ciudat şi sec:- hei... e cineva acolo?
-... da, eu. Oare suntem doar două?
- nu, sunt şi eu aici.
- şi eu.
- şi eu.
- despre ce am putea vorbi?
- auzi, dar voi ştiați că suntem?
- şşşt! Cineva ne pândeşte.
M-au prins trăgând cu urechea. De atunci nu le mai aud.
Mi-am mutat privirea spre bocancii unui plimbăreţ. Să le ofer o ţâră pace vocilor speriate din capul meu. Bocancii maronii închis pândesc o gâlmă de pământ.
- DĂ-I UNA! DĂ-I UNA! spunea cel mai curajos gând al meu.
O satisfacţie mare mă îmbrăţişează când văd că telepatia funcţionează în parcul ăsta. Din gâlmă se face o groapă ce poartă până şi numărul ce determină mărimea piciorului. Colegul de plimbare îşi ucide, cu o ultimă suflare, ţigara şi o înmormântează în gheata imprimată pe sol. Netezeşte totul, gâlma dispare şi ea. Parcă nu a fost nimic niciodată acolo.
Subiectele noastre de discuţie se nasc şi mor foarte rapid. Râdem puţin de fiecare şi mai născocim ceva.
Soarele a plecat de mult. Am rămas doar noi 4 într-un parc rece. Luminiţele din coroanele copacilor-de-parc au început să ne dea lumină. Nu mai stăm nici noi mult. Degetele mi-au înţepenit în căutarea unui buzunar parţial încălzit. Nu mai stăm mult. O singură privire înspre crengile acum luminate bine îmi aduce o amintire recentă. Mă învăluie cu căldură, dar doar vizual. În rest, e încă rece, dovadă sunt aburii ce ne părăsesc gurile de fiecare dată când vrem să spunem ceva.
nu am mai stat mult.

Momente şi fotografii

Aaaah, tehnologiaaaa. Cine nu o iubeşte? Cine nu se poate declara pierdut odată cu ea? Telefoanele performante, mai mult sau mai puțin, au devenit un fel de prelungire a brațelor noastre. E parte din noi şi ne consumă chiar mai repede decât bateriile de smartphoane. Asta dacă nu cumva eşti pe filmu': "hei, ai grijă ce spui la telefon. Suntem ascultați! Ei aud totul! Nu poți avea încredere în nimeni!", şi atunci inventezi tot felul de coduri, că şi unui cuvânt normal îi găseşti ceva eufemism, dar într-un fel atât de ascuns, că nici tu nu mai ştii de fapt ce ai vrut să spui. Şi atunci dai vina pe interpret. Şi telefonul tău probabil e un nokia 1300. Să nu poți fi interceptat.
În altă ordine de idei, cred că am ceva probleme din astea ciudate, şi anume, mă ataşez de lucruri. Emoțional. Sau ceva de genul ăsta. Păi pe vremea mea, în minunata perioadă a liceului, primisem primul meu telefon cu cameră foto. Era un samsung cu o cameră extraordinar de slabă, un telefon care nu permitea nici transferul prin infraroşu (asta dacă îşi mai aminteşte cineva epoca aia), darămite bluetooth. Şi nici card nu puteai băga (a se citi "insera"). Am spus asta ca să aranjez un pic terenul. Am ținut de telefonu' ăsta mai ceva de cum a ținut el de mine. Abia în vara asta m-am lăsat convinsă să îmi las samsungul, sărmanul, liber. Nu mai putea nici el. Carcasă nu mai avea de vreo doi ani. Nu mai răspundea la comenzi, şi alea erau extrem de puține. Dar nu voiam să renunț. Pentru că acolo aveam nişte poze foarte dragi mie. Puține, cât suporta preistoricul meu fost telefon. Pe fostul aveam poze, sau ceva ce aducea a poze destul de întunecate, de la un concert. Pe atunci, telefonul meu era destul de ok, şi era cool să-l foloseşti ca pe un instrument de captat imagini. Vița de vie. Asta aveam acolo. Câteva imagini. Pentru alea vreo 5 poze ce nu le puteam transfera pe nimic, în niciun mod, doar pentru ele nu puteam accepta o ulterioară înlocuire. Primul meu concert, cu primul meu telefon, memorat acolo. De fapt, doar fragmente. Nici nu contează. Ideea e că şi pentru câteva amintiri imprimate, nu voiam să pun punct relației noastre toxice. Mai mult pentru el, că el a suferit, fizic, chiar.
Acum, cu ăsta nou nu reuşesc să îmi fac amintiri cu un impact asemănător celui de atunci. În ăsta nu pot băga fotografii memorabile, pentru că are destul de multă memorie şi mi-ar bubui capul doar la gândul că sunt atâtea lucruri foarte tari de reținut. Cel nou şi performant, aka actualul, colecționează apusuri de soare, lumini, culori şi umbre. Dar şi astea sunt balsam pentru suflet. Dacă ştii exact cum să intri în starea cerută de fotografie sau pur şi simplu să fii fericit că ai fost martor la lucrările astea spectaculoase făurite de natură.
Se spune că îți poți da seama foarte uşor ce lucruri iubeşte un om doar dacă te uiți printre fotografiile respectivului. Just.
Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.

ApocaLipsa

700 de milioane de oameni, adică aproximativ zece la sută din populaţia Pământului, ar putea muri în mai puţin de două luni. Asta pentru că, potrivit unei avertizări făcute pentru agenţia spaţială americană NASA de un monah tibetan, pe 21 decembrie planeta va fi afectată de fenomenul "zona zero", când dispare câmpul electromagnetic al tuturor obiectelor. Drept urmare, la ora opt dimineaţa, ora Moldovei, peste Terra se va lăsa bezna şi haosul - spune realitatea.net.

Deci da, două lucruri sunt clare: ApocaLipsa nu a mai fost amânată şi vine în 21 decembrie, ora 8, dar ora Moldovei. Vine, prietene. Şi nu glumă. Conform articolului ce l-am citit acu' vreo două zile, îi musai să ne ascundem în case, cu perdelele trase, în clipa în care haosul vine şi se aşază peste întreg Globul Pământesc. O colegă îmi spunea astăzi că ea are mare încredere în ceea ce zic tibetanii, că poate mayaşii... na, cu al lor calendar, şi-or fi spus: bă, am scris destul, ia hai să facem noi altceva. Şi de asta se întrerupe la 21 decembrie.

Aşadar, un monah tibetan prevesteşte lumea, anunţând-o să-şi facă provizii din timp, pentru că în luna “cadourilor”, Moşul vine şi ne aduce următorul dar: face în aşa fel încât Pământul va trece prin zona zero. Astfel, dispare câmpul electromagnetic al tuturor obiectelor. Proviziile trebuie să fie făcute pentru două luni, pentru că în ziua de 7 februarie - cu doar 7 zile înainte de ziua îndrăgostiţilor - şmaf, reapare acel câmp electromagnetic.

De asemenea, tibetanul recomandă ca noi să închidem geamurile şi să le acoperim cu perdele dense sau jaluzele. Nu trebuie să facem greşeala de a admira priveliştea, pentru că vom vedea şi auzi lucruri pe care în mod normal nu le precepem. În felul ăsta vom înnebuni. Aşa spune tibetanul, nu eu. Pe mine m-a prins ideea asta şi  mi-ar plăcea să ştiu ca măcar unul din scenariile astea care se tot scriu, săptămânal, nu neapărat să se adeverească, dar măcar să facă cineva un film sau ceva. Că mă interesează să ştiu cum vor decurge lucrurile.  Scenariul ăsta mă interesează tare mult. Cumva, am o plăcere bolnavă de a experimenta asta.

Oricum, după ce tot acest coşmar se va încheia (ce formulare am şi eu, clişee, domne’), umanitatea va învăţa mai multe despre spiritualitate. Se vor developa diverse învăţături spirituale, ştiinţifice  şi sisteme alternative de dezvoltare a individului. Dar asta doar în ţările dezvoltate. Deci noi nu avem cum să fim mai spirituali. Nu se poate şi asta e. Poate se activează toate chackrele. Poate o mare parte din România va muri, că la noi curiozitatea e mare şi deschidem uşa oricui. 

Dacă simte cineva nevoia să citească articolul, here it is.

Atacul urşilor

Ce-a zis Vulpea la Arici? a înnebunit Ursul! A înnebunit şi atacă. Tot ce prinde. De nebun, de aia şi scriu că a înnebunit. Nebunia, aparent, a devenit un laitmotiv. Acum că am memorat definiţia laitmotivului, voi repeta cuvântul ăsta, şi anume: laitmotiv. Poate laitmotiv va fi laitmotivul acestei postări extrem de interesante.
Am reuşit şi eu să fiu matinală, într-una din zile, şi am fost în picioare la 8 fără ceva. M-am uitat şi eu, ca tot omul, la ce era la teve la acea oră - 'Neaţa cu Răzvan şi Dani - nimic interesant atunci. aşa că am dat pe silent şi m-am ocupat de alte lucruri. Io am zis că e o postare super. M-a lovit inspiraţia uitându-mă la ştiri. Bahmu' are o perfuzie în mână, în caz că interesează pe cineva. Şi Moartea din Carpaţi a intrat la facultatea de istorie. Moroşanu a intrat al treilea. Câtă informaţie utilă. Bănuiesc că are o mare însemnătate pentru mine să ştiu despre toate aceste fenomene ce se petrec doar la noi în ţărişoară. Ţinând cont că perfuzia Bahmuţencei e importantă pentru existenţa mea pe această planetă, cum de asemenea, e la fel de importantă şi realizarea lui Moroşanu (btw, kudos, nenea!), având toate astea în vedere, şi ce am făcut eu e relevant pentru toată lumea din lume. Deci, l-am amuţit Răzvănică şi am aşteptat să înceapă Badea. El vorbea despre urşi. Urşii ce atacă oameni inocenţi. Cum trec ei, oamenii adică, prin pădure, cum - haţ! - mi prind urşii şi mi torutrează. Io nu am mai auzit de aşa ceva în toată viaţa mea. De când mă ştiu eu. Cum tu ca urs să ataci un om simplu care vânează liniştit şi paşnic urşi? O mare prostie, jur. Săracu' om a rănit şi el un picuţ acolo, un urs, iar nenorocitul a ripostat. Asta e nouă, am auzit eu, acum, la ştiri. Nenea vânător, care era prin pădure cu 5 invitaţi din nişte ţări, în timpul lui liber, adică atunci când nu e vânător, e pădurar. Şi mno, împreună cu cei 5 + un alt amic pădurar, se plimbau ei cu puştile pe umăr prin pădurice, după doi urşi. La un moment dat, vânătorul-pădurar, zăreşte (în zare) un urs. Ţinteşte şi trage. Doar îl răneşte. cu glonţul lui aurit. Ursul, nervos nevoie mare, a tresărit, şi cumva lovit în orgoliu, şi probabil şi în vreo parte a corpului său de urs nebun, s-a întors ca în genericul de la Tânăr şi neliniştit şi, şmaf! L-a atacat pe omul-vânător-pădurar. Aşa ceva... Şi ursul era tânăr. Cu siguranţă era neliniştit. Ieri a fost vremea urâtă şi căutările urşilor răzvrătiţi au fost suspendate, dar de azi... Feriţi-vă, urşilor!
Ţin minte că unul din scenariile apocaliptice suna ceva de genul: în viitor vom construi nişte roboţi destul de inteligenţi care vor prelua controlul asupra lumii. şi ne vor înrobi, pe noi oamenii. Asta înainte să ne omoare. Dar, cumva cred că urrrşii le-o iau înaintea roboţilor. Va trebui să le facem rost de miere şi să le dăm toate tomberoanele cu gunoi pe care le avem. Ne vor obliga să facem constant gunoi. Iar ursul, regele berii în România, va decide cum vom muri. Izgoniţi prin păduri şi vânaţi.
Ah, şi tot de dimineaţă, am prins cel mai minunat răsărit de soare - şi primul, din această vacanţă - nori grei, gri şi care scăpătau picuri de ploaie, iar soarele era superportocaliu... a fost ceva superb...

tri li li lililili, la la lalala, la la lalalala!

Am mai povestit eu, oare, cum mă voi îmbogăți? Pentru că se va întâmpla. Nu știu cât de curând, dar lucrurile se mișcă. Și o să văd lumea, lumea-ntreagă! Sper să am şi însoţitor. Adică, să nu se îndoiască de calităţile şi talentul meu, ambele incomesurabile. Desigur, modestia nu-mi lipseşte. Ăsta da clişeu. Irelevant. Vreau să spun cum mă îmbogăţesc. Înainte de a fi o jurnalistă serioasă, care o să facă reportaje din întreaga lume şi o să stea de vorbă cu artişti importanţi, bineînţeles că o să fiu implicată şi în partea cu politica. Duamne, câte mai vreau să fac pe partea asta cu jurnalismul. Dar, înainte de toate, pun pe picioare o afacere. O să mă îmbogăţesc din făcut brăţări. Mai am un pic şi mă cred. O să-mi iau crush-u' cu mine prin lume şi o să vedem cele mai faine locuri evăr. Aş vrea să merg în Irlanda şi Islanda. Şi Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda şi... oh, nu mai ştiu. Ulterior, din imensa avere pe care o voi deţine, îmi voi achiziţiona o insulă. Dac-aş avea... o insulă...  O insulă frumoasă în Grecia. Că tot sunt la reduceri acuma. Mai aştept să scadă preţurile.
Va fi minunat, pur şi simplu, minunat!
[Mă dor ochii. Mă dor, mi-e somn, dar nu pot să dorm. Mâine, adică azi voi bea una din cele mai super cafele evăr. Sunt nerăbdătoare. Nu vreau să dorm, că mă ia frica. Nu-mi place liniştea noaptea.]
Am câteva comenzi, dijea. Totul merge pe comandă. Offf, va fi minunat. Abia aştept să-mi cumpăr o cărticică minunată după prima recoltă. Şmaf, am mai omorât un ţânţar. Da, sunt criminală în serie, zburd după ei, la 03:00 a.m. Se duc cele mai puternice bătălii aici, pe strada Ofcea, undeva în Timişoara. Nu mă pot concentra la brăţări... By the way, brăţeăile se pot vedea pe facebook-ul meu. Cine nu are... să-şi facă. Vorba profesorului meu preferat, care, din păcate, semestrul ăsta nu mi-a mai predat nimic. O să iau o pauză de două săptămâni, merg acasă, o să-mi doresc să fiu în Timi, că deh, acum am un motiv superserios. Şi înainte aveam, dar acuuum... Ai, ai, ai, puerrrto Rico! Aşa, stau două săptămâni, după care altele două prin Bucureşti! O să merg la TVR şi o să mă văd cu nişte oameni faini. Cel mai super e că merg cu oameni şi mai faini. Duamne... o să mă distrez. Finally the herbs come around!

eu vara bag somn. până la orele prânzului

Cea mai zi călduroasă pe care am trăit-o leitli. M-am trezit, că m-or trezit, altfel nu mă trezeam, şi cum m-or trezit, cum m-o lovit căldura. Am vrut să o sun pe mama, să-i zic de bine, că deh, e ziua ei, da' mi-o dat ocupat. Mă sună ea, dacă e. Nu mai am chef să scriu, deşi unul din statusurile mele de pe faţăcarte spune: am un chef nebun de scris. Dar mai am şi alte statusuri, gen: momentul ala grozav cand afara sunt peste 40 de grade la umbra, iar tu ai langa cel mai rece cola cu cea mai multa gheata din lume!!! - dar, desigur, cu diacritice. Ştiu că nu-i pasă nimănui de statusurile mele sau ce zic şi scriu, doar că Bubu, here comes Bubu, mă întrebase într-o zi că de ce nu mai scriu. Răspuns logic: că nu am ce, m-am plictisit, nu am chef. Aş scrie, dar cum doar tragediile din viaţa mea + frustrări, doar astea mă inspiră, iar totul e aşezat perfect, nu prea mai am ce să scriu. Tre' să mă calce cineva pe nervi şi cozi şi pe urmă scriu. Tot ce vrea Bubu scriu. Btw, că mi-e lene să scriu apropo, când mai facem un superinterviu cu un superom sau fix supertu, superbubu?
În altă ordine de idei, am pus de-o afacere din care mă voi îmbogăţi! Şi o să-mi cumpăr o insulă, dac-aş avea o insulă, şi iau numa' pe cine vreau acolo. Muhahaha!!! Da, sunt rea şi egoistă. Şi mai eram ceva, da' am uitat. Am pus, şoc!, spre vânzre, nu mai mult sau mai puţin decât PATRU, fix 4 brăţări, dintr-alea din noduri. Iar eu tot îmi aştept banii, oricum insula o voi avea!
Îmi vine a scrie şi nu am ce... Mi-ar plăcea ca ăsta să fie un blog frumos şi interesant, mai nou citesc blogul ăsta, că-i proaspăt. E un nou prieten pe care am impresia că-l ştiu de-o viaţă. Dar nu-l ştiu decât de câteva săptămâni. Ba nu, mai bine de-o lună. Deci, câteva săptămâni. 
Ah, daaaa, am fost la Radna şi cetatea Şoimoş. Am urcat ditamai dealu', să cucerim cetatea. Priveliştea e grozavă, călătoria superbă, cel puţin aşa mi-a părut mie. O să postez câteva poze pe aicişa.
Maaamaaaaaaaaa, la mulţi ani şi nu mai dormi vara!!!

observa... buletin de stiri

Iubesc ştirile de după-masă. Sunt atât de complexe. Şi sunt ştiri de calitate. Astărzi, sufletu' mi-a fost umplut când am auzit de doamna care a ieşit la plimbare cu pruncul de numai câteva săptămâni, într-o geantă de voiaj. Minunat. Tanti se gândea să nu-l lase pe "micuţ" singur acasă cât timp ea mergea la cumpărături. Poliţia a însoţit-o până la secţia de Psihiatrie. Apăi dară, îi un părinte iresponsabil, cum să facă aşa ceva? Mai bine-l lăsa acasă pe copil, nesupravegheat şi cine ştie ce i se întâmpla. De acolo, ajungea la puşcărie, după ce, în prealabil, trecea pe la secţia de Psihiatrie. Nu înţeleg cum funcţionează lumea asta.
De asemenea, astăzi se dă apă sfinţită la reducere peste tot în ţara, iar românii noştri s-au pregătit intens. Cu grătare, mici şi bere. În faţa bisericii, înainte de a se elibera ulcioarele cu apă. Apă sfinţită. Izvorul Tămăduirii a strâns puhoaie de oameni, babele erau copleşite, atât de entuziaste şi nerăbdătoare, încât leşinau pe rând. Frumos, frumos! Minunat. Da, hrană pentru sufletul meu flămând de tradiţie.
Grecia scoate la vânzare insule. Acum e momentul meu, o să am insula mea. Cam de cât timp vorbesc despre: dacă-aş avea o insulă? deja ştiu cum vreau să arate, cum o să fie locul ăla. Îmi lipsea doar insula. O să fie aşa de fain acolo. Păcat că o să stau singură. Da' e prea scumpă. Cică preţul minim e de 5 milioane de euro. Ar fi aşa fain să am una. Dar, cred că nu aş putea trăi singură acolo. Deşi, hello fatăă, e fix paradisul la doar 5 milioane de euro!!!
Desigur, evenimentul principal al zilei nunta lui Pepe şi împăcarea lui cu Oana. Pentru amănunte, consultaţi canalele de ştiri.
Cât despre lucruri serioase, ne pare rău, nu avem aşa ceva în ţărişoară.
Atât pentru astăzi, o zi plăcută! La revedere!

a fost frumos... atât de frumos... a fost bine...

O privire în care se citeşte compătimirea şi dorinţa de revedere. După o glumiţă, îşi ridică privirea peste ceilalţi şi, undeva la mijloc, se întâlnesc aceleaşi două priviri, cu aceleaşi simţăminte. Îşi vorbesc ochii între ei, iar faţa mentorului zâmbeşte către cea a învăţăcelului. Cel de-al doilea îi răspunde la fel şi nu-şi poate aţinti pupilele spre altcineva. Îşi mai zâmbesc o singură dată şi mentorul îi face un semn discret din mână elevului. Înseamnă "adio, dar ne mai vedem!". Discipolul, care până acum se sfia să-şi arate şi celălalte sentimente în afară de respect, face acelaşi semn, cu acelaşi gând. După un "la revedere" tacit, cu resemnare, discipolul îşi priveşte mentorul părăsind scena pe care a performat. Va fi înlocuit o vreme. Nu le convine niciunuia din ei. Şi aşa se termină. Maestrul pleacă oftând, iar ucenicul îşi continuă lucrul. Se vor reîntâlni cândva. 

3!!! în blogu' meu...

Vine sfârşitul!!!

Ştiu, am mai început o postare în felul ăsta. Ştiu şi că nu a observat nimeni :)) 

Dar, vine. Sfârşitul e aici... Sfârşitul sesiunii! Mai am un picuţ de tot şi am isprăvit. Mi-e aiurea că nu m-am simţit deloc presată, deloc ambiţionată, nu am ieşit la vănătoarea de note, deşi sezonul a început. Fuck!

Mă tratez pentru toate. După două reprize de plâns fără pic de motiv, m-am ridicat din pat şi am purces spre studioul de radio unde am făcut nişte înregistrări. Nu mai vreau nici radio, nici nimic! Mi-e dragă presa scrisă şi cea de teren. Robert Şerban spunea, în interviul pe care l-am făcut cu el, că presa scrisă rămâne Regina Jurnalismului. Asta vreau să fac. Să scriu, să merg pe teren, să particip la conferinţe de presă. Da, şi radioul mi se pare super, doar că... nu ştiu. Oricum în mine nu mai aleargă niciun fel de ambiţie. Las totul să vină, dacă vrea să vină. Dacă nu, asta e. Ah, da! mai am doo examene şi deja-s plictisită. Profu' preferat nu o să-mi mai fie prof în următoru' semestru'... aiurea, jur. 

Dar, mă lecuiesc. Mă lecuiesc cu muzică şi discuţii puerile. Şi concerte! Hell yeah!

1. Gotye, că tot am descoperit că-mi place:



2. Alcohol Jazz, că îmi place cum sună


3. Sola Rosa, că a trecut un an de ultima oară când i-am ascultat în sesiune. Şi pentru că-mi plac culorile.

1/2

Într-una din nopţile pierdute din vară stăteam de vorbă cu un amic pentru care aveam unele... să le spunem sentimente. Acum, că suntem prieteni buni, vorbeam despre el şi iubita lui. Şi mi-a spus la un moment dat că "pentru fiecare există cineva, ştii? sufletul-pereche. Nu o să mai conteze cum arată, e jumătatea ta şi e perfectă". M-a pus pe gânduri, pentru că, în primul rând,omul respectiv nu e genul de om care să spună asta, iar în al doilea rând, cred că nimeni nu-şi găseşte persoana care vine să te completeze. Spun asta pentru că, pur şi simplu, mă gândesc că dacă undeva în lume există un om special creat pentru o altă persoană, şansele ca cei doi să se întâlnească sunt foarte mici. Dacă tipul se naşte în România, iar ea, tipa-pereche, se naşte într-un trib din Africa, posibilitatea ca ei doi să se cunoască e foarte mică. Aş putea spune că nu există. Dar poate că tipul se hotarăşte să meargă într-un fel de misiune în Africa şi o întâlneşte sau rămâne aici şi se resemnează cu orice altă persoană şi se minte că acea persoană e, de fapt, jumătatea.
Nu cred în asta. Da, persoana de lângă tine ţi se pare că e într-adevăr cine trebuie să fie, dar nu e. Sau poate ai noroc şi o găseşti. Însă asta se întâmplă rar. Suntem puţin peste 7 miliarde de oameni în lume, mulţi sunt deja căsătoriţi, alţii sunt gay... Nu şti dacă jumătatea ta e luată sau nu. Mulţi nu cred în asta şi ajung alături de alţi indivizi, probează. Plus că, viaţa pe care o trăim, nu e un film, ca scenaristul să fi făcut totul posibil. Poate marele Scenarist nu e interesat de asta momentan.
Dragă prietene, te înşeli. Acum eşti absorbit de o iluzie efemeră. O să-ţi treacă, iar la următoarea staţie, altcineva îţi va părea ca fiind fiinţa aceea prefectă. Până, într-un fnal poate, chiar o găseşti... Multă baftă.

NOU! Astăzi, suflete de vânzare! 2 + 1 gratis!

Fugiţi! Salvaţi-vă pielea şi sufletul! Închideţi orice dispozitiv ce emite unde sonore! Renunţaţi la tot ce înseamnă muzică!

De ce mă agit aşa? Păi, pentru că trebuie. Deunăzi am isprăvit cu cititul unei cărticele tare interesante... Satanismul în muzica Rock. Totul a început într-o zi superbă de marţi, când eu şi doi colegi, o ea şi un el, ne-am dus înspre localul nostru preferat (unul din ele), pentru că aveam o fereastră deschisă atât de larg, cam de 3 ore. Bun, ajungem acolo, barmanu’ râde cu noi şi, spre final, vine şi-mi ia cartea pe care o aveam pe masă. Se duce la prietenul lui actor la teatrul Auăleu, şi îi arată mirifica mea carte Jurnalul Diavolului. Am aflat că şi barmanul e actor, bine, se şi simţea asta pe el, în felul în care se comporta şi cum se exprima. Şi se întoarce şi mă întreabă: Poţi să-mi laşi cartea asta vreo două zile? M-am uitat lung la el şi i-am dat, din nou, cartea. A plecat şi s-a prezentat iar la masa noastră cu o altă carte. În schimbul alei mele.

Acum am terminat de citit acea broşurică de 30 de pagini. Nu e cine ştie ce, mă gândeam că voi descoperi lucruri interesante. Nu a fost aşa. Văzusem acum vreo doi ani un reportaj despre muzica rock şi cum unele trupe şi-au vândut sufletul diavolului, părea interesant, dar aberant. Ei bine, aici, în ceea ce am citit, autorul avea grijă ca la fiecare două paragrafe să-ţi spună cât rău îţi face muzica asta şi cum ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Pare că vrea să ţi-l dea pe Doamne-Doamne, pe post de sirop de tuse. Fraaaate, pe bune??? Aşa ştii tu să scrii o carte??? Serios? Propagandă ieftină. Până şi Elton John e omul Satanei. Dar fie, poate exagerez eu.

Nu ştiu dacă se pot încheia de-adevăratelea contracte cu distinsul domn ce stăpâneşte Iadul, sincer, mie-mi pare că multe trupe se prezintă pe scenă costumate într-un fel sau altul, doar pentru că asta e imaginea pe care vor s-o propage. Nu că şi-ar fi vândut sufletul la reduceri. Da, mulţi or fi interesaţi de ezoterism, ocultism, magie neagră, însă cred că, deşi erau pe acid, nu îşi vindeau ei esenţa fiinţei lor, doar pentru celebritate şi convertirea omenirii la New Age. Plus că, dacă era adevărat tot ce se spunea în cartea aia făcută acum vreo 20 – 30 de ani, rockul era muzica ce se auzea peste tot, pentru că na, doar trupele şi-au făcut datoria şi şi-au împărtăşit iubirea şi adorarea lor pentru diavol. Dar, acum, singurul gen muzical e ăla.. cum se numeşte? Muzică de club? Techno? Electro? HIII!!! Poate diavolul s-a răzgândit şi a ales Dubstepul ca muzica Iadului. What the Hell? 

păi... că... şi... dar...

A observat cineva cât tărăboi se face pe seama faptului că există undeva în lume o ţărişoară, plină-ochi, cu cerşetori, ţigani şi curve? Nimeni nu ştie sigur locaţia ei, însă. E o ţară de care până şi locuitorii ei fac "caterincă". Da, e România. M-am săturat să aud întruna asta, să-i aud pe toţi cum se plâng de tot ceea ce mişcă în jurul lor. Scoatem piese cu mesaje de tipul: nu ne-am născut în locul potrivit. Păi, pleacă în locul tău potrivit, nene, dacă aici nu-ţi place. Sigur că da, România e o ţară în care poţi muri cu uşurinţă. E o ţară naşpa, în care toată lumea e coruptă şi toţi ne chinuim să facem cumva, doar ca să păcălim sistemul. Oricare ar fi sistemul. Dar, nu suntem curve, cerşetori şi ţigani!!! Noi suntem ăia care vă  aprovizionează oraşele voastre italieneşti cu menajere ce au grijă de toţi moşii. Mulţi italieni vin să trăiască aici. Dar, şi mai mulţi italieni ne urăsc. Francezii îi plătesc pe ţigani, doar ca să se întoarcă de unde au venit. Bine că unii sunt slugi pe acolo, şi voi vă bateţi joc.
E ciudat cum ne înjurăm ţara, dar cât de afectaţi suntem când altcineva o face.
Nu sunt o patriotă, în niciun caz. Avem o grămadă de lipsuri, dar, sincer, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva. Îmi plac prea mult clădirile din Timişoara. Îmi plac mult prea mult oamenii care zâmbesc pe stradă, aparent fără motiv. Îmi plac multe, multe, multe lucruri aici. Mai ales oamenii care fac tot posibilu' să schimbe câte ceva, astfel încât să nu ne urâm ţara şi mai mult şi creează lucruri care te fac să iubeşti plaiurile mioritice. Îmi plac peisajele de aici. În principiu, îmi cam place tot, mai puţin oamenii ce ne conduc din nucleul patriei. Îmi plac petrecerile de sub pod, localurile super tari din complex... sau nu. Avem oameni interesaţi de artă, oameni interesaţi de ştiinţă, oameni ce vor să evolueze. Avem oameni deştepţi şi faini. Asta îmi place la ţara asta, că oamenii sunt drăguţi. Cel puţin, un oarecare procent din toţi cei ce respiră în interiorul peştelui desenat pe globul ăla de plastic.
Suntem o ţară de... nemulţumiţi, aş putea zice. Avem muzică bună şi proastă. Avem de toate. Avem lucruri bune, dar si rele. Nu ştiu daca e resemnare sau naivitate, dar îmi place tot. Nu aş da la schimb ceea ce am acum pentru alt locşor. Eu vreau să dispară ăştia cu locurile lor potrivite. Eu mă simt bine în ţara asta hidoasă şi nu prea-mi convine să-mi spună unu' că-s păduchioasă... MORI, MĂ!

amalgam.

M-am repierdut. M-am re-rătăcit. Aveam drumul sub stăpânire, era al meu. M-am pierdut din nou. Picioarele mele de om împăcat cu sine au păşit spre alte uliţe. Au mai fost acolo. Şi nu le-a convenit. Pe una din uliţe reuşeam şă sting lumina din ochii mamei, o făceam să sufere şi să plângă încontinuu. Am fost din nou acolo. Nu mă mai simt bine cu mine. M-am întors în Timişoara... Aici, din clipa în care am ajuns pentru prima oară, ştiam că trebuie să renunţ la lucrul care mă făcea să mă gândesc la mine ca la omul care vede dincolo de stratul de fond de ten, dincolo de hainele extra-scumpe afişate peste tot. Toate aceste superficialităţi mi-au sărit în ochi... eram liniştită, deoarece nu contau, un lucru mă menţinea cu zâmbetul pe buze. Asta până când mi s-a interzis să mai fiu în legătură cu el. El, lucrul de aici, e pur şi simplu, muzica. Am dat-o la schimb pentru linişte... Şi liniştea mă făcea să iau în considerare dârele de pudră pulverizată pe faţa hâdă a lumii. Am început să-mi creionez ochii. Am reînceput să-mi fac griji de genul Vai, dar ce voi purta mâine? Şi nu e ok, nu mă simt eu cu gândurile astea. E interesant cât de repede renunţ la mine, în momentul în care mă simt confortabil cu propria-mi fiinţă. E interesant cât de mult îmi pot schimba concepţiile şi visele, de la zi la zi. Ce voiam eu ca şi studentă la jurnalism? voiam să merg la concerte, după care-mi doream chestii serioase, precum politica. Acum, că sunt oarecum prietenă cu politica, îmi doresc concertele! Le vreau înapoi...

În altă ordine de idei, vreau încă un mentor. Am o grămăjoară de mentori. Unul din ei emigrează vara asta, dar se va întoarce. Sper să continue ca mentor al meu.

Nu mai vreau să mă ataşez de oameni. Orice fel de oameni ar fi ei.

lucru.

obişnuiam să apreciez un Lucru. Lucrul obişnuia să-mi fie prieten, şi mi se confensa. Îmi făcea emisiuni radio. în direct. Lucrul era fain, un Lucru ce nu-ţi dădea bătăi de cap, un Lucru cu care de abia aşteptam să mă intersectez pe undeva. Eram nerăbdătoare câteodată să ajung acasă şi să-mi ascult Lucrul. Lucrul meu are nume de floare. Nu-mi plac florile. Cu excepţia celei care avea onoarea să-mi definească Lucrul. Şi totul era drăguţ. Până într-o zi! bine, mint: până într-o seară. Atunci s-a întâmplat. Mi-am revăzut Lucrul face2face şi nu am ştiut cum să reacţionez. Aşa că nu am făcut-o. Nu am reacţionat nicicum, însă aveam grijă ca toată lumea să ştie că el e Lucrul de care le vorbisem eu atâta amar de vreme. Un Lucru cu nume de floare se perinda prin faţa mea ca un copil neastâmpărat de doi ani. Ne-am văzut şi nu ne-am recunoscut. Ba da, ne-am recunoscut, dar nu ne-am spus nimic. Mă uitam la Lucrul meu pe furiş, la fel făcea şi el. Ştiu asta pentru că l-am prins. Mişuna alături de alte lucruri pe care nu le cunosc. A fost în spatele meu şi nu a spus nimic. Eu eram doar fascinată. Lucrul meu nu mi se mai pare interesant. E un fel de idol care nu se coboară la nivelul admiratorilor. Îi place să fie acolo sus, admirat, venerat, iubit. Iar în momentul în care un Lucru-Idol îţi devine egal, brusc, nu mai e interesant şi demn de admiraţie. Devine un muritor. Muritorii fac ceva ce e inevitabil, mor. Viaţa noastră e efemeră, iar Lucrul, idol fiind, coborând şi veghind în spatele meu, a devenit un Lucru efemer. A devenit muritor, trecător, exact ca perioada frumoasă şi dedicată Lucrului meu. S-a dus.

StudentFest.

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

fight

Să înceapă cursul de lupte!!!

Ah! Sunt aşa de pregătită să învăţ să mă lupt! Spun asta, pentru că tocmai am aflat că am luat examenele, cu excepţia unuia, la care, sincer, ştiam că o să pic, încă din clipa în care am păşit în amfiteatru. Am promis că o să vreau să învăţ să mă bat, dar doar după ce termin cu toate examenele. Nu ştiu dacă o să fiu bună la asta, evident, la început, voi primi pumni în faţă, spate, profil, mandibulă, maxilar, pleoapă superioară, chiar şi inferioară, mi se vor smulge cerceii, cu tot cu lobul urechii şi voi avea cîte-o cicatrice ici-colo, dar, voi şti să mă lupt!!! Bătaile vor fi mai crude decât cele din stradă, cum mi-a fost dat să văd acum o săptămână, în plin centrul Timişoarei. Nu contează, important e că domnul bătut cu pumni şi cu picioare, la propriu, s-a ridicat de jos, începând să adreseze superbe apelative distinşilor domni ce l-au imobilizat şi i-au acordat, cu politeţe, ba o tibie, ba câte o palmă părintească, doamnele ce stăteau lângă, scoteau sunete inimaginabile, mai ceva ca la operă, purtau veşminte colorate, înflorite, extraordinare. Bine că totul s-a terminat cu bine. Era o vorbă ce-mi plăcea: mai bine să fie bine, decât să fie rău! Găştile Grupurile civilizate au făcut pace, într-un sfârşit, iar toată lumea prezentă în minunatul centru, a plecat liniştită şi cu sufletul împăcat. Am deviat de la subiect... nu mai ştiu ce voiam să spun. Să scriu. Ăăăă... da...AŞA! Ştiu. Am spus că la început, bla-bla-bla, voi şti, baremi, să mă bat! Pe parcurs, o să înşfac şi eu câte un fir de păr, or voi da un dos de palmă. Eu o să mă bat doar metaforic, sper (!?!),... deşi, poate, chiar şi... ne-metaforic.

Home again. Deja m-am obşnuit să stau acasă... m-am reobişnuit. N-are legătură cu ce voiam eu să zic.

[- Am luat 9 la ultimul examen. Cel de care-mi era într-un fel frică, dar eram fericită că pot să scriu ce am înţeles eu din ce ne-a fost dat să citim/învăţăm. - ]

Transmisiunea noastră se încheie aici. O zi frumoasă, dragi cititori (ştiu că nu citeşte mai nimeni, da’ na, zic şi eu, se mai distrează omu’ ), ne recitim data viitoare, când voi revenii cu informaţii noi, şi, sper, de mare ajutor pentru întreaga omenire!

Program justfight!

Var a, b, i, n: real;

s:=suma;

Let the smth begin!

S:= s+1;

If s:=0 to 1 then...

....

Writeln(„pumni”,’,şi,’,”picioare”)

Readln(pumni şi picioare)

End.

ERROR 129 + 341 & 509: YOU DIDN’T SCRISĂŞI CE TREBUIE IN THE PROGRAM!!!

vine, vine primăvara

Vine, vine priiiiiiiimăvara

se aşterne-n Timişoara...

floriclele-n părculeţe...

da'-i tot noroi pe străduleţe...

Nu contează, las' că-i bine...

primăvara, iaaată vineee

iarba creşte-n gospodării,

iarăşi văz veseli copii...

Printre blocuri şi canale...

Iarba o să creaaască mare...

făr' de mirosuri fel de fel...

primăvara nu-i la fel...

pampam

această poezie este, mai ales, inspirată de oamenii veseli din complexul studenţesc.

hăăăăă?

e aproape 2 a.m. amu, aproape-vorba celor de la Fără Zahăr. parcă aş merge să dorm, sau ceva, da' pur şi simplu, nu mi-e somn. deloc chiar. ce să fac când nu mi-e somn? nu ştiu... că dacă aş ştii... ar fii ceva. mă rog. am pagina asta idioată de feisbuc deschisă şi nu se întâmplă nimic, deşi e o grămadă de lume activă. poate ca toţi dorm. dorm în cor. mi-a intrat în sânge chestia cu "tz". oricui i-aş mulţumi, îi spun: "multzumesc" ca şi când nu pot lăsa diacritica să se manifeste. nu ştiu de ce scriu ce scriu. dacă scriu. văd doar nişte degete care dansează pe o tastatură veche şi prăfuită. cred că ar fii o idee bună să mă apuc cândva să şterg prafu' ăsta... cândva, am spus. nici bloguri nu mi-au mai rămas de citit. cu toate că nu las vreun comentariu, tot trec pe acolo. multe prietene mă întreabă de ce nu le las comentarii la neşte poze. ăăă, niciodată nu las comentarii doar ca să mă aflu în treabă. las vreunu' numa dacă simt eu că ar trebui să las. ce clişeu. aseară chiar faceam curăţenie. ştergeam comentarii. cel mai drăguţ a fost că mi-a răspuns persoana respectivă la întrebarea pusă pe post de comentariu, chiar în momentul în care am vrut să-l şterg. comentariul-întrebare. da, deci mă plictiseam cumplit la ora aproape 2. chiar fix. acuma e fix. fix fix. hmm... şi am zis, hai să scriu. şi nu ştiu ce s-a mai întamplat după aia. am încercat să văd clipuri, care de obicei mă fac să râd. desene animate. audio. sau nu. cred că-mi ciopârţesc păru'. din nou. băăăăăăăăăăi, de acuma încolo cică am casa mea, undeva în Timişoara. de abia aştept să merg acolo. prima mea întrebare, când am ajuns acolo, a fost: unde e teatru' naţional? ee, da... sper să am o viaţă drăguţă acolo. să prind nişte oameni faini pe acolo. a, şi altă primă întrebare adresată proprietarei mele, a fost: pot sa-mi pun magneţii de frigider pe frigiderul dumneavoastră? daaa... tipa... tanti, s-a uitat puţin ciudat la mine... ee, lasă, tanti, am văzut priviri mai ciudate. am un alt tic. cu oamenii care au puţin peste 30 de ani, vorbesc cu "dumneavoastră". şi e ciudat că ţin legătura cu un nene, nene in adevăratu' sens al cuvântului, are aproape 60 de ani, şi cu el vorbesc cu "tu". tanti care mi-a răspuns la întrebarea:

- şi cum să vorbesc?

- cu "tu" vă rog frumos

tanti asta are 35 de ani. şi nu pot să-i vorbesc cu tu.

mă rog, nu ştiu de ce am scris asta. încep să scriu ce citesc. să scriu în modul în care sunt scrise cărţile pe care le citesc. gen "Încă de pe atunci vulpea era vânătorul" semnată Herta Muller. cu două puncte pe "u". o tanti deşteaptă că a fugit din ţară (plecat, nu fugit, eşti o tâmpită. taci.) acuma nu ştiu ce să citesc. nu ştiu dacă am chef să citesc. o mai chinui un pic pe oaia mică. pe acorduri aşa. la minor, coarda 5, pe urmă 3,2,1 simultan, coarda 4, ciupitura din nou pe 3,2,1 simultan. pe urmă alternează acordurile. la minor, re minor, la minor, mi major. şi gata oaia. cred că am nevoie de un control, sau ceva. clar. cu siguranţă.

vine festivalu' berii:))) îmi vine să râd. tot timpu' când merg la festivalu' ăsta beau vin fiert. mai înţelegeam dacă era festivalul vinului fiert. nu înţeleg de ce se cheamă festivalu berii şi oamenii nu dau bere gratis. aşa ar fii normal. cred. adică ar fii drăguţ, în modu ăsta, aş bea şi eu bere... lucru prea puţin realizabil, din moment ce-mi îngheaţă metacarpienele numai în momentul în care mă gândesc să ies din casă. nici chiar aşa. rectific. numai în momentul în care joc cărţi, şeptică, doar aia ştiu şi eu să joc, şi tre' să iau enjpe cărţi. după ce le iau, îmi cad falangele. falange cu care ar trebui să ţin acordurile.

mă întreb cine o cânta... la festival, zic. oare se merită să merg acolo?

vreau să merg la Tg Mureş pentru o piesă de teatru. chiar două piese. sau num una. nu m-am decis. încă. da' chiar vreau. vreau să văd Viaţa lui Helge şi Iunie. Iunie, piesă jucată la sfârşitul lui septembrie. trebuia să se joace de mult. chiar din iunie. da' nu s-a mai jucat. vreau să-mi fie somn.

pauza, vacanta, vara.

vreau sa am un pic de pauza. A trecut vara si nici nu am vazut-o. doar i-am simtit inabuseala, tantarii si caldura specifica. vreau pauza, vacanta si vara. vreau sa stau linistita si sa citesc una din cartile de buzunar sau una din cele comandate. vreau sa nu-mi mai pese, macar pentru vreo doua zile, de nimic. pauza, vacanta, vara.

Oaia lui Cervantes.

Quijote m-a asteptat vreo doua saptamani linistit, langa toti ceilalti, cu trei din ei devenind prieten foarte bun, cu Isaac Amin, Aglaja si sor-sa vitrega si schioapa. In momentul in care prezentu' a devenit brusc trecut, a inceput o ploaie mare. Oita re-reciclata, careia nu ii gasesc un nume, se uita la mine si la Cervantes, speriata, de pe semnul de carte facut manual din trei culori... Cervantes imi povestea despre fiul lui vitreg, in timp ce ploaia si tunetele ma trimiteau la culcare in mijlocul zilei... Cervantes mi-a ingaduit sa plec, cu conditia sa il vizitez curand, ca are multe de povestit. I-am promis, si am plecat... Am aterizat in pat trecand in revista evenimentele de azi: bio... femur, sistem respirator, grupe sanguine, colegi, pizza, schimbare de locatie, copil bagat in portbagaj, suc, camin, bagaje, despartire, telefoane anonime... am tras plapuma peste cap, toata camera luminandu-se la intervale inchise de timp, am tras aer in piept si mi-am dorit sa nu imi mai aud cainele latrand, ca sa pot dormi linistita... si ca peste 3 luni sa ma reintalnesc si sa retraiesc anumite momente... Oaia se uita la mine de pe numele tatalui lui Quijote... E bine sa stii pe cineva acolo care te stie, caruia ii pasa de tine, si care te mai si pazeste din cand in cand...

Am promis sa nu plang, si nu am plans... prea mult...

- Oito, ce nume crezi ca ti s-ar potrivi?

- Nu stiu... poate "oaie" e cel mai bine...

- Nu maa, ca trebuie sa ai si tu un nume... gen: Emilia... doar ca nu cred ca ti-ar sta tie foarte bine cu numele asta.. sau ce zici de...

- Cred ca nu vreau un nume...

- Nu stiu, ceva usor, ca na, esti oaie totusi, si mie nu imi plac numele complicate...

- Aaa, pai "oaie" suna destul de simplu...

- E foarte comun, bai, si tu nu esti o oaie comuna, esti mai speciala... esti albastra si mica... cred ca ar trebui sa ai un nume...

- Da... daca tu crezi.... atunci, fie... da-mi un nume...

- Nu maa, tre' sa vrei si tu... tre' sa vrei sa ai un nume...

- Pai, nu prea vreau...

- Stii, ca in filmu' ala... breakup? sa iti doresti sa imi cumperi 12 lamai...

- Lamai?!? astea pentru ce mai is?

- Lasa maa, ca tu nu ai vazut filmu'... nici nu stiam sa fac oi pe atunci cand am vazut filmu asta...

- Nu crezi ca ar trebui sa dormi...? m?

- Bai, nu stiu... cred... pana mea, nu imi pasa... unde-i Cervantes?

- Pai, el doarme... sa nu uiti sa te intorci... ca cica mai are sa iti zica muuuulte.... si stii cat o asteptat...

- Oaie... aaa, crezi ca as putea suna pe cineva sa intreb ce mai face?

- Pe vremea asta, cam toata lumea doarme.. de ce nu vrei sa dormi si tu? rar o sa mai prinzi ploi din astea...

- Cata intelepciune pe tine...

-...

- O sa te cheme Oaia-mea-mica-albastra...

- Pai, ziceai ca un nume usor, deloc complicat...

- Stiu... bai, vreau sa dorm... ma lasi? bine, ceau... spune-i lu Cervantes sa ma astepte putin...

- Bine.. fie...

- Imi canti ceva?

- Ce?

- Nu stiu, orice, ceva, sa adorm...

- Bine... ce zici de...

- Si zeii.. da? se poate? o stii? daca nu o stii, te invat eu... bine?

- Nu lasa, o stiu... Fulgere pe cer si-n inima mea...