Precum în cer, aşa şi pe fb

Nu o să-i înțeleg niciodată pe cei fac abuz de rețelele de socializare. Nu mă refer la ăia care țin cu tot sufletul  să facă ştiute toate mişcările pe care le fac, toate stările pe care le au de-a lungul zilei. Nu la ăştia, ci la cei care  transced spațiul, fie el şi virtual, şi îşi pun status-uri de genul:  nu o să te uit niciodată, pentru mine rămâi mereu cel mai bun, dumnezeu să te odihnească, etcetera, etcetera.
De ce trebuie să facă asta? Adică aş mai înțelege dacă cineva ar scrie: răposatul a fost cel mai minunat om din viața mea, dar să i te adresezi direct fostului om pe fb, ca şi când ar putea el citi ce gânduri îți mai trec prin cap cu privire la el e absolut inutil. Nu numai inutil da' pe alocuri, amuzant. Pentru mine e puțin amuzant. Mi-l şi imaginez pe omul ăla mort, plutind undeva prin rai sau iad şi indiferent de locul unde s-ar afla, ar avea acces la net, implicit fb, şi când se mai plictiseşte în eternitatea lui, mai verifică din când în când activitatea oamenilor dragi pe care i-a lăsat pe pământ. Dacă e în rai, blană are acces la orice şi poate să facă chiaaar de toate. Aşa că mai şade pe net şi îşi scrijeleşte pe față un zâmbet când vede că unii din ei îşi schimbă starea în "feeling lost" şi un status aducător de lacrimi. Dacă e în iad, la fel, într-o pauză de la cazane, intră pe net, că deh, internetul e unealta diavolului.
Bine, ar mai fi şi purgatoriul. Stau mai mulți oameni într-o sală mare de aşteptare, îşi aşteaptă sentința şi destinația finală. Între timp, din camera de deliberare, iese un funcționar cu veşti: va mai dura puțin până la anunțarea verdictelor, jurații încă se mai consultă; în altă ordine de idei, puteți accesa internetul, avem wifi, parola e one.way.or.another. aveți la dispoziție 7 ani pământeni. V-aş sugera totuşi să luați în calcul toate faptele făcute în timpul vieții dumneavoastră, să puteți depune ulterior o contestație.
Şi ăia normal că verifică ce se mai întâmplă acasă la ei. Poate citirea statusurilor familiilor lor îi determină să îşi revadă timpul petrecut ca om, diferit.
Asta presupunând că scriitorii facebookieni sunt creştini sau ceva. Mă întreb cum a decurs trecerea de la scris pe coroane "nu te vom uita" la "nu te voi uita niciodată... feeling alone :( ". Adică, unde e veriga lipsă? Să fie oare rugăciunea în ceva lăcaş sau lumânarea aprinsă în amintirea decedatului? Posibil. Dar nu pricep de ce a trebuit o actualizare a acestora în rugăciuni şi lumânări aprinse online...

Care e rostul, până la urmă? Nu îți apare după publicarea mesajului "seen at 4:20" pentru că cei ce nu mai sunt aici, nu mai au forma asta. Sau dacă o au, nu cred că pot butona. Sau răspunde. Sau accesa netul. Cred că acolo - sus, jos sau în aşteptare - au ceva mult mai tare decât internetul. Nu cred că se poate comunica prin aceleaşi unde prin care o facem noi, cei rămaşi. Şi chiar dacă ar fi, presupun că ar fi alte lucruri care îi preocupă pe cei pierduți, cum ar fi căutarea şi aflarea răspunsurilor pe care le-au dorit de atâta vreme. Nu au ei timp să stea aiurea pe net. Pune-te în locul lor, dacă pot spune aşa, tu ai sta pe net dacă ai fi în rai, iad sau purgatoriu? Dacă eşti în rai, pfuiuiuiui, câte poți face... în iad eşti cam reținut la muncile diavoleşti, că aşa trebuie. Iar în purgatoriu, cu toate că funcționarul ăla ți-a dat net, parolă şi mână liberă... it's a trap!!! Nu uita că ți-a sugerat să îți recalculezi viața în aşteptarea verdictului. Te-ar putea costa veşnicia. De aia există unele fenomene stranii, că ăia ce şi-au pierdut timpul pe net în camera de aşteptare, au fost distraşi din cauza netului. Şi atunci se întorc să îi certe pe ăştia care au uitat cum se spune o rugăciune. 

Cât despre cei vii, cărora le este dedicat textul, ei bine, cred că pot fi catalogați ca attention whores. Să vadă tot www-ul că ei suferă. Bineînțeles, mai târziu, îndurerații vor să arate ce fel de sărbători au avut, în cel club dezmățat au ajuns de revel, câtă bogăție se află în sufletele şi pe mesele lor. Dar ei tot alone şi lost se simt. Aia e. Noi să fim sănătoşi!

despre una, despre alta. colectiv şi presa

Trecu o lună. În cap. Lucrurile au revenit la normal pentru mulţi încă din prima săptămână. Pentru alţii, hashtagul colectiv a devenit un trend care te propulsează cumva în atenţia publicului. Iar toate javrele profită. Îmi permit să zic javre, pentru că javrele şi-au permis să ia în derâdere cam tot ceea ce a însemnat noaptea aia de 30, în felurile pe care ele, javrele, o cunosc sau stăpânesc mai bine. Problema mea cea mai mare este chestiunea televiziunilor. De ce? Pentru că îmi doream foarte mult sa fac jurnalism. Aveam impresia că poţi înfrunta orice dacă ai adevărul de partea ta. Pentru că mai credeam foarte tare în funcţiile alea 5 ale mass-media (informare, interpretare, de legătură, de culturalizare şi divertisment). La noi nici măcar nu se bagă în seamă funcţiile astea, darămite să se aplice. Pentru televiziuni toată nebunia cu incendiul din colectiv a fost un prilej bun de a face audienţă. Fiecare televiziune prezenta tot alte versiuni şi abordau subiectul, pentru că doar asta a fost pentru mass-media - un subiect, din perspectiva bolnavă a fiecăreia. Spre exemplu, kanald venea cu explicaţii din astea, mistice, şi îi învinovăţeau pe satanişti, învinovăţeau piesele trupei şi numele, legau cam orice chestie de o prostie de-a lor. Pentru că asta înseamnă să informezi publicul, după părerea kanald. B1 şi restul televiziunilor care doar se vor a fi televiziuni de ştiri prezentau tot felul de căcături în care politica era băgată maxim. Fiecare televiziune în parte, de fapt, dădea publicului ei ceea ce el oricum gândea. Pentru că aşa şi l-a educat fiecare canal tv în parte.
Gherghe cu Măruţă se băteau în preoţi şi martori de tot felu'.

Cel mai mult mă enervează mişelia antenelor. Astea chiar nu au făcut altceva decât să prezinte mizerii. Am crezut că eu am criticat posturile din trustul intact, na, din pură subiectivitate, că nu-mi plăcea mie de obosiciunea de gâdea şi celălalt, expertul în stat pe scaune în şpagat. Am zis că m-am înşelat eu în privinţa antenelor, pentru că, hei - ce să vezi? - organizau un teledon pentru ajutarea răniţilor şi a familiilor acestora. Am crezut, uite bă, i-am judecat greşit pe oamenii ăştia până în ziua de azi. Pentru că am pus botu' când am crezut că îi ajută pe bune. Şi când colo, ce-mi dau mie antenele? Un spectacol ieftin, un spectacol mai prost ca un bâlci din ăsta de sat la vreo sărbătoare mare. Lipseau lăutarii. A, nu, nu lipseau, pentru că erau şi ei acolo şi se lăudau cu sumele uriaşe pe care le donau. Antenele, la un teledon, cheamă copiii femeii de serviciu, în faţa camerelor, pentru a le spune că vor avea o casă nouă. Bun, mi-am zis, bă măcar atât. Dar, imediat după anunţ, gâdea îi întreabă pe copii dacă ştiu cine e personaju' din faţa lor. Şi hai măi, nu mai fiţi trişti, ce dacă v-a murit mama, în flăcări, măcar uite, vă zâmbeşte Pepe. BĂ. Pepe. Era cineva curios de Pepe??? Cum bă, să faci aşa ceva? Cum îi posibil să îţi baţi joc de nişte oameni în halu' ăla??? În fine, după teledon, invită pastorul gâdea în emisiune, nişte oameni care cumva au fost în seara aia în club. Şi ce să vezi? Ş nişte politicieni şi lingăul-şef, Ciuvică. Oamenii normali, evident că erau deranjaţi de prezenţa politicienilor în emisiune, iar Ciuvică începe să le ia apărarea jegurilor costumate în ceva politicieni care dorm prin Parlament şi mi-i pun pe ăştia la colţ. Curva de Ciuvică, exact. Şi curva de Badea, evident că intervine, tot pentru a-şi apăra dragii politicieni. Şi cel mai penibil e că m-am putut uita la asta. Iar când m-am arătat revoltată, o fostă colegă de facultate, şi care acum munceşte la A3, vine cu argumentul suprem: dacă nu îţi place, schimbă canalul. Da, io tre' să schimb, nu ei tre' să înveţe să fie oameni, eu trebuie să schimb. Bă, ăsta e argument? E ultimul pe care trebuie să-l dai. E egal cu ăla folosit atunci când rămâi fără ceva de spus şi tot ce poţi să scoţi pe gură e: eşti prost. M-aş fi mulţumit cu un răspuns de genul ăsta, da' să-mi zici, schimbă postul dacă nu îţi place, mi se pare de cel mai mare căcat.
Ce mă linişteşte totuşi e faptul că audienţele astea pe care le fac televiziunile sunt mici, oricât de mari ar fi ele prezentate. Oamenii sănătoşi la cap au renunţat să se mai uite la toate mizeriile. Unii nu au televizoare, alţii se uită la canale mult mai tari decât prostiile infecte româneşti. Şi mai sunt oamenii ăia care merg la festivaluri rock. Da, pentru că îi doare undeva de porcăriile prezentate şi date drept adevăr suprem publicului. Oamenii ăia măcar s-au mobilizat şi s-au ajutat între ei.

Dar hai, că până la urmă totul e bine. Barabancea poate să se exprime aşa cum poate ea pe teve, şourile de ultimă speţă pot continua. Şi poate e mai bine aşa. Decât să mai fie târâţi oamenii ăştia prin noroaiele mogulilor, pentru un punct, două de audienţă.
Şi închei exact cum a încheiat azi Mihaela Călin observatorul (adică ştirile de la antena1): suntem de 30 de zile în doliu. Şi pentru că e sărbatoare  astăzi, vă doresc distracţie plăcută în continuare!

A scrie sau a nu scrie? Acesta e răspunsul

Mi-am dorit mai dintotdeauna să mă fac scriitoare. Sigur, încă sunt pe drum, cumva, şi încă nici măcar nu am dat de obstacole. Ceea ce e puţin înspăimântător, pentru că piedicile astea micuţe întâlnite până acum, faptul că şi pe plan drept întâmpin oarece probleme, astea mă fac să îmi trag plapuma peste ochi de frică. Nici măcar nu ştiu care-mi sunt adevăratele obstacole, dar cred că atunci când le voi întâlni va fi aproximativ ca ziua în care tre’ să dau socoteală în faţa celui mai tare scriitor, which could be Himself – God. În cazul în care există. Dacă nu... m-am cam scos. Şi ca orice alt scriitor care se respectă, pentru că mi-aş dori să fiu genul ăla de scriitor – masculin, beau în timp ce scriu. Deocamdată doar ceva ce teoretic n-ar trebui să consum. Cică e o băutură aducătoare de cancer. Oh well. Hai totuşi să pun şi o virgulă. Oh, well. Da, îmi dau cu canceroase, pentru că n-am nimic sănătos în casă, cum ar fi vinul. Sănătos şi îmbucurător. Îmbucurător de sănătos. Vesel. Rapsodic. Intruziv. Oh, câte lucruri frumoase aş fi putut scrie dacă aş fi avut acest minunat artificiu întrebuinţat de scriitori. Orice ar fi conţinut alcool ar fi mers fix acum. Asta sună ca şi cum tocmai am ieşit de la dezintoxicare şi tot caut motive  să beau. Şi atunci inventez că vreau să fiu scriitoare, pentru că în felul ăsta pot bea pentru a invoca o oarecare muză, pot bea pentru că alcoolul ar îndulci cuvintele şi le-ar da mai mult decât viaţă, coerenţă. De altfel, în postura de scriitoare pot bea de ciudă că acea muză se lasă aşteptată, pot bea de fericire că am iscălit o minune de text ori de nervi, că n-am reuşit să scriu exact ceea ce gândeam. Pot bea la finalul a ceea ce am scris. Pot bea mult. Dacă publicul meu n-ar aprecia munca mea? Şi în cazul ăsta pot da pe gât o duşcă. Dar dacă a plăcut cuiva... eh, se aplică şi aici. Dar asta se întâmplă doar dacă vrei să devii un scriitor adevărat. Sau dacă doar cauţi un motiv să bei. Mult. N-aş vrea să fiu o scriitoare, pentru că femeile nu sunt exact pe gustul meu. Ele se aruncă în poveşti de dragoste. Şi cu siguranţă n-aş vrea să scriu aşa ceva. Sau ceva cu vampiri. Mi-a trecut vremea. Plus că n-aş vrea să scriu pentru adolescenţi. 

Voi considera această postare ca fiind un interviu cu alter-ego-ul meu. Dar mai mult aş vrea să fiu martoră la propriul meu monolog scris. Să privesc peste umărul meu la ce scriu. Şi să mă sâcâi un pic. Nu-mi plac oamenii care stau şi observă. Eu mi-aş şi băga nasul în ce scriu. M-aş sâcâi groaznic şi m-aş întreba  fără încetare când am de gând să spun: "Gata, poţi citi acum". Nu vreau să-mi pun singură întrebări and shit. 

Aş vrea să aştern pe o foaie goală nişte cuvinte care să emane emoţii. Şi nu neapărat bune. Aş dori să las în urmă, ceva ce oricum fac în viaţa reală – atenţie, posibilă lamentare la orizontul acestui rând– un gust mai mult decât dulce-amărui. Da, să spună cel care mi-a citit textul: „Idioata, i-am citit povestirile fraierei. Nu putea să scrie şi ea ceva drăguţ? De ce scrie, în primul rând?”. Da, să mă urască lumea că am putut să le induc nişte stări care numa’ de bine să nu fie. Să îşi dorească să rescrie ei poveştile şi personajele. Să le salveze din degetele mele răufăcătoare. Dar, până atunci mă rezum la a mă lamenta pe un blog de mult creat, tocmai din frageda-mi tinereţe. Pe când eram o liceeană de profil real. Cuz I’m a real girl. Şi acum închei cu un gust amar lăsat de băutura asta. Ar trebui să se ia în considerare că am adăugat o ţâră de sănătate în pahar. Am băut de drag, nervi, inspiraţie şi preventiv pentru cele ce vor urma, un pahar mare de cola. Cu lămâie. Iote sănătate fix aici. 

112.

Trei scaune  într-o sală aproape goală. Trei scaune unul lângă celălalt, legate între ele. O masă rotundă, prăfuită, pe care sunt două sticle de apă. Cele trei scaune nu sunt goale. Pe unul dintre ele stă un domn în vârstă. Cu privirea în pâmănt, îmbrăcat modest, domnul aşteaptă veşti despre soţia lui, Lala. Albit de ani, cu o bască de pe vremea când se stătea la coadă şi zece ore pentru lapte, domnul îşi acoperă ridurile feţei cu palma. Are ochii înroşiţi şi aşteaptă. Nicio veste încă despre Lala. Se vede tristeţea lui, se observă că-l doare sufletul. Însă aşteaptă. Mâinile îmbătrânite trec peste barba lui albă şi se opresc în dreptul ochilor. Rămân acolo o vreme. „Cu Lala?!” – strigă o asistentă. Nici nu apucă această asistentă să anunţe, că domnul în vârstă o tuleşte, într-un suflet, spre ea. Are nevoie de o fişă medicală. Domnul pleacă după geanta Lalei. Acolo e toată istoria soţiei lui. Îi înmânează fişa respectivă şi se întoarce pe scaunul său. Nu-şi mai poate ridica privirea. E evident îngrijorat pentru femeia cu care a împărţit ani buni. Ies din sala asta, liniştea e tulburătoare, apăsătoare. Afară aterizează un elicopter roşu. Pe el scrie mare: SMURD. Medicii scot pe o targă o femeie în vârstă. Ei vorbesc între ei despre starea ei, întruna, însă mai strecoară câte-o glumă. Femeia, care e dusă de urgenţă în spital, îşi întoarce capul în direcţia mea. Nu-mi pot bea ceaiul în tihnă. Mă priveşte. Are nişte ochi mari în care se citeşte spaimă pură. Cu toate astea, îmi zâmbeşte. Intru înăuntru. Mă izbeşte un miros de clor, medicamente, moarte. Înăuntru sunt mult mai mulţi oameni. Toţi privesc în gol, parcă, fără speranţă. Domnul în vârstă, soţul Lalei, încă mai aşteaptă detalii despre starea consoartei sale. O ambulanţă opreşte în faţa incintei: „Ce faceţi, doamna doctor?” întreabă un ambulanţier. Fericită, doamna doctor, îi răspunde: „uite, muncesc. Am un accident. Destul de grav.”  Aparent şi ei se bucură când au cazuri grave, exact ca jurnaliştii. Când aud de un accident întreabă: „câţi morţi sunt?”, iar dacă sunt peste doi, răspund cu: „suuuuuuper!” .

„Cu Lala!”, vine iar asistenta. Domnul cu bască vine, de data asta, încetişor: „Mai trebuie să aşteptaţi puţin. Facem nişte analize şi vă spun eu clar ce trebuie făcut. Bine? Luaţi un loc.” Se întoarce la fel de trist, la locul lui. Nu mai are niciun dram de răbdare, dar stă liniştit. Cu poşeta ei în braţe şi cu mâinile împreunate, protejând-o, parcă, aşteaptă. Ochii lui albaştri scanează întreaga sală. Asistenta nu s-a mai întors şi deja a trecut jumătate de oră. Pe puţin. Ies, din nou, afară , unde o tanti, însoţită de soţul ei, stă la o cafea. Şi ei aşteaptă, iar cafeaua nu e bună. Îmi dau seama de asta, pentru că ea îşi aruncă paharul plin, după ce a gustat foarte puţin: „hai, te rog, du-te până la maşină şi ia-mi ţigări…” El nu vrea. E nefumător şi nu vrea să cumpere de la alimentara de peste drum. „Hai, că ştii că oricum te iubesc!” Omul nu se lasă înduplecat. Îl văd pe cel ce o aşteaptă pe Lala. Îmi termin şi eu cafeaua şi intru. Omul cu care am venit nu a ieşit nici el, încă. Dau din picioare. Cineva primeşte veşti. Domnul nu-şi mai găseşte telefonul, mă întreabă dacă nu cumva l-am văzut. Omul aşteptat de mine e transportat la Radiologie. Acum aştept să vină.  Cineva nu vrea să facă injecţii în burtă, deşi doctorul îi recomandă să facă asta, pentru a i se subţia sângele. Încăpăţânat. Altcineva intră în custodia soţului unei persoane internate. Linişte. Toată lumea se plimbă de colo-ncoace. Încep oamenii să zumzăie. „Lala!” urlă un doctor. Domnul în vârstă pleacă grăbit spre salonul ei. Am rămas eu să aştept. Şi aştept, şi aştept, şi aştept, şi aştept…

de pe net adunate

Îmi place 9gag. Toată lumea din jurul meu ştie asta. Dar nimeni nu ştie, sau aproape nimeni, that i do have a crush. Aşa că, de la 9gag citire... that awesome moment when...

creepy trips

Cred că voi plânge în momentul în care voi părăsi Timişoara pentru câteva luni. Zic asta, pentru că de dimineaţă, când mergeam spre gară, păsărelele ciripeau şi soarele abia răsărise. Şi-mi părea rău că trebuia să fiu acasă. O să plâng, clar.
- E liber?
- Desigur.
- E abia a doua oară când merg cu trenu', crezi că o să mă mute din vagon? Nu cred că aici e locu' meu.
Asta mă întreba o doamnă respectabilă, la vreo 30 de ani. Hainele-i atârnau, blondul spălăcit nu-i acoperea întreaga podoabă capilară. Rădăcinile brunete se luptau pentru supremaţie. Deşi era devreme, stimabila era pregătită pentru o călătorie cu trenul: tenişii cu scai, în loc de şireturi, o jachetă sport, nişte cercei sclipicioşi, rotunzi şi imenşi se prelingeau din lobii urechilor, o geantă de ultim răcnet, iar cireaşa de pe tort, aka masca de pe faţă - machiajul. Machiajul, ei bine, era fix ceea ce trebuia: pleopele ochilor erau mânjite cu un mix albastru-negru-mov, desigur, genele au fost de ajutor. Clipea de două ori şi-mi trecea toată senzaţia aia de căldură. Buzele ei mi-au atras atenţia, trebuie să recunosc, cărnoase şi conturate cu roşu şi umplute cu un gloss maro cu sclipici, denotau pură senzualitate. Cred. Nu mă pricep. Era şi inteligentă.
- Yes. No... I'm in the gara. Yes, in tren.
Vorbea la telefon.
- You know, i see photos of you and you are ok. And the girl is smiling. But, no problem. You know, my heart is suffer, but you are ok. It's my life, my heart, is no matter. If you want talk, come see me. Yes, in gara. And we talk. No, you like flat girls and I'm not flat. This is your problem. I no talk to you no more. Yes, last time. Bye!
Mă gândeam să o întreb dacă e ok, să o consolez cumva, că ştiu cum e să te doară sufletu', dar, m-am reîntors la jocul meu de pe telefon. Am zis că nu prea-mi pasă cu ce mahăr îşi pierd nişte unele timpul. Nu mă bag în problemele altora. Deşi, eram puţin curioasă. Nu la foarte mult timp după ce tanti ofta pe acolo, a urcat în tren o familie de surdo-muţi. Cred că am vazut cea mai frumoasă fată din lume, total opusul celei ce stătea lângă mine. Tot era natural la ea, nici urmă de machiaj. Pun pariu că vocea ei suna minunat, daca ar fi putut vorbi. Acum mă rodea curiozitatea. Avea şi un aparat foto interesant şi făcea nişte poze frumoase. Părea normală. Doamna respectabilă a plecat, întrebând: dar dumneavoastră ce loc aveţi?  Am petrecut două ore în tăcere şi mă enerva asta. Mi-am luat bagajul şi m-am pregătit să mă dau jos. Controlorul mă opreşte la o poveste, la finalul căreia, îmi întinde mâna. Nu ştiusem ce să fac, aşa că i-am întins şi eu mâna. Mi-a prins-o şi a pupat-o. De ceee??? Cred că m-am înroşit instantaneu.
- Mini-vacanţă plăcută să ai şi distracţie faină de 1 mai!
ce să şi faci?

3!!! în blogu' meu...

Hola! Bec cu rubricuţa asta. De data asta postez trei piese care nu prea au nicio legătură una cu cealaltă. Sunt doar melodii. Simţeam nevoia să le pun aici. Leţ start!

1. The first song is something special. As you are:



2. Ada Milea - Graniţa-n raniţă



3. Viţa de Vie - Lăsat pustiu



P.S.: Thank you for making me feel all those things I've never felt before. You did made me feel good.  

De sărbători

Fie ca lumina sfântă să pogoare în sufletele voastre şi să vă aducă pace nemărginită! Iepuraşul de Paşti să ţopăie nestingherit prin grădina vieţii voastre şi să împrăştie bucurie peste tot! Şi ouă roşi.

Nu suport mesajele de gen. Nu-mi trimite aşa ceva, îs sătulă de clişee. Nu-mi place să fac schimb de amabilităţi cu persoane cu care abia schimb două vorbe în timpul anului, dar de sărbători să ne trimitem o groază de mesaje. Ffffuuuu!!! Nu, nu, nu. Dacă tot simte careva nevoia să ureze frumoase urări - cum altfel? - mai bine să dea un apel. Mie să-mi dea şi voi lua la cunoştinţă că mi s-a urat ceva. Dau şi eu înapoi :)
Cred că-mi voi închide telefoanele şi puţin profilu' de facebook, să nu fiu tăguită în cine ştie ce imagini cu nişte iepuroi ce cară ouă frumos colorate. Nu-mi plac urările astea copiate de pe google sau mai ştiu eu ce site urăridepaşti.ro sau .org. Fii original. Spune şi tu: Sărbatori liniştite şi fericite! Sau nu ştiu. Trimite doaaar cunoscuţilor, nu întregii liste de prieteni sau agendei din telefonul mobil de ultimă fiţă. Nu vreau să fiu orbită de lumina sfântă chiar în ajun de Paşti. Îs mioapă, pentru numele lui Dumnezeu!
Toţi devenim creştini de sărbători. Nu vreau să iau parte la mascarada asta. Adică, nu prea multă lume admite că are o relaţie cu Doamne-Doamne, în timpul liber. Ne dăm seama de miracole şi alte lucruri din astea, doar când, fie se naşte, fie învie. Totul se reduce la beţii, cumva, la teve văd doar reportaje de genul: vezi cum s-a distrat Bianca Drăguşanu în clubul din Petroşani, de Înviere. Era şi Cristea cu ea! Şoc! sau Tinerii de bani-gata au spart 123845 mii de euro în cel mai de fiţe club bucureştean. Sau na, provincial.
Şi, uite aşa, lumina a fost pogorâtă. Nimeni nu crede cu tărie în adevărata semnificaţie a vreunei sărbători. Dar aşa se face, se urează tuturor, că deh, doar vrem intrare gratuită în Rai.

Ah, era să uit, un mic P.S., deci mic p.s.: La mulţi ani! - asta e o urare dedicată unui prieten, sperrr, care are norocu' să fie născut în ziua în care a picat Paştele anul ăsta - Ţi-aş dedica şi o piesă, nene, dar aş exagera. hepi bărtdei tu iu! :)

poker face

Cum e să dispară brusc o persoană dintr-un mediu cunoscut ţie? Şi persoana cea mai importantă. Simt că e un vis - urât, ce-i drept - nu mai contează nimic din ce se întâmplă în toate sferele, cel puţin pentru mine. 

Ca de obicei, când ajung în faţa laptopului, verific contul de facebook. Astăzi am avut cea mai mare şi urâtă surpriză. Accesez, deci, facebook-ul şi mă uit să văd ce se mai întâmplă. După două minute mă ridic, plec până pe balcon, iar când mă întorc rămân fără glas, văzând o anumită postare. Eu, de obicei, nu ştiu în ce dată suntem, îs tare pierdută. Citesc şi nu-mi vine a crede: Incepand de sambata, 7 aprilie, toate legaturile dintre mine si grupul Vita de Vie vor inceta. Va multumesc si va rog sa sustineti Vita de Vie in continuare, asa cum ati facut-o si pana acum. Asta spunea Sorin Dănescu, unul din oamenii ce au inventat VDV. Am verificat pe telefon, nu era 1 aprilie. Credeam că eu nu ştiam în ce zi a anului suntem, cum de obicei mi se întâmplă. Cum să-mi mai revin după citirea acestei declaraţii? Primul lucru pe care-l fac e să trimit un mesaj, cerând o explicaţie. Una care a venit în felul următor: e prea complicat totul acum şi oricum discuţiile rămân în interiorul grupului. 

Nu cred că VdV rămâne VdV după treaba asta. Mbine, acum multă lume îşi spune, da' stai, bă, la Viţa de Vie nu era Despot? Cine-i Dănescu? Desigur, dacă părăsea el trupa, şocul era mai profund. Da' e vorba de omul fără de care trupa nu exista. Habar nu am ce s-ar fi putut întâmpla, de ce? Sper să apară o declaraţie în presă, să vină cineva s-o lămurească. Nu cred că e vorba strict de bani, că deh, în 15 ani, bănuiesc că s-au mai confruntat cu problema asta. Fac lucruri minunate, din punct de vedere muzical, artistic. Dacă era să-mi imaginez pe cineva părăsind trupa, cu siguranţă nu era unul din Sorini. Trist. Pur şi simplu, Viţa de Vie nu va mai fi la fel, cel puţin pentru mine... 

Pariuri extrem de riscante

Citeam o carte, eram profund implicată în ceea ce se petrecea acolo, asta până când cineva s-a decis să dea pe minunatul canal teve, ProTv. ŞOC! Flash, Flash, Flash: publicitate! Nu, era bine dacă era aşa. E un serieluţ cu nişte unii care cântă şi dansează. Numele chestiei sună destul de serios: Pariu cu viaţa. Laic rili, ce-i porcăria asta, frate??? eu înţeleg că muzica înseamnă o multitudine de lucruri şi că poate schimba vieţi, dar... ce-i asta, frate? Prima şi prima oară, mi-a atras atenţia faptul că nişte băeţei ţopăiau şi cântau ceva, un hit demult apus. Un hit, nu un şlagăr. Anyway, ţopăiau şi ţopăiau, fericiţi şi împrăştiau bucurie până când unuia i-a ajuns toată nebunia aia de copii de 5 ani care se joacă în parc. Aşa că omul a scos un pistol şi a început să tragă, muhaha, my favorite part! L-a cam împuşcat pe un ţopăitor, iar el a căzut, sleit de puteri, mai îngână două versuri dintr-o baladă americănească,  în timp ce sângele ţăşneşte din picior. Desigur, a făcut celebra călătorie, plana deasupra tuturor şi-şi vedea toată viaţa trecând pe lângă el. Păşea încet şi destul de incert spre Lumină. Totul se desfăşura, bineînţeles, pe piesa: If tomorrow never comes a unui nene american. Sau nu. Habar nu am ce naţie e omu', da' melodia e faină. Iubi lui ţipa ca din gură de şarpe: uită-te la mine, cui mă laşi? şi alte din astea. Colegii, prietenii lui, erau îngrijoraţi, credeau că moare ăsta, prin urmare, s-au strâns în jurul lui şi au început să cânte, poate-poate, răspunde cumva. Pe bune??? Mbine, muzica face minuni, dar bănuiesc că în momentul în care unu' îşi dă duhu' în faţa ta, nu te apuci tu să cânţi. Şi nu oricum, ci pe voci, frate. Desigur, omul şi-a revenit, cumva, însă nu datorită lor. Efortul depus de ei a fost în zadar. Din păcate, printre metodele alea de resuscitare, cântatul în cor pe enşpe voci, nu se regăseşte.
Bun, povestea ca povestea, de toată jena, dar nici să nu joci bine? Păi ce actor eşti tu, nene, dacă nu reuşeşti să transmiţi nimic spectatorului, în cazul de faţă, telespectatorului? Am înţeles că tipa ce juca rolul iubitei lovitului a continuat să plângă chiar şi după ce a auzit: Tăiaţi! Aparent pune mult suflet, dar cam degeaba. Sper să nu mai nimeresc vreodată serialu' ăsta idiot.

let it be

Nu pot să dorm. Reiau, în minte, toate cuvintele ce mi-au fost spuse şi, brusc, fluturii stomacali o iau razna. Zboară, şi zboară, exact aşa cum alergau oamenii ăia legaţi la ochi, în clipul celor de la Prodigy, Voodoo People. Şi când ei, fluturii, se înalţă spre esofag, şi dau de faringe, rămân blocaţi acolo. Şi se zbat, şi se zbat… dar, doar în clipele când rememorez cuvintele alea frumoase şi refac scenarii mentale. Noroc că e căldura aici, în felul ăsta nu trebuie să mai stau în casă fără pic de preocupare şi să-mi las mintea să zburde pe meleaguri, din astea… stranii. Starea asta, pentru mine, e ciudată. Niciodată nu a atins nivelul ăsta. Ah, şi eu care crezusem că-mi trecuse… aparent, e iremediabil ce se întâmplă. 

100 de căi spre fericire

Cred că prea mult mă plâng de faptul că toate îmi merg anapoda, iar asta, conform legii atracţiei nu aduce altceva decât şi mai multă nefericire. Trebuie să fac ceva, de aceea, am profitat de faptul că a fost organizată prima ediţie Bookfest în Timişoara, m-am dus şi mi-am achiziţionat o carte intitulată simplu: 100 de căi spre fericire. O carte de psihologie practică, menită să mă facă să îmi găsesc fericirea, cumva, şi în plus, costă mai puţin decât o şedinţă la un psiholog. Ştiu că nimeni nu ar trebui să-mi spună ce şi cum să fac, dar e o perioadă destul de confuză prin care trec, iar un sfat care vine din partea unui specialist e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
Dar mă consiliez singură.
Imediat ce mi-am luat cartea asta, am dat de un om extraordinar care a făcut un lucru minunat în momentul respectiv. Un prieten, care mă însoţise, mi-a şi spus: ia te uită, ăsta e un prim pas spre fericire. Haideţi lucrurilor superbe, veniţi odată!!! Vă aştept nerăbdătoare!

3!!! în blogu' meu...

Vine sfârşitul!!!

Ştiu, am mai început o postare în felul ăsta. Ştiu şi că nu a observat nimeni :)) 

Dar, vine. Sfârşitul e aici... Sfârşitul sesiunii! Mai am un picuţ de tot şi am isprăvit. Mi-e aiurea că nu m-am simţit deloc presată, deloc ambiţionată, nu am ieşit la vănătoarea de note, deşi sezonul a început. Fuck!

Mă tratez pentru toate. După două reprize de plâns fără pic de motiv, m-am ridicat din pat şi am purces spre studioul de radio unde am făcut nişte înregistrări. Nu mai vreau nici radio, nici nimic! Mi-e dragă presa scrisă şi cea de teren. Robert Şerban spunea, în interviul pe care l-am făcut cu el, că presa scrisă rămâne Regina Jurnalismului. Asta vreau să fac. Să scriu, să merg pe teren, să particip la conferinţe de presă. Da, şi radioul mi se pare super, doar că... nu ştiu. Oricum în mine nu mai aleargă niciun fel de ambiţie. Las totul să vină, dacă vrea să vină. Dacă nu, asta e. Ah, da! mai am doo examene şi deja-s plictisită. Profu' preferat nu o să-mi mai fie prof în următoru' semestru'... aiurea, jur. 

Dar, mă lecuiesc. Mă lecuiesc cu muzică şi discuţii puerile. Şi concerte! Hell yeah!

1. Gotye, că tot am descoperit că-mi place:



2. Alcohol Jazz, că îmi place cum sună


3. Sola Rosa, că a trecut un an de ultima oară când i-am ascultat în sesiune. Şi pentru că-mi plac culorile.

Tequilla nu ajută

Un shot, două, trei de tequilla nu sunt de ajuns. Tot nu te opresc să alergi ca bezmeticu' prin loburile temporale, parietal, frontal şi occipital. Ar trebui să te opreşti şi să pot să mă gândesc şi eu la lucrurile care ar trebui să mă macine serios. Toată ziua te plimbi pe acolo, mai mult prin emisfera dreaptă... dar, te plimbi. Şi nu numai ziua, nici noaptea nu te opreşti. Eşti mult prea activ şi mult prea prezent. Dimineaţa iar începi să-mi povesteşti lucruri şi orice fac, fac în funcţie de sugestiile tale. Măcar de se întâmpla asta doar de puţin timp... însă se întâmplă de o vreme... cam îndelungată. Deja ştiu când o să mă contactezi şi ce o să-mi zici. Ar fi frumos dacă ai urma scenariul din capul meu, oricum eşti toată ziua acolo. Tequilla nu ajută. Mă face mai creativă, iar pe tine, mai cooperant. Atunci se mai nasc vreo 4 scenarii... Ai, ai, ai!

pentru că se poate

O zi naşpa, o săptămână aiurea... Un singur profesor cu care facem neşte multe materii continuă să-mi dea note proaste, deşi materialele pentru el merită mai mult. Nopţi nedormite, doar e sesiune, dar măcar am avut o companie plăcută. Ieri, am avut de făcut un interviu, şi în sfârşit l-am făcut. Am avut nişte emoţii foarte mari, îmi tremurau mâinile, picioarele, mai că-mi venea să plâng când m-a văzut singură în faţa locului de întâlnire. Mi-am făcut curaj, am urcat până la etajul întâi şi stăteam în faţa uşii. Am vrut să plec. De 3 ori. Dar, am intrat. L-am auzit binedispus. Partea proastă e că nu voiam să par tare nepricepută şi să-i trântesc întrebările pe birou.
Uitasem întrebările, aşa că am improvizat. Am improvizat mult şi după primele 3 întrebări, m-am liniştit, am uitat cât de emoţionată eram şi pur şi simplu povesteam.
L-am înregistrat pe un player, că deh, nu-mi permit reportofon... dar ghici ce? ce??? - se întreabă mulţimea uimită. Nu se poate descărca înregistrarea. Iar opţiunea de a ridica volumul, e... bipuită. Adică, stricată. Adică, nu funcţionează. De ieri mă chinui să fac cumva să pot transcrie interviul... am ajuns în punctul în care o să sugrum prima persoană care mă va pune să îi repovestesc tot. Dar e ok. Mă doare capul de îmi bubuie. O venă se tot zbate ca o descreierată... Simt cum sângele meu o ia razna, aleargă ca nebunu' pân' la inimă şi-napoi...
Dar e ok... probabil nu o să intru în examen şi probabil o să mă doară sufletu' că nu a ieşit nimic cum trebuie. Fuck! Fuck! Fuck!
E ok, urmează concert Viţa de Vie. Prima oară în aces mirific an. Va fi super!!! Măcar atât :)
Fuck everything and become a pirat. Cum ar spune un mare clasic în viaţă...

1/2

Într-una din nopţile pierdute din vară stăteam de vorbă cu un amic pentru care aveam unele... să le spunem sentimente. Acum, că suntem prieteni buni, vorbeam despre el şi iubita lui. Şi mi-a spus la un moment dat că "pentru fiecare există cineva, ştii? sufletul-pereche. Nu o să mai conteze cum arată, e jumătatea ta şi e perfectă". M-a pus pe gânduri, pentru că, în primul rând,omul respectiv nu e genul de om care să spună asta, iar în al doilea rând, cred că nimeni nu-şi găseşte persoana care vine să te completeze. Spun asta pentru că, pur şi simplu, mă gândesc că dacă undeva în lume există un om special creat pentru o altă persoană, şansele ca cei doi să se întâlnească sunt foarte mici. Dacă tipul se naşte în România, iar ea, tipa-pereche, se naşte într-un trib din Africa, posibilitatea ca ei doi să se cunoască e foarte mică. Aş putea spune că nu există. Dar poate că tipul se hotarăşte să meargă într-un fel de misiune în Africa şi o întâlneşte sau rămâne aici şi se resemnează cu orice altă persoană şi se minte că acea persoană e, de fapt, jumătatea.
Nu cred în asta. Da, persoana de lângă tine ţi se pare că e într-adevăr cine trebuie să fie, dar nu e. Sau poate ai noroc şi o găseşti. Însă asta se întâmplă rar. Suntem puţin peste 7 miliarde de oameni în lume, mulţi sunt deja căsătoriţi, alţii sunt gay... Nu şti dacă jumătatea ta e luată sau nu. Mulţi nu cred în asta şi ajung alături de alţi indivizi, probează. Plus că, viaţa pe care o trăim, nu e un film, ca scenaristul să fi făcut totul posibil. Poate marele Scenarist nu e interesat de asta momentan.
Dragă prietene, te înşeli. Acum eşti absorbit de o iluzie efemeră. O să-ţi treacă, iar la următoarea staţie, altcineva îţi va părea ca fiind fiinţa aceea prefectă. Până, într-un fnal poate, chiar o găseşti... Multă baftă.

3!!! în blogu' meu...

Mi-am dat seama că tentativa asta nereuşită de blog e a mea şi, de asemenea, mi-am dat seama că pot scrie fix ce vreau, când vreau, dar nu chiar cum vreau. 3!!! în blogu' meu, celebra mea rubrică, în genre conţine 3 clipuri ale unui artist sau 3 clipuri ale altor 3 artişti, piese care-mi plac, coveruri, adică, ce îmi place. Acum, voiam doar să vorbesc despre 3 lucruri: actori, reclame - sau interzicerea lor - , şi, în mod evident, Crăciun. Iniţial, voiam să vorbesc despre toate lucrurile astea, în 3 postări diferite, ceea ce înseamnă că trebuia să găsesc 3 titluri diferite. Iar eu nu mă pricep la titluri. Aşa că voi sintetiza totul aici, acum... Voi discuta despre lucrurile astea, într-o ordine aleatorie, haotică, şi cu toate astea, subiectivă.

Chestia nambăr oan ce mă frământă: 

Victor Socaciu, deputatul-senator-folkist, propune ca reclamele pe care le vedem la teve, gen aia cu Cleo Stratan sau o doză de ceva, puterea de-a visa, farmacia inimii Catena, să nu mai fie date. De ce? Pentru că e un prejudiciu adus întregii societăţi româneşti, care se află în plină dezvoltare economică, culturală şi ce mai vrea nenea. Nu că mi-ar plăcea mie Cleo cu al ei Ghiţă (de ce are ăsta nume de porc?) sau marea doamnă a teatrului de revistă care joacă în reclame (Stela Popescu) ce vorbesc despre doze care se presupun că te fac să visezi şi alte treburi, dar, România nu e cumva o ţara liberă? Mbine, nu o fi, dar, cel puţin, la nivel declarativ, nu mai suntem comunişti, nu? Adică, acum vreo 22 de ani nişte mulţi oameni au cam murit ca urmaşii să se poată exprima liber. De ce vine un nene ca Socaciu, cu tot respectul, să interzică reclama aia la net sau telefon sau naiba le ştie? Mmm? Păi, nu toţi românii sunt creştini, nu toţi românii cred în Dumnezeu, nu tuturor românilor le pasă de tradiţii sau folclor. Fuck that! E vorba de libertatea de exprimare. Nu? Adică, eu dacă aş putea să promovez un produs, cândva, şi m-aş folosi de ceva ce e cunoscut de toată lumea, cum ar fi o colindă, sau un monument recunoscut, astfel, aş atinge mai mulţi oameni şi mi-aş vinde produsul, mai ales că nu folosesc acel lucru, oricare ar fi el, bătându-mi joc de el. Mă rog, poate nu am înţeles eu prea bine sau nu m-am exprimat îndeajuns de bine. Dar, ca să comprim totul, nu mi se pare corect să se interzică reclame sau să se pună taxe peste tot ce se poate, chiar şi cadouri. Dacă nu mă-nşel, tot domnul a avut ideea asta.

Nambăr ciu: Le Crăciun. 

Am aşteptat cu atâta înfrigurare ziua asta, mai mult Ajunul, dar, degeaba. Nu am primit cine-ştie-ce. Parcă oamenii nu m-ar cunoaşte. Singurul cadou drăguţ a fost primit de la o colegă. Nici măcar mama nu mi-a luat ceva fain. De fapt, am primit două cadouri, unu' de la mama şi unul de la acea colegă. Mbine, ştiu, Crăciunul nu e egal cu darurile primite, ci cu sărbătorirea naşterii mântuitorului nostru. Ştiu, trebuia să folosesc litere mari, dar nu vreau. Nu sunt materialistă, cel puţin aşa cred, dar... nu cred eu ca Iisus s-a născut, dacă s-a născut, fix în decembrie. Îmi pare rău, nu există prea multe dovezi. De fapt, e o mare dispută pe tema asta, aş vrea să explic aici, dar aş intra în alte lucruri. Mi-a plăcut faptul că în noaptea de Ajun, nu am stat acasă, ca anul trecut. Cam atât. Renunţ şi la sărbătoarea asta. 

lachi nambăr 3: Actori.

În lista mea cu actori preferaţi, pe lângă Heath Ledger, Hugh Laurie, Johnny Depp, Brad Pitt şi Eric Roberts (just kidding în legătură cu ultimii doi), l-am adăugat, cam din vară pe tipul ce joacă în superbul serial Bored to death rolul lui Jonathan Ames, şi anume, Jason Schwartzman. E mega-super!!! Desigur, în Bored to death, mai joacă şi nişte actori super tari, cum ar fi Ted Danson sau Zack Glakjnsdkcjnlkpikis (îmi pare rău, nici măcar nu m-am străduit să-i ştiu numele tipului). Omul ăsta, Jason adică, e un actor foarte bun, din câte am putut să văd. L-am văzut într-o dramă, într-o comedie şi în încă ceva, în fiecare din genuri e diferit, adică joacă, nu glumă, dar îşi păstrează acel-ceva ce te face să râzi. Pur şi simplu vreau să-l iau acasă!!! 

Cam atât pentru astăzi, ne revedem săptămâna viitoare. Până atunci... Iubiţi-vă mult şi nu uitaţi că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Câine-cu-limba-albastră (chow-chow)!

Leapşa!

Hopa! Se pare că am fost lepşuită. Anca, sunetul mai tare, adică, mi-a cam dat de muncă. Măcar ea, dacă la orizonturile mele jurnalistice nu se arată nimic. Da' despre asta voi vorbi altădată. Acum, eu trebuie să-mi scrijelesc aici tot ceea ce am visat cândva să "mă fac când voi fi mare". Mi-a ieşit doar partea cu crescutu', încă nu am devenit cineva. Dar mai e un pic (sper!!!). Nu o să revelez în ordine croonologică, pentru că memoria nu mă ajuta îndeajuns, aşa că...

O meserie pe care mi-o amintesc că voiam să o am, şi  pe care am vrut s-o am mereu, e cea de cântăreaţă.

Când eram micuţă, tata mă înregistra la casetofonu' lui şmecher şi spunea: cântă, Iuli, cântă. Aşa şi acum zi poezia. Dar, aveam trac, atunci când ştiam că sunt înregistrată. Îmi plăcea să mă joc de-a 3 Sud-Est cu vară-mea şi cu fratele meu. Visam să am trupa mea cu o bună prietenă, Alexandra, dar nu ne-am înţeles la numele trupei, aşa că am renunţat.

Îmi mai doream să fiu actriţă.

Să apar în reclamele pentru şampon sau ruj. Aveam vreo 6 ani. Nu mă judecaţi! Îmi plăcea părul meu pe atunci, bine? Cu rujul nu ştiu ce mă apucase.  De asemenea, să fiu actriţă a rămas o opţiune destul de valabilă, am fost Caragiale în În vizită, pe clasa a 4-a. După asta, deşi piesa a avut un succes răsunător, m-am hotărât că e prea obositor. Dar, îmi plăcea pe scenă.

Judecătoare / Avocată

Mi se părea destul de interesant să menţii ordinea, sau cel puţin, să reglezi lucrurile. Să fie toţi corecţi. Pe atunci eram într-o vară la bunica, unde singurul canal de la televizor era TVR1 şi era serialu Judecătoarea Amy, aveam numai vreo doi prieteni acolo. Şi ne jucam cu păpuşile, iar eu eram judecătoarea, toată lumea greşea, eu restabileam ordinea şi disciplina. Chiar luasem în considerare treaba asta cu avocatura, mă interesa tare mult şi eram sigură că asta voi fi când voi creşte. Dar, mi-a trecut.

Moderator TV

Nu orice fel de moderator TV, ci unul care vorbea despre istoria românilor. Aşa puteam să învât eu la istorie, citeam ce aveam de citit, încercam să memorez, după care prezentam totul ca pe un buletin de ştiri. Era aşa drăguţ, mai ales că nu mă vedea nimeni. Dar, foloseam clişee de genul: şi iată că... 
Mai voiam să fiu ştiristă, un fel de Andreea Esca. Aici era implicat, din nou (!!!), fratele meu. El era celălalt prezentator. Inventam ştiri şi le prezentam. Ne plictiseam până ajungea mama acasă. Aveam de toate: incendii, greve, violuri, crime, ce trebuie, adică.

Profesoară.

Mai întâi voiam să fiu profesoară pentru copiii de gimnaziu, după care am descoperit liceul şi-mi doream tare să rămân printre copiii cu spiritu' ăla nebun. De asta voiam să intru la Litere. Şi profa de engleză mă sfătuia să fac asta. Păcat că în momentul când trebuia să mă înscriu la Litere, era o ditamai codoaia, şi ştiind că m-am înscris deja la o chestie, which is jurnalism, nu am mai avut răbdare şi nu m-am mai înscris.

Jurnalistă

Voiam să fiu un fel de Hefe, mai exact. Hefe de la Coma, care avea emisiunea Bring the Noise, pe un canal muzical. Voiam să stau de vorbă cu formaţiile mele preferate.

Acum, am rămas la ultimul meu capriciu, sper să devin o jurnalistă. Nu doar una care scrie articole gen: cum să... în 10 paşi simpli. Ci una care să fie prima la orice ştire, să scrie despre chestii interesante şi relevante pentru societate. Nu cred că mă mai interesează muzica, în sensul în care să stau de vorbă cu oamenii, ariştii preferaţi. Ci chiar vreau să devin o jurnalistă veritabilă. Am programate deja două interviuri. Sper să-mi iasă şi astea două.

Poftim, Anca, am făcut-o.
Leapşa vreau să meargă la Pikchiu, Noldi şi... nu ştiu, cine mai vrea! Tschuss!!!

NOU! Astăzi, suflete de vânzare! 2 + 1 gratis!

Fugiţi! Salvaţi-vă pielea şi sufletul! Închideţi orice dispozitiv ce emite unde sonore! Renunţaţi la tot ce înseamnă muzică!

De ce mă agit aşa? Păi, pentru că trebuie. Deunăzi am isprăvit cu cititul unei cărticele tare interesante... Satanismul în muzica Rock. Totul a început într-o zi superbă de marţi, când eu şi doi colegi, o ea şi un el, ne-am dus înspre localul nostru preferat (unul din ele), pentru că aveam o fereastră deschisă atât de larg, cam de 3 ore. Bun, ajungem acolo, barmanu’ râde cu noi şi, spre final, vine şi-mi ia cartea pe care o aveam pe masă. Se duce la prietenul lui actor la teatrul Auăleu, şi îi arată mirifica mea carte Jurnalul Diavolului. Am aflat că şi barmanul e actor, bine, se şi simţea asta pe el, în felul în care se comporta şi cum se exprima. Şi se întoarce şi mă întreabă: Poţi să-mi laşi cartea asta vreo două zile? M-am uitat lung la el şi i-am dat, din nou, cartea. A plecat şi s-a prezentat iar la masa noastră cu o altă carte. În schimbul alei mele.

Acum am terminat de citit acea broşurică de 30 de pagini. Nu e cine ştie ce, mă gândeam că voi descoperi lucruri interesante. Nu a fost aşa. Văzusem acum vreo doi ani un reportaj despre muzica rock şi cum unele trupe şi-au vândut sufletul diavolului, părea interesant, dar aberant. Ei bine, aici, în ceea ce am citit, autorul avea grijă ca la fiecare două paragrafe să-ţi spună cât rău îţi face muzica asta şi cum ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Pare că vrea să ţi-l dea pe Doamne-Doamne, pe post de sirop de tuse. Fraaaate, pe bune??? Aşa ştii tu să scrii o carte??? Serios? Propagandă ieftină. Până şi Elton John e omul Satanei. Dar fie, poate exagerez eu.

Nu ştiu dacă se pot încheia de-adevăratelea contracte cu distinsul domn ce stăpâneşte Iadul, sincer, mie-mi pare că multe trupe se prezintă pe scenă costumate într-un fel sau altul, doar pentru că asta e imaginea pe care vor s-o propage. Nu că şi-ar fi vândut sufletul la reduceri. Da, mulţi or fi interesaţi de ezoterism, ocultism, magie neagră, însă cred că, deşi erau pe acid, nu îşi vindeau ei esenţa fiinţei lor, doar pentru celebritate şi convertirea omenirii la New Age. Plus că, dacă era adevărat tot ce se spunea în cartea aia făcută acum vreo 20 – 30 de ani, rockul era muzica ce se auzea peste tot, pentru că na, doar trupele şi-au făcut datoria şi şi-au împărtăşit iubirea şi adorarea lor pentru diavol. Dar, acum, singurul gen muzical e ăla.. cum se numeşte? Muzică de club? Techno? Electro? HIII!!! Poate diavolul s-a răzgândit şi a ales Dubstepul ca muzica Iadului. What the Hell? 

înţelepciunea din muzică

Gata! E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora 3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte… Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doar ca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu, nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, dar ce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şi încerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmită prin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- my passion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi nas lung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazul megastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut că au făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce spun cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal, ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei. 

Hei, clip nou, hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru. Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautiful one, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta. Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebat cineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eu cred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit. Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasă în legătură cu piesa următoare.

 Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toate cele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cu barbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Dar au şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunt toţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe care să le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa din clipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţi băieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe pe o plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimb canalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţin curioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sau într-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oare fetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţe triste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şi acum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aici una din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea.